Analize

La gară, birjar!

2012-01-31T12:38:00.001+02:00

Vă mai aduceți aminte de primii taximetriști, cei cu unu sau doi cai putere la birjă, cu pălărie înaltă și mustăți stufoase? Nici eu, că nu sunt ATÂT de bătrân. Însă nu cred, chiar nu cred că puteau fi mai răi ca distrușii din ziua de azi. Și aici mă refer, în cunoștință de cauză, la taximetriștii din București.

Taximetriști care, în marea lor majoritate, sunt niște nenorociți ce ar trebui stârpiți. Și pentru că niciodată nu afirm lucruri fără motiv, hai să vedem și câteva motive. Uite, să zicem 5. Ar trebui stârpiți pentru că:

1. De fiecare dată când prind un străin, încearcă să-l fure. Șeful meu, austriac (fără vina lui, așa s-a născut), vine în fiecare săptămână de la aeroport până la hotel cu taxiul. Și în 90% din cazuri, taximetriștii încearcă să-l păcălească. De fiecare dată iese cu scandal, de fiecare dată ajunge să plătească exact cât trebuie doar după ce amenință că cheamă poliția. Și țineți cont de faptul că vorbim de vestiții taximetriști de aeroport, care oricum au tarif dublu față de gunoaiele de oraș.

2. Dacă vrea schimbătoru' lor, îți refuză cursa. Pe motiv că e prea scurtă distanța sau că, ultima modă, "ce domne, să stau o oră și jumătate în trafic". Da om prost, pot să te chem să stai două ore în fața porții dacă îmi doresc asta, este meseria ta pentru care primești un tarif de pornire, unul de staționare și unul pe km parcurs. Nu îți convine, normal, pentru că nu mai faci ciubuc, că tariful legal este mic și că tu de fapt înregistrezi mai puțin de 50% din curse la compania la care ești afiliat. Dorele, păi apucă-te tată de vândut papuci în piață dacă e tariful mic la taximetrie.
Da, ok, înțeleg să refuzi cursa că e clientul beat sau că te simți amenințat, dar nu refuzi o cursă la -15 grade afară că vrei să faci mai mulți bani din șpăgi în aceeași perioadă de timp. Și aici nu mă refer la un caz izolat, ci la taximetriști luați, sistematic, la rând, toți având același răspuns.

3. Când ai nevoie, nu e unul în preajmă. De ce? Pentru că sunt toți, ciorchine, pe cheiul Dâmboviței, la ieșirea din Centrul Vechi. Unde blochează două (!) din cele trei benzi de circulație, fără nicio jenă, deși în spatele lor se face coadă de mașini. Când mai trece o mașină de poliție pe acolo, pornește girofarul, băieții se conformează, pleacă, fac o tură și revin fix în același loc, pe principiul ei se fac că sunt polițiști și noi ne facem că ne pasă.
Și măcar de-ar fi acolo ca să facă un ban cinstit, dar de unde... Dacă te pune dracu să ai o casă în zona centrală, ce, crezi că te ia cineva din centrul vechi pe o distanță așa scurtă? Nu, frățioare, găsește alt fraier.

4. Pentru că vorbesc la telefon non stop, chiar și în timpul cursei, de cele mai multe ori fără hands-free. Pentru că radioul e prea tare, pus pe niște posturi absolut retardate. Pentru că au stația de emisie-recepție dată la maxim, de ajungi să visezi noaptea "Barbu cu Ana 15 minute 298".

5. Pentru că, la fel, în marea lor majoritate, conduc ca niște descreierați, fără nicio urmă de grijă pentru confortul sau siguranța pasagerului (btw, dacă încerci să îți pui centura, ori vei sesiza că este dezafectată, ori vei fi încurajat "nu o pune, că nu e nevoie"). Poate că înainte de '89 transportai cartofi furați de la CAP, dar acum transporți persoane care au încă dorința de a trăi și dorința de a-și păstra alimentele mâncate în stomac.

Ce soluții există? Este evident că cei mai mulți taximetriști nu au fost forțați să aibă acest loc de muncă de faptul că au fost dați afară de la Școala de Dans și Bune Maniere (apropo, știți bancul? " - Alo, am sunat la școala de dans și bune maniere? - Ete pula, doar de dans."), dar totuși un minim de cerințe la angajare ar fi o idee bună. Cerințe legate de igienă, modul de a conduce și comportament. Ah, da, și cerințe care chiar să fie impuse, nu de ochii lumii. De asemenea, Poliția Circulație, care în ultima vreme o freacă la rece fără rezultate, ar trebui să intre în cuiburile de șobolani din zonele cu vad comercial, să-i ardă la greu pe mârlanii care blochează traficul. Ar mai fi și reclamațiile, care ar trebui făcute DE FIECARE DATĂ când sesizați o neregulă. Îi iei frumușel indicativul, suni la compania respectivă și faci reclamație, sau și mai bine, la Protecția Consumatorului. Nu zic că vor avea toate efect, dar măcar 10% dacă sunt luate în calcul, tot ar fi ceva. De asemenea, dacă știți că ați fost furat (și cine circulă des cu taxiul poate să-și dea seama ușor), sunați frumos la Poliție și nu vă opriți cu plângerea până nu se rezolvă. Ne-am îndobitocit atât de mult încât ne lăsăm conduși de vestita "Las-o bă că merge-așa"? Eu sper că nu. Și dacă începeți cu "sunt și ei oameni", sunteți una din cauzele pentru care lucrurile merg prost în țara lui Băse.

Extras din Legea 38/2003 (Legea taximetriei) cu modificări la zi:

Capitolul VI - Obligatiile operatorului de transport, ale taximetristului si ale clientului cu privire la desfasurarea operatiunii de transport in regim de taxi

Art. 52

In vederea realizarii transportului de persoane sau bunuri in regim de taxi, in conditii de siguranta, calitate si legalitate, operatorul de transport, taximetristul si clientul trebuie sa respecte urmatoarele obligatii:

(3) Obligaţiile taximetristului:
a) să aibă ţinută corespunzătoare, un comportament civilizat şi preventiv în relaţia cu clientul, respectând conduita de bună practică, conform prevederilor Standardului ocupaţional al taximetristului;
b) să deţină atestatul pregătirii profesionale valabil şi să îl prezinte la solicitarea organelor de control abilitate de prezenta lege;
c) să nu refuze clientul în efectuarea unei curse în interiorul localităţii şi să respecte solicitările legale ale acestuia;
d) să oprească pe traseu la semnul clientului, când se află în poziţia de operare Liber, cu excepţia cazului când se deplasează să preia un client la comanda dispecerului sau când condiţiile de trafic nu permit această manevră;
e) să elibereze bonul client la finalul cursei, pe baza căruia va încasa contravaloarea prestaţiei efectuate;
f) să nu pretindă ca plată pentru prestaţia efectuată decât suma prevăzută pe bonul client;
g) să nu implice taxiul în mod deliberat, direct sau indirect, în activităţi cu caracter infracţional ori în alte acte antisociale;
h) să anunţe organele de poliţie, în cel mai scurt timp şi cu prioritate, despre orice eveniment grav la care au participat sau au fost martori;
i) să nu angajeze transportul unui client aflat în stare avansată de ebrietate;
j) să transporte clientul la destinaţie pe traseul optim sau pe traseul solicitat ori convenit cu acesta;
k) să nu încarce taxiul peste capacitatea sau gabaritul de transport autorizat;
l) să asigure integritatea calitativă şi cantitativă a mărfurilor sau bunurilor transportate, în cazul în care clientul nu le însoţeşte pe durata transportului;
m) să transporte bagajele clienţilor, în cazul transportului de persoane, în limitele spaţiului destinat pentru acestea, fără perceperea de tarife suplimentare;
n) să prezinte informaţiile cerute sau să faciliteze accesul organelor de control împuternicite la aparatul de taxat, pentru verificare;
o) să nu transporte bagaje sau bunuri care să nu permită închiderea portbagajului, portierelor şi a geamurilor;
p) să nu execute activitatea de transport în regim de taxi fără a avea sigiliile corespunzătoare la aparatul de taxat;
q) să nu transporte clienţi pe bancheta din faţă decât în cazul în care îi atenţionează în prealabil că au obligaţia să poarte centura de siguranţă;
r) să nu execute activitate de transport în regim de taxi fără a avea aparatul de taxat şi lampa taxi în funcţiune pentru poziţia de operare respectivă;
s) să se supună controlului autorităţilor abilitate şi să prezinte la control, în timpul activităţii, documentele prevăzute de prezenta lege şi de legislaţia în vigoare;
t) să poarte obligatoriu centura de siguranţă când circulă fără client, în restul cazurilor portul centurii fiind opţional;
u) să nu utilizeze staţia radio din dotarea taxiului pentru alarmare nejustificată, care poate genera sau favoriza tulburarea ordinii publice;
v) să nu execute curse în afara localităţii de autorizare decât în condiţiile prevăzute la art. 18;
x) să nu fumeze şi să nu utilizeze mijloacele audio/video fără acordul clientului.

(4) Obligaţiile clientului:

a) să achite preţul transportului executat;
b) să solicite, să preia şi să păstreze bonul client la coborârea din taxi;
c) să nu plătească serviciile pe care le-a realizat taximetristul decât în limita sumei totale prevăzute în bonul client;
d) să nu provoace sau să nu dezvolte stări conflictuale cu taximetristul în timpul desfăşurării cursei respective;
e) să nu oblige sau să nu impună, sub orice modalitate, taximetristului să execute transporturile prevăzute la alin. (2) lit. g);
f) să acorde sprijin taximetristului în cazul agresării sau accidentării acestuia în timpul efectuării transportului, anunţând imediat organele de poliţie în legătură cu aceste evenimente;
g) să sesizeze primăria localităţii de autorizare şi filiala judeţeană a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, după caz, în legătură cu practici neconforme ale taximetristului care le-au creat prejudicii ori au afectat calitatea serviciilor de taximetrie solicitate;
h) să nu ocupe scaunul de lângă taximetrist dacă nu poartă centura de siguranţă.

Jos ceva!

2012-01-16T17:45:00.001+02:00

De obicei nu mă bag în treburi politice, pentru că nu mă interesează, dar ce s-a întâmplat în week-end-ul ăsta a fost ridicol. De ce s-a protestat în centrul Bucureștiului? Știe cineva?

Să facem un profil al protestatarilor:

- Jos taxa auto! Profilul protestatarului: etnie minoritară, scandări anti-guvernamentale, nu este violent. Nu are nicio convingere politică, vrea doar să aducă mașini din Germania și să iasă mai mulți foflenți.

- Jos legea 4! Profilul protestatarului: tânăr, 16-30 de ani, obligatoriu fular pe față, opțional glugă, geacă lucioasă cu blăniță și gel în păr. Obligatoriu membru al unei galerii (legea 4 se referă la accesul pe stadioane). Obligatoriu a aruncat cel puțin o piatră în direcția jandarmilor. Piroman, îi place să dea și să fugă, consideră jandarmii ca fiind trimișii Satanei pe pământ. Nu are convingeri politice.

- Jos exploatarea Roșia Montană! Profilul protestatarului: spălat pe creier, absoarbe orice campanie media ca și cum ar fi crezul de-o viață. Cumpără detergent la promoție și este împotriva eutanasierii câinilor. Sunt cei mai plângăcioși protestatari și obișnuiesc să se așeze pe asfalt când vin jandarmii, că așa au văzut la TV că fac ăia de la Greenpeace.

- Jos noua lege pentru revoluționari! Profilul protestatarului: trecut de 40 de ani, nu neapărat peste 65. Are tendința să arunce cu ouă sau diferite legume în jandarmi și în clădiri guvernamentale. Desigur, legume luate din banii pe care îi primea până acum de la stat pentru că a fost fotografiat în Piața Universității în 1989. Nu are loc de muncă, pentru că nu are nevoie. Sau nu avea, până acum. Împinge lumea înspre jandarmi. În cazul în care este atins de jandarmi, leșină și îi curge sânge din nas. Preventiv.

- Jos Funeriu! Profilul protestatarului: student, cazat în Regie sau în Leu, are prea puține restanțe și se plictisește. În principiu e printre cei mai civilizați protestatari, dar e ușor de influențat de către cei cu Legea 4, care se pot infiltra foarte ușor printre ei.

- Jos Băsescu! Jos Guvernul! Jos Boc! Aici avem mai multe tipuri de protestatari, printre care enumerăm pensionarii etern nemulțumiți, extremiștii trecuți de a doua tinerețe, instigatorii plătiți de anumite... părți interesate și cetățenii cărora plecarea lui Arafat și retragerea legii sănătății le-a pus capac. În general, ce au în comun toți este că vor să dea jos chestii. Nu au nici cea mai mică idee ce vor pune în loc, nu au nici cea mai mică idee care e pasul 2, ei doar vor să plece, vorba pancartei, Ex-Piratul și Ciuma Portocalie. Găsiți măi fetelor voi ceva mai bun și apoi vorbim.

Mai lipseau niște protestatari cu pancarte cu Legalize weed și niște prostituate care să prostitueze... să protesteze împotriva impozitului forfetar. Și poate niște troli de pe 9GAG cu pancarte cu... 9GAG.

Ca o concluzie: nu prea știm cum se face chestia asta cu democrația. Da, ideea e că fiecare are dreptul la o părere, dar încercăm măcar să avem toți câte o părere DESPRE ACELAȘI SUBIECT?

Și acum, o recomandare de la olandezi: neen , laat maar zitte.

Just a song

2012-01-13T01:33:00.002+02:00

Voi scrie, dar nu acum. Acum am ceva treburi de rezolvat. Happy 2012!

Talán

2011-12-06T03:26:00.001+02:00

Poate că toate lucrurile au un rost. Poate că toți avem un drum ce trebuie urmat. Poate că rolul meu a fost să fiu ceva pentru cineva, la un moment dat. Poate că de fapt astea sunt toate rolurile noastre: să fim ceva pentru cineva, cândva.
Viața merge înainte. Există în acest entry un tag pe care nu-l voi mai folosi, sper eu, niciodată.

Este ora 3 și 33 de minute, și de fapt voiam să vă povestesc dă Budapesta, că fusei p-acolo de ziua României. How ironic. Acuma, nu că aș avea ceva cu ungurii din România, dar ce mai căutați, fraților, aici la noi? Voi ați văzut vreodată ce capitală aveți? Pe lângă Budapesta, București pare o glumă comunistă. Cum spunea un coleg austriac, "da, dar e una bună!". Da, o glumă bună.

Să vă dau un exemplu. Noi avem grămada asta de piatră:

Ei au așa ceva:

I mean, really? Da,au și ei taximetriștii ăia care te iau de la gară până la hotel (3 km) și te taxează ca pentru 20 km, au și ei traficul infernal, da, și ei bagă apă în vin, dar să moară toți belgienii dacă nu m-aș face umpic ungur, așa, până termină ai noștri cu autostrăzile suspendate pe sub Herăstrău.

Am stat la un hotel care avea vreo patru lifturi. Din care două nu funcționau. Din care celelalte două veneau ca metroul bucureștean în orele de vârf, rar și pline. Gen din liftul de 10 persoane coborau 20 olandezi cu bere. Apoi, când ajungeai la etajul potrivit, aveai nevoie de busolă sau GPS ca să găsești camera. Sau să fi făcut școala de ghizi, că semne erau, doar că erau niște labirinturi de coridoare, mai ceva ca la Minotaur acasă. Să nu mă plâng, totuși, pentru că aveau condiții bune, iar internetul era gratis, spre deosebire de celălalt hotel, în Viena, unde era 4 EURO ora. A trebuit să aleg între cameră cu jacuzzi și internet. Nu vă zic ce am ales. Și mergea foarte prost netul, pe deasupra. Mă rog, revenind la hotelul din Budapesta, acolo am aflat de termenul de...

Mă scuzați, dar nu sună a combinație între Hungary și unikum, ci a combinație între Hungary și cums. Oh, maybe it's just me and my filthy, filthy mind.

Hai, că vă mai zic, dar mai încolo, că acum îmi pică ochii în gură. Vă las cu o melodie, cum v-am obișnuit. Să ziceți mersi dacă vă place. În gând, că nu vreau să mă laud.

P.S.: urăsc să zbor mai mult cu fiecare aterizare reușită. Poate (=talán) cu timpul însă...

Lost in Calcutta

2011-11-25T17:42:00.001+02:00

Folosesc destul de rar Twitter. În general ca să comunic lucruri prea scurte pentru Facebook sau blog. Pot să spun că mă bucur că am cont de Twitter, pentru că altfel nu aș fi avut ocazia să aflu de concertul Iordache de seara trecută, din clubul Passage. Norocul meu că îl am în listă. Pentru cine nu știe cine e Iordache: intrați aici. Un saxofonist care cântă jazz cu fiecare părticică din ființa lui.

Ca să fiu mai precis, aseară în club Passage ne-au cântat, ne-au încântat Three's a Crowd, formație compusă din Mihai Iordache la saxofon și Sorin Romanescu la chitară. Atmosfera a fost una foarte specială și ciudată: cred că am fost 30-40 de oameni maxim în beciul de sub Calea Victoriei. Din aceștia, estimez că vreo 20 îi cunoșteau personal pe muzicieni, deci a fost ca un fel de repetiție între prieteni, foarte intim și cald. Cald, spre deosebire de temperatura din club, care nu cred că trecea de 19-20 de grade.

S-a cântat relaxat. Două seturi (de câte aproximativ o ora) de jazz de calitate. Zic o oră, dar muzica lor a fost atât de complexă pentru un muritor de rând cum sunt eu, încât timpul a trecut pe lângă mine tiptil, fără ca eu să-i remarc evadarea. S-au cântat piese cunsocute consumatorilor de jazz, dar s-a și improvizat mult. Am fost fascinat de felul cum cei doi muzicieni reușeau să se adapteze unul altuia în melodiile improvizate (Panică în pădure :)) ). Parcă nu mai auzeam muzică, parcă eram conectat la mințile lor, la gândurile și emoțiile celor doi. Melodiile lor parcă aveau versuri, scrise și rostite într-o limbă pe care eu nu o cunoșteam, dar sufletul meu da. Sună corny, dar dacă ați fi fost acolo, ați fi înțeles.

Am rămas surprins de numărul mic de spectatori, dar până la urmă, jazzul nu e chiar pentru oricine. Asta, plus promovarea "timidă" a concertului.

M-am întors acasă pe o ceață ce mergea ca unsă cu senzația dată de concert. Mulțumesc lui Iordache și lui Sorin Romanescu pentru o seară de excepție.

Luați de gustați. Three's a Crowd.

P.S.: titlul va fi înțeles doar de cei care au fost acolo.

Devil take my soul

2011-11-11T23:30:00.000+02:00

La cafenea, prin urme vagi de fum. Aroma este de scorțișoară, cu nuanțe un pic înțepătoare. În capătul celălalt al camerei, o brunetă cu părul scurt se uită fix la tine. În difuzoare melodia asta.

Simți cum îți bate inima? Simți căldura plăcută de sub abdomen? Nici o femeie nu s-a mai uitat așa la tine. Îți imaginezi mâinile ei lungi desenându-ți conturul în timp ce tu îi mângâi părul des și parfumat.

Ce mai contează ce ar spune prietenii tăi? Vrei să încerci altceva. Vrei să vezi cum ar fi. Te ridici de la bar și te duci, aproape plutind către ea. Îți zâmbește.

- Ia loc!

Roșești, pentru că nu te așteptai la o primire atât de deschisă. Te uiți în continuare la ea, fără să poți spune ceva.

- Cum te cheamă? te întreabă tot ea, cu același zâmbet cald pe față.

Îi răspunzi aproape în șoaptă, în timp ce ea îți ia mâna într-a ei. Apoi, într-un acces de curaj, îi spui: îmi place de tine. Și mie îmi place de tine, vine răspunsul aproape imediat.

Vă ridicați și plecați din cafenea. Două fete, una brunetă, cu părul scurt și una șatenă, cu părul cârlionțat lung până la umeri.

(entry inspirat de melodia de mai sus :) )

I weep

2011-11-10T08:00:00.000+02:00

Am găsit ieri o revistă pe masa din sufragerie. Bă băieți. Bă băieți, cum să ai așa ceva în casă? Vă mai mirați că sunt cum sunt. Dar să vă arăt.

Headline: "Cum a apărut Creația?". Serios? Revista Cosmos, numărul 47 (!), are ca headline "Cum a apărut Creația?"? Vă spun eu cum a apărut Creația. Așa a vrut Chuck Norris.

Apoi, "Arca stelară a agatârșilor". Întâi nu m-am prins care-i faza. Apoi, după ce am vorbit cu prietenul meu Google, m-am afundat și mai rău în groapa cu confuzie. Carevasăzică, Agatârșii erau un popor de origine scito-iraniană semnalați în antichitate (500 îen) pe teritoriul Transilvaniei. Ce rahat legătură are asta cu arca stelară, n-am aflat, dar ceva mă face să cred că are legătură cu campania RMGC, pentru că, conform Wikipedia, "Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană.". Deci să vă fie clar. 2500 de ani mai târziu, descendenții stelari ai agatârșilor au revenit pe Pământ să continue exploatarea zăcămintelor din Roșia Montană, și a românilor în general. Asta pentru că, fiind o investiție majoră și stelară, Guvernul Boc le-a dat scutire la impozit pe următorii 20 de ani, cu condiția ca agatârșii să lase în România toată cianura.

Încă un titlu și gata, că mă ia durerea de oase. "Omul, creație virtuală?". Matrix FTW! Bă fraților, publicația asta costă 5 lei și are 52 de pagini. Nu am avut curajul să o răsfoiesc, că mi-e teamă că dup-aia o să vreau să fac spirale și sex în grup. Hmm, să reformulez, mi-e teamă doar de spirale.

Uite ceva stelar. Parov Stelar. În memoria concertului delicios de luna trecută.

Shakespeare would weep

2011-11-09T00:51:00.001+02:00

.. sau cel puțin asta cred eu că ar fi reacția lui, dacă ar citi ce scrie pe eticheta asta de la blugi:

This is engrish at its best. Pentru cunoscători și nu numai. Vă provoc să găsiți măcar o singură porține care să aibă sens. Click pe imagine pentru mărire.

Colecții

2011-10-06T22:16:00.001+03:00

Sunt un colecționar. Ca și tine. Colecționez amintiri de toate felurile,de toate dimensiunile. Și tu faci la fel.

Sunt interesante, amintirile astea. Chiar daca avem exact aceeasi amintire pe care o impartim frateste, în sufletul tău ea e complet diferită de a mea.

Toți colecționăm amintiri. Dar de fapt, fiecare are lumea lui, populată cu amintiri unice. Singurul lucru real, singurul lucru universal adevărat, este ACUM. Prezentul.

Îți amintești dimineața când am uitat să ne zâmbim? Știu că da, dar ți-o amintești altfel. Prezentul însă e același, pentru amândoi. Iar viitorul e plin de surprize.

Via Clandestino.

The Ligia

2011-10-01T22:58:00.002+03:00

Umblă vorba că dacă Ligia Adam ar fi un meme, ar deveni viral in no time; dacă ar fi o carte ar fi un succes răsunător; dacă ar fi un brand, ar avea o imagine de invidiat. Dar poate chiar e un brand.
Când întreb "o cunoașteți pe Ligia?", oamenii se uită la mine ciudat. OMGWTFLOL, cum să n-o știu pe Ligia? Să fiu sincer, până acum o lună-două, habar nu aveam cine este Ligia. Și la fel de sincer, nici până acum n-am întâlnit-o personal. De fapt, încep să mă întreb dacă Ligia (sau The Ligia, cum mai este denumită) nu este de fapt o găselniță de marketing de la Bitdefender. Cum ar veni, au două elemente noi de imagine: logo-ul redesenat și pe Ligia Adam.
Desigur, cunosc oameni care jură că au întâlnit-o personal. Teodora, the dark side of the dark side, este bună prietenă cu ea, dar dacă o întreb când s-a văzut ultima oară cu ea, primesc răspusuri evazive. Pentru mine e ciudat, e un fel de Ligia Morgana. Toți oamenii o cunosc, o plac, dar puțini au acces în inner circle.
Iar faptul că eu nu o cunosc personal mă bagă și mai tare în ceață. E ca un film în rusă fără subtitrare, dacă mă uit, pot să înțeleg despre ce e vorba, dar nu pot înțelege nuanțele.
Interesant e că atunci când se vorbește de Ligia, nu se vorbește neapărat de aspectul ei, care este fără îndoială ummm... îngrijit, to say the least. Se vorbește de un anumit tip de personalitate, bine definită. De ce? Pentru că tot ceea ce Ligia Adam comunică este coerent. De la entry-urile pe blog până la Twitter și Facebook, stilul este același, inconfundabil. Informații relevante, comunicare clară și aproape niciodată lipsită de conținut.
De ce vă zic eu despre Ligia? Pentru că mi se pare un model foarte bun de brand, foarte bine pus în valoare prin intermediul on-line-ului. Lăsând gluma la o parte, știu că o bună parte din voi nu o cunoașteți pe Ligia Adam, dar uite, așa cum ați aflat voi de la mine, așa am aflat și eu de ea.
Și ce faci cu o astfel de imagine? Simplu - devii trend setter. Dacă arăți cu degetul, se uită 1000 de oameni în direcția pe care o dai tu. Mă gândesc uneori câți bani ar scoate Ligia dacă ar avea linia ei de lenjerie intimă. Sau de cosmetice, parfumul Ligia Adam. Imaginea online egal oportunități, iar Ligia este un bun exemplu în acest sens.

Pariez că o să existe unii care mă vor acuza că o pup în fund pe Ligia, pentru cine știe ce motiv. Vă asigur însă că am scris acest text doar în contextul analizelor pe care le fac, fără nicio altă intenție în afară de a vă sublinia cât de importantă este imaginea, mai ales în online, și cât de ușor poți să ți-o creezi dacă ești coerent și perseverent în comunicare.

Merci, Oana Filip, pentru inspirație. Vă las cu niște muzică de relaxare. Unrelated.

Infinitea

2011-09-18T22:12:00.002+03:00

... sau cum să te simți ca acasă de la prima întâlnire.

Nu a fost de la mobilierul superb, accentuat de luminile bine poziționate. Nu a fost de la zâmbetul plăcut al blondei cu părul scurt care ne-a luat comanda. Nu a fost nici de la muzica din fundal, de la Buena Vista Social Club.

M-am simțit ca acasă pentru smiley-ul pus pe nota de plată, alături de mulțumirile că am fost acolo și invitația de a reveni, scrise de mână. THAT blew me away.

Ca urmare, vă recomand cu căldură ceainăria Infinitea, un loc cu o atmosferă foarte diferită de orice ați încercat până acum în materie de localuri. Prețurile sunt pe măsura locului și a ambianței, deci relativ sus, but... they have cookies!

Vă las cu o melodie de la Teodora - the dark side of the dark side. Pe care o îmbrățișez, cu această ocazie.

Despre respect

2011-09-18T20:47:00.002+03:00

După ce zilele trecute m-am certat cu un polițist, pe tema "ce se intampla dacă" și povești cu zâne, azi am văzut încă două faze care mi-au umplut paharul. Dar să începem cu începutul.

"În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul trebuie să dovedească respect faţă de participanţii la traficul rutier cu care intră în contact.

Prin conduita rutieră personală adoptată atât în executarea serviciului cât şi în afara acestuia, poliţistul cu atribuţii în domeniul circulaţiei trebuie să fie model pentru ceilalţi participanţi la trafic în ceea ce priveşte comportamentul la volan." (Extrase din obligațiile polițistului, aflate pe site la IGPR)

0h rlly? Ce respect să ai pentru un polițist care te oprește pentru că n-ai lăsat pietonii de pe trotuar să ajungă până la trecere, ca să treacă strada? (cu justificarea "dacă era un copil și o lua la fugă?") Ce respect să ai față de un funcționar public, plătit din banii cetățenilor, care, atunci când îl întrebi, în calitate de cetățean, numele și gradul, îți spune "nu sunt obligat să vă răspund"? Ba da, domnule polițist, sunteți obligat să vă spuneți numele și funcția, atunci când un cetățean vă întreabă.

Și iată cum, după discuția aprinsă cu "omul legii", mă trezesc azi în fața a două faze cel puțin jenante. Mă întorceam de la o ceainărie (despre care vă povestesc imediat), opresc la un stop, mă uit în dreapta, o Toyota Rav4 cu un polițist în uniformă la volan. Polițist angajat într-o discuție intensă la telefonul mobil. N-avea fix nicio apăsare, conducea în timp ce era cu receptorul la ureche. Și atunci vă întreb: ce respect să ai față de un polițist care nu respectă legea?

2 km mai încolo, intru pe o stradă cu sens unic. Din sens opus, pe interzis, ghici ce venea. O mașină de de poliție, da. Fără semnale, fără nimic. Era sediul poliției pe strada respectivă, și pariez că le-a fost lene să ocolească (vorbesc despre Secția 4 din Sectorul 1). Ce respect să ai față de un "om al legii" care sfidează cetățeanul în felul ăsta?

Sunt sigur că nu spun lucruri noi, iar exemplele pe care le dau sunt minore în comparație cu altele, dar ce vreau eu să subliniez e că suntem o națiune de țărani, de oameni care nu au foarte multe puncte în comun cu civilizația. De aceea, respectul ar trebui să vină de la autorități în primul rând. E greu, cu atâția jmecheri și jmecherași, dar dacă nu există nici măcar acest minim de respect din partea "organului" însărcinat cu respectarea legilor, cum să avem pretenția vreodată să ne dăm jos din copaci?

Domnilor polițiști, nu uitați că atunci când ați primit hainele alea, ați făcut un jurământ. Nu uitați că sunteți în slujba cetățeanului și sunteți exemplu pentru cetățean.

Vorba unui fost colonel de poliție cu care am discutat mai apoi la telefon "Stai tu liniștit, ei nu sunt pe stradă în slujba cetățeanului, sunt în alt scop acolo". Vă las pe voi să vă imaginați care este acel scop.

Polaroid

2011-09-15T02:35:00.000+03:00

Un instantaneu surprins azi, în timp ce mă întorceam de la birou.

Un cetățean intră încruntat în sediul băncii. Pe trotuar, un cățel încearcă să prindă o muscă ce se lovește încăpățânat de vitrina aceleiași bănci.

Așa de mult mi-a plăcut contrastul ăsta... Viața complicată a unuia, în contrast cu simplitatea trăirilor celuilalt. "Mai am de plătit doar rata și telefonul" versus "Uuuu, little flying thingy! Me catch you!". Really smart versus really dumb. Hopelessly depressed versus carelessly happy.

Parcă, privind așa lucrurile, observi mai multe lucruri în apropierea ta. Pune-ți întrebarea asta pe repeat în cap: ce contează cu adevărat pentru tine? Să faci high score la sfârșitul jocului? Sau să te bucuri de el? Nu știu dacă mai urmează un nivel după cel pe care îl jucăm acum. Deci ce contează, de fapt?

Pentru mine contează să ating cumva mințile și sufletele celorlalți jucători. Să îi fac să simtă, să îi fac să viseze. Și știu sigur că voi reuși asta. Deja o fac (chiar dacă sunteți doar zece :)) ).

A venit toamna, sezonul melancoliei și al aromelor dulci. Să vă bucurați de nuanțele ei!

Să vă vând un pont sau două

2011-09-13T02:17:00.002+03:00

Presupun deja că știți de postul de radio Itsy Bitsy. Mă rog, pentru cei ce nu știu, este un post destinat copiilor, cu tot felul de muzică de gen și emisiuni educative. Singurul radio care face chestia asta, btw.
Acuma na, eu fiind mai pedobear de fel, ascult tot timpul radio-ul ăsta... Just kidding. Ideea e însă că după ora 23.00, ceva minunat se întâmplă: postul nu mai difuzează melodii pentru copii, ci melodii pentru făcut copii. Ceea ce este perfect logic, pentru că își fac noi ascultători, în câțiva ani.
Ce fac eu aici este să vă recomand emisiunea Itsy Bitsy by Night, care se ascultă zilnic între 23.00 și 6.00 (în București e pe 99,3 MHz sau pe http://www.itsybitsy.ro/ ). Vă garantez că este muzica PERFECTĂ pentru:

a) condus mașina
b) făcut dragoste, pentru cine mai crede în așa ceva (naivilor)
c) somn, pentru cei care pot dormi cu muzică
d) învățat
e) chillin'

Vă dau doar două exemple:

și

Încercați, nu aveți nimic de pierdut. Abia apoi puteți să-mi ziceți că sunt nebun. Da' n-o să ziceți, vă spun eu.

You make me go twisters

2011-09-10T01:44:00.001+03:00

Pe măsură ce avionul lua altitudine, o voce din adâncul lui îi șoptea tot mai apăsător că a făcut o greșeală să plece așa. Ce mai contează, acum? Nu mai pot schimba nimic, își spuse uitându-se la linia roșiatică a orizontului.

Semnalul sonor care anunța că nu mai e nevoie să stea cu centura pusă îl făcu să își reamintească de ce luase decizia. Avea ceva de făcut, iar pentru a își duce la îndeplinire visul, va avea nevoie de bani, de o situație, de o libertate ce nu putea fi obținută altfel. Poate era mișcarea legănată a avionului, poate era tristețea că se îndepărta tot mai mult de ea, însă îl cuprindea o amețeală ce îl făcea să își dorească să adoarmă, să nu mai existe, să șteargă cu buretele toate amintirile despre el din mințile celor câțiva oameni pe care îi atinsese.

Era printre nori, zburând cu viteza sunetului pe care îl auzea când încerca să-și reamintească vocea ei. Zbura cu viteza ecourilor ce răsunau în sufletul lui, purtat de un avion, sau poate doar de ideea pe care o avea. Nu, nu am trăit asta degeaba. Totul are un rost. Asta îi spunea și Cristina, de fiecare dată când venea la ea, măcinat de îndoială. Poate doar asta îl ținea printre nori, departe de pământul nemilos.

Se apucă să citească ce scrisese până atunci. Era doar un plan vag, doar un vis obsesiv-compulsiv, dar putea să meargă. Putea să meargă.

Voi face asta.

"Disco Ruido - Go Twisters (Bufi Remix)" (Bufi) / CC BY-NC-SA 3.0

Matrioșka e tot mai aproape. O carte cum n-ați mai citit de mult timp, asta vă promit eu, cu mintea mea obsesiv-compulsivă.

Feel Good Inc.

2011-09-02T01:29:00.000+03:00

Bă, noi am fi colonizat deja alte planete, dacă n-am fi atât de proști și de fricoși. Și, da, de comozi. Astea sunt trei lucruri care ne împiedică să evoluăm.

"Mi-e frică să încerc asta, n-am mai încercat niciodată".

"Nu mă complic".

Și ce facem când ne e frică? Ne găsim motive. Un fel de "hai să ne folosim creativitatea ca să ne păcălim singuri". Frate, ești cât malu'? Nu mai mânca la Mac! Fă sport! Nu te folosi de mișcări de-alea evazive, gen îmi place de mine, nu vreau să schimb nimic.
La fel și în alte capitole. Nu, de ce aș încerca mai mult decât știu eu că pot? Că eu știu bine cât pot. Să mori tu că știi? Poți de trei ori mai mult de-atât, dar ți-e frică și ești o persoană comodă.

I don't make much sense, do I? Eh, nu mă luați în seamă, tocmai am dat de-o minune de-aia care ține trei zile. Pentru că, nu-i așa, eu sunt Coyote și viața mea e plină de minuni. Care țin trei zile.Vă las cu vocea Morcheeba și cu un cover absolut smooth. Mă duc să fac un duș, că simt un parfum de femeie. Și nu e al meu.

Office wars

2011-08-23T00:35:00.002+03:00

Ce mai faci? De când nu ne-am mai văzut? Probabil de mult timp, eu nu am cum să știu, pentru că în ultima vreme am lucrat non-stop. Toate pentru o cauză nobilă, dezvoltarea economică a țării. Păi când de tine depind cateva sute de noi locuri de muncă, parcă te trezești mai motivat dimineața decât atunci când de tine depind șase imprimante și o șefă isterică.
Dar știți cum e, omul se adaptează. Așa că m-am adaptat și eu, pe principiul monkey see, monkey do, la noua mea familie de la birou, alături de care am petrecut foarte multe nopți albe și zile încețoșate.
Ce voiam de fapt să vă spun și m-am pierdut în introducerea asta demnă de Creangă, este că noi, la birou, din lipsă de alte activități recreative, ne-am apucat să ne facem, cum ar zice un coleg, "glumițe". BTW, urăsc acest cuvânt, dacă îl rostești în preajma mea, așteaptă-te la pioneze pe scaun.
Lucrurile au început timid: un mouse scos din priză. Apoi un mail trimis de pe un calculator lăsat neblocat. Nimic grav, doar un mail către alt coleg.
Ostilitățile au continuat însă cu versuri de manele care au apărut în mod misterios în caietele noastre de ședințe. That's when shit turned ugly. A urmat un wallpaper cu Guță, asezonat cu imposibilitatea de a mai schimba wallpaper-ul fără intervenția unui specialist IT *cough*. În final s-a ajuns la un echilibru, odată cu amplasarea strategică a odorizantului de cameră sub biroul meu, cu senzorul de mișcare activat. Jucărie mai parfumată ca atunci n-am mai avut niciodată. De atunci au mai fost câteva hărțuiri pe la frontiere, gen toată stiva de sticle de apă de 5 litri mutată sub biroul unui coleg (vreo 20 de sticle de 5 l) sau etichete lipite pe obiecte personale, dar nimic major.
Ideea generală este că îmi place jobul ăsta. Pentru prima dată în vreo 7 ani, îmi place jobul. Miercuri ne-a convocat Wuf la o petrecere, după care luăm o vacanță de o săptămână, cam. Că deh, nimic nu durează o veșnicie.

Some sweetness.

Matrioșka se apropie cu pași repezi.

Cumpără un pampon și primești o mătură

2011-08-19T16:54:00.000+03:00

Îmi picară azi ochii pe noua promoție de la o companie ce produce echipamante electrice (să-i zicem Roventa). La prima citire, suna bine, dar... nu.
"Te coafezi ușor și câștigi un aspirator". Cât de misogin trebuie să fii să nu vezi ridicolul? Citesc mai departe. "Cumpără un uscător sau un ondulator de păr și poți câștiga un aspirator supersilențios"... Nu poți zice că target-ul este alcătuit din bărbați, nu știu mulți bărbați care să folosească ondulatorul de păr. Iar cei pe care-i cunosc să facă asta au oricum un rol mai.. pasiv ca să zic așa.
În plus, nici poza cu o tipă cu fluturași în păr nu ajută. Deci e destul de clar, promoția este pentru femei.
Acum, ce să înțeleg din mesajul ăsta? Pai pot înțelege că femeia are două roluri foarte importante în societate: să arate bine și să dea cu aspiratorul. Mă mai gândesc și la alte promoții de genul ăsta:

- Cumpără un ruj și poți câștiga o tigaie

- Cumpără noua Mazda și primești gratuit un carnețel de notat cumpărăturile

- Achziționează până la 31 august 3 articole de îmbrăcăminte din magazinul nostru și poți câștiga un curs de pregătire "Cum să-ți ții soțul satisfăcut"

Trăim într-o societate care promovează egalitatea femeilor cu bărbații. Sau?

In other news, hai să vedem dacă reușim să traducem următorul mesaj:

E clar, avem de-a face cu un ascensor cu comandă colectiv-selectivă și colectiv în jos. Wait, what? Un ascensor cu comandă colectiv-selectivă pot să-mi imaginez, dar faza cu colectivul în jos mă depășește și îmi creează o angoasă existențială. Îmi pun tot felul de întrebări: colectiv doar în jos? În sus de ce nu? Și de ce colectiv? Poate vreau să merg singur cu liftul. Trebuie să merg însoțit?

Noroc că lucrez la etajul doi și pot să evit liftul colectiv în sus.

Vă las cu niște muzică, așa cum v-am obișnuit. Maestre, să cânte țambalul!

Aglomerări

2011-08-02T00:35:00.003+03:00

Ți-am dat un sms aseară. Îți spuneam că ai uitat ceva după ce m-ai pupat și ai ieșit din mașină. Ți-ai uitat parfumul în mintea mea.
Niciodată nu am reușit să rețin nume. Sau fețe. Trec pe lângă tine pe stradă ca România pe lângă calificare, dar un parfum nu-l uit prea ușor. Poate singurul alt stimul pentru emoții în cazul meu este muzica, dar muzica nu are un impact atât de brutal. Parfumul tău mă ia pe sus, mă rotește până amețesc, mă duce în sufletul meu fără ca eu să mă pot împotrivi.
Și ce am de la tine? Două atingeri, o privire furișată, o glumă împărtășită în tăcere. Dacă ar fi să adun ce mi-ai oferit până acum, aș strânge un căpăcel de afecțiune diluat într-o sticlă de indiferență distilată.
Noi doi, poate spre deosebire de orice altceva, nu suntem împreună dintr-o întâmplare. Poate că ar trebui să ținem cont de asta.

***

Te deranja ceva la ochelari, așa că i-ai scos și te-ai uitat la ei. Un păianjen mic cât punctul pe i-ul de la te iubesc încerca să își facă o pânză pe ochelarii tăi. Ai suflat ușor, cât să nu-l rănești.

Google minus

2011-07-26T17:25:00.002+03:00

Dum di dum di dum di dum. Creați-vă un profil Google Plus. În limba română. Yaay, acum sunt în loja masonică a deținătorilor de Google +!
Introduceți numele. Hmmm. Coyote. Selectați sexul. Masculin. Feminin. Altele. Wait, what? Adică, bun, să zicem că nu ești femeie. Nu toți au norocul ăsta. Dar ce-ți mai rămâne decât să fii un amărât de bărbat, în cazul ăsta? Ei bine, Google a găsit soluția.

Google Plus. Noi nu discriminăm nici mutanții.

Mulțumesc drăcușorului pentru poză. Și pentru inspirație.

Duminică, 2011

2011-07-11T00:24:00.000+03:00

Building a time machine is easy...

There's no such thing...

2011-07-10T05:11:00.000+03:00

... as Nosaj Thing. Born in '85.

Când încep să-ți placă muzicieni mai tineri decât tine, e semn că nu mai ai mult. Așa că m-am bucurat de puținul timp care mi-a rămas și m-am dus să-l ascult pe Nosaj Thing în Club Martin, în seara asta.
O hipstereală de nedescris era acolo. Tineret, fete frumoase, băieți cu man-purses, din nou fete frumoase și mai la final, muzică din alte lumi.
A mixat o oră și ceva, dar parcă au fost 10 minute. Și totuși, parcă am mers până la Jupiter și înapoi. Domnișorul Jason ne-a luat pe sus și ne-a transportat acolo unde trăiește el, ne-a plimbat prin coridoare întunecate și prin încăperi halucinante, ne-a lăsat fără glas și ne-a îmbătat cu muzică.
Uitându-mă prin mulțime, am văzut zâmbete cu gura până la urechi, ochi închiși, oameni în transă... Exact așa cum îmi place. Nu cred că pot să vă exprim mai bine de atât ce a fost acolo, așa că vă las cu o melodie de-a lui. Apasă play și închide ochii. În special tu, verdeursuz.

Vindem triști

2011-07-08T20:56:00.000+03:00

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING, bancă la care am și cont de fapt. Nu știu alte sedii cum sunt, dar ăsta e cu vitrină, și tocmai în vitrină s-au găsit să pună un minunat "post de lucru" pentru operațiunile fără numerar. Adică un fel de calculator cu imprimantă integrată unde poți face diferite chestii cu banii din contul tău, dacă ți-a fost lene să înveți ce-i aia internet banking.
No, aici intervine problema. Oare ce operațiuni poți să faci fără numerar? Să îi scrii o scrisoare lui Moș Crăciun? Să joci tetris? Nu, în 85-90% din cazuri, ești trist când ești la mașinăria aia, pentru că trebuie să plătești facturi.
Acuma, io înțeleg, ăștia de la ING au zis că fac o afacere publicitară cu poziționarea asta. Gen "suntem pă sistem informatic" și "clienții noștri sunt mai deștepți decât ai voștri". Numai că, pe lângă faptul că expun publicului un om care face ceva intim (pentru mine e ceva foarte intim să plătesc o factură, mă scuzați), expun publicului un om care nu e deloc fericit.
M-am așezat și eu odată la calculatorul ăla, ca să transfer niște bani dintr-un cont în altul (mă face să mă simt important chestia asta, pot să spun la sfârșit de lună că am rulat milioane). Taste metalice, reci, fanta de la imprimantă care abia aștepta să scuipe o confirmare de plată, vitrina care mă făcea să mă simt ca și cum aveam camere la WC, nu domne, nu-i de mine în vitrină. Bag un internet, apăs trei taste și rezolv totul cu internet banking. Măcar așa nu mă transform în manechin pentru ING.

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING. Și aproape de fiecare dată, în vitrină la ING e un om trist.

Hai să băgăm și o muzică, să ne (în)veselim.

Bine am revenit.

2011-04-22T00:57:00.000+03:00

Sunt tot aici. Și tu la fel. Which kinda proves a point I was not eager to make. Dar mă doare nasul de la contactul cu ușile tale obsesiv-compulsive.

Ar merge un fum acum, pe melodia de mai jos. Mai ales ca mi-a urat frate-miu LMA de ziua cannabis-ului. Mulțumesc, frate, la mai mare. Chiar. La mare.

Împotriviri

2011-04-21T03:57:00.000+03:00

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Ai observat că atunci când îmi strângi mâna în a ta, e ca un puzzle rezolvat?
Ai observat că brațele noastre se potrivesc? Că atunci când ne îmbrățișăm, brațele noastre au un locaș al lor, unde intră cu un click scurt și unde parcă se integrează în corpul celuilalt?
Ai observat că gâturile, bărbiile noastre se potrivesc? Că atunci când ne lipim unul de celălalt, niciunul din noi nu se simte inconfortabil?
Și poate ai sesizat și cum coapsele noastre se potrivesc, atunci când facem dragoste. Cum totul este natural și nimic nu e nelalocul lui.
Cum tălpile tale se potrivesc cu ale mele, atunci când ți le încălzesc sub plapumă. Cum răsuflările noastre se potrivesc, atunci când dormi cu fața spre mine.
Cum mersul tău se potrivește cu al meu, atunci când plecăm să facem poze prin locuri bizare.
Cum privirea ta se potrivește cu bătăile inimii mele.
Cum șoaptele mele se potrivesc cu urechile tale atât de ușor excitabile.
Cum pumnul tău încleștat se potrivește la fix în plexul meu descoperit și credul.

Ți-am gustat o lacrimă, azi. Era o lacrimă un pic sărată, un pic amară, precum sunt convins că au fost toate lacrimile ce au curs din ochii tăi. Ți-am șters-o de pe obraz și am gustat-o cu un gest pervers, ca un lunatic rătăcit în deșert. Am vrut să mai gust un pic din tine, atât cât mai ești aproape. Pentru că mâine poate o sa fim iar la două lumi distanță. Și voiam să profit de tine, atât timp cât ne e dat.

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Zen

2011-04-19T09:40:00.000+03:00

Știi cum îți dai seama că trebuie să te îndrepți spre casă? Dacă atunci când oprești la stop, în stânga ai un taxi, în dreapta ai un taxi iar în spate, ei bine da, tot un taxi, iar pe stradă nu mai e nimeni altcineva.

Altfel ne-am fi plimbat până dimineață.

Melodie de calmat spiritele (încinse) :

Veni, vidi, vici

2011-04-18T00:40:00.001+03:00

... și ar mai fi mers și un excedo după verbele astea trei, dar astea-s deja detalii.

Am avut un sfârșit de săptămână ca în filme, cu diferența, vorba cuiva, că "dacă era un film, mi se părea tras de păr". Nu voi intra în amănunte, pentru că oricum n-o să mă credeți. Evenimentul principal, dintr-un anumit punct de vedere, a fost concertul Manu Chao, desfășurat la Sala Palatului. Deci să vă zic.

Niciun concert nu este complet fără amplificatorul meu de trăiri, Mary. Așa că, prin metodele mele diavolești, am convins-o să vină cu mine la concert. Și bine am făcut, pentru că efectul a fost același ca de fiecare dată când merge cu mine la concert. Dacă Mary ar avea ambalaj, pe el ar scrie "Efect garantat". Și dedesubt, cu litere micimici, ar scrie "a nu se lua fără prescripție".
Îmbulzeală mare la intrare. Lume de tot felul, dar în general tinereturi cu educație superioară. Sala era la fel cum mi-o aminteam de la concertul Koop, și anume o incintă acustică foarte bună, dar un loc complet nepotrivit pentru concerte dansante, cum urma să fie cel al lui Manu. M-am stricat de râs când, în hol fiind, s-a auzit în difuzoare o voce fix ca aia din Teleenciclopedia zicând "Vă rugăm să vă ocupați locurile". Cred că era chiar vocea din Teleenciclopedia, de fapt.
Ne-am amăgit foamea cu niște ciudățenii de la Maria™, de data asta stafide, am luat două ape și ne-am conformat vocii blânde din difuzoare. Aveam locuri în fund la taxatoare, dar s-au dovedit a fi foarte ok, și la acustică și la vizibilitate.
Deodată, apar pe scenă unii. Care încep să cânte. First I was like WTF?, but then I was like hmmm. Băieții din deschidere au cântat interesant, timp de jumătate de oră. După care am aflat că era vorba de vocalul de la Bosquito, împreună cu trupa lui din State, Madame Hooligan. Au fost acolo câțiva "fucking" care nu-și aveau locul, dar per total au cântat ok. A urmat francezu' Manu, la a cărui apariție pe scenă trei sferturi din sală a sărit în picioare. Printre care și eu, deh. Am fost admonestat de o păpușe din spate că m-am ridicat în picioare și nu poa' să vadă nimic din cauza mea, dar i-am zis că dacă a venit să stea pe scaun, a greșit concertul. Lucru susținut și de restul publicului, care deja era în delir.
Delirul a continuat, în mod incredibil, două ore și jumătate, pentru că publicul nu se mai oprea din cerut bis-uri. Eu însă aveam delirul meu personal, văzând-o pe Mary în transă la câteva melodii. Poate și de asta sunt un pic mai tolerant în ceea ce privește repetitivitatea anumitor sunete sau acorduri, pentru că per total, a fost o muzică de transă. O să am și poze în curând, mai precis imediat ce motanul încălțat se decide să și le descarce din aparat.
L.E.: motanul încălțat s-a descălțat, așa că iată și poze.

Am plecat de la concert învinși de foame și de oboseală. Foamea ne-am satisfăcut-o cu bestialitate cu o șaorma de la Floreasca, iar pentru oboseală a existat un singur remediu: Club A. Dar astea sunt deja detalii. Vă las cu, bineînțeles, Manu Chao. Chill!

Time is running out

2011-04-14T22:38:00.000+03:00

We've got time but it's running out,
It's time for pleasure, it's time for pleasure,
Do you know what it's all about?
It's time for pleasure, it's time for pleasure...

Push by BOA

Ăsta e theme song de mers la mare, clar.

Uitare

2011-04-13T23:14:00.003+03:00

Se zice că iarba în exces cauzează la memorie.

Am început cu propoziția asta ca să o mai sperii un pic pe maică-mea, cu care am avut o discuție de-a dreptul hilară după entry-ul anterior. Gen

Maică-mea: OMG ai fumat iarbă???
Eu: Spui asta de parcă ar fi prima oară.
Maică-mea: OMG WTF de când ești pe droguri?
Eu: Nu. Sunt. Pe. Droguri.
Maică-mea: Ai ajuns să dai bani pe droguri, lepră!
Eu: Nu dau bani pe droguri, am prieteni care mă ajută și ei cum pot.
Maică-mea: De ce fumezi iarbă?
Eu: Pentru că pot. Pentru că e fun. Pentru că nu are efecte secundare, spre deosebire de DROGURI. Pentru că se întâmplă de două ori pe an în cel mai bun caz.

Mă mir că nu mi-a cerut să îmi vadă venele. Dar hei, asta înseamnă că mai am un cititor fidel! Am vreo zece, cu mama.

Asta e aproape la fel de tare ca aia când m-a întrebat tata dacă sunt gay. Nu, nu la mișto, el chiar suspecta că eu mă dau la fund.

Gotta love'em.

În rest, viața e superbă. Îmi împart viața între relația mea specială la distanță, jobul foarte mișto și alergia la polen, pe care, cu această ocazie, mă fut.

Îmi împart camera cu un elefant, vorba cărții. O fantomă de elefant, care nu pare să slăbească deși o țin nemâncată de luni bune. Această melodie este pentru elefantul din camera mea.

Testul letargiei

2011-04-09T17:32:00.001+03:00

Vă propun un test. Dacă nu dați din cap pe melodia asta, sunteți niște legume.

Week-end plăcut!

Mood swing

2011-04-07T23:08:00.001+03:00

Alan de Laniere - Just foc u (Main) by Alandelaniere

Swingul e de la el. Mood-ul e de la mine.

Tocmai am fumat ceva...

2011-04-07T04:16:00.005+03:00

...ce n-ar fuma nici Bear Grylls, ăla care își bea urina ca să supraviețuiască în junglă.

(Apropo de asta, cum o să vi-l amintiți pe Bear Grylls când o să dispară? Ca omul care v-a învățat să supraviețuiți în sălbăticie, sau "ăla care mânca tot felul de rahaturi pentru audiență"?)

...dar să revenim. A fost o zi lungă la birou, urmată de o noapte, după cum ziceam în entry-ul anterior, la fel de lungă. Așa că ne-am răzbunat pe viață, eu și frumoasa mea colegă "de bancă", și ne-am rulat o
telecomandă, două...? Două! Dăm legătura pe teren, unde creierul meu își face de cap. În cap. Mă rog, cum o fi. Dar să încep cu o întrebare.

Ce căcat ai pus în jointul ăla???

Sunt praf. Acum se clatină tastatura cu mine rău de tot și mă abțin din răsputeri să spun prostii. Ceea ce deja fac, so FAIL. Ziceam că am fumat ceva. Tutun nu era deloc în amestec, asta spun sigur. După două fumuri din chestiunea aia, peretele din față începuse să devină foarte amuzant, așa aplecat cum era. Colegă-mea nu s-a lăsat mai prejos, a tras și ea două fumuri zdravene, după care era toată numai zâmbet. Femeia-Zâmbet. Nu știu dacă era de la mine sau de la ea, dar jur că avea un ochi mai mic și unul și mai mic.
În fine, la birou n-am avut nicio problemă, deşi la un moment dat mă uitam la şiretul desfăcut şi îmi ziceam "dă-l dracu, e prea departe". Dar după ce am terminat cu fumatul, pe la 3, am plecat. Problemele au început pe scări, care zici că erau rulante. Eu m-am împrietenit cu balustrada, ea cu brațul prietenului ei venit să o ridice (chiar și la propriu) și am reușit să depășim și acest obstacol, la fel cum facem de fiecare dată. Right, dear?
Problemele au continuat în drumul spre casă, după ce m-am despărțit de cuplul Balanță-Taur (jur, e ceva de speriat cu zodiile astea). Fraților, cufm mergeam eu pe stradă, remarc că nu numai că nu era nici dracu, dar nici nu se auzea mai nimic. Merg 20 de metri, 50 de metri, 100 de metri, dau în bulevard, NIMIC! Pentru o clipă eram în Zombieland, sau în I Am Legend. M-am mai liniștit când am văzut o haită de câini vagabonzi care venea lătrând spre mine. Wait, what?

După un moment de contemplare senină, mi-am dat seama că nu era o haită, era unul singur, și că era chiar foarte bucuros să mă vadă. Și avea cinci picioare, dar nu m-ar crede nimeni, așa că șșș.

- Da, micuțule, o să ajungem până acasă, sigur o să reușim. Doar eu, de fapt, că tu nu ai casă, jigodie!

În fine, cum am ajuns acasă m-am cățărat pe ușă, am alergat până în hol și apoi am plutit un pic până în camera mea, de unde vă scriu cu geaca pe mine, minunându-mă în câte direcții mișto mă duce mintea mea acum (și cât de fuckin instabil e biroul ăsta). Mă duc un pic să visez și mă întorc când îmi revin. Sau revin după ce mă întorc în. Da. Foarte tare, frate!

Dar stai, de ce îți povestesc ție asta? Știi bine cum e când fumezi. Altfel n-ai fi aici.

Cam asta era în capul meu atunci. Adică acum 20 de minute. Calitate superioară, marfa. Bună pentru scris. Am mai pus melodia asta?

Drinkin' with my headphones on

2011-04-07T01:59:00.002+03:00

Drinking With My Headphones On by edubble

Drinking With My Headphones On. De ce? De dor.

Este ora 1:47 dimineața și sunt la birou, alături de draga mea colegă și prietenă Balanță. Imediat ce terminăm de tradus prezentarea asta de rahat, vom fuma împreună un joint. De ce? Pentru ca pot.

Mâine (azi, distrusule!) o să dorm până la 10. De ce? De oboseală.

Viața nu e rea. Și cum zicea surioara mea, toate se așează, la un moment dat.

Mă scuzați, aproape am terminat traducerea. Mergem să facem rotocoale de fum, ca indienii. Indienii din America, nu ăia care îți fură radioul din mașină.

De duminică

2011-04-03T16:28:00.004+03:00

Eu: Hahahahahah, i-am dat lui Pongo (câinelui) un crenvurșt, hai să vezi cum se joacă cu el!
Maică-mea: OMGWTF! I-ai dat crenvurșt?
Eu: Umm... da?
Maică-mea: Tu nu ești sănătos? Îi dai chimicale și E-uri?
Eu: ...

We welcome you all... to the twilight zone.

Trippin' - cu melodie

2011-03-31T02:54:00.000+03:00

Ziceam de o minune, în entry-ul anterior. Minunea, pe numele ei Nadya, a apărut la timp pentru o după-amiază glorioasă.

Nadya e rusoaică. Este în același timp și colegă cu Cristina la Universitatea de Scrântiți din Londra. Și teribil de amuzantă, ca bonus. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre Nadya, aș zice "La prima noastră întâlnire, am mers în muzeul Tate din Londra". Deci s-a terminat, aș lăsa oamenii fără replică! Dar chiar asta am făcut, am mers în Tate Modern, unde am văzut niște hidoșenii de care am făcut un mișto delicios. Cel mai tare e că ne-am potrivit de minune la stilul acid, cum rareori mi se întâmplă.
A urmat o mică sesiune de poze și un mare ceai la un băruleț din zonă, unde am mai discutat pe teme diverse, descoperind astfel că 3000 de km și nuvăspuncâți ani nu sunt o prăpastie de netrecut între doi oameni care se plac. But more on that later.
Facem un pic de fast forward către a doua zi, când mi-am luat surioara de un zuluf și am plecat la Brighton, acolo unde Fatboy Slim s-a transformat în B.P.A. (Brighton Port Authority). Vremea a ținut cu noi, ca dealtfel în toată călătoria, așa că am tras o rundă de plajă, pe care am și adormit vreo jumătate de oră. Da. Eu. La soare, pe plajă, la 11.30. Imaginați-vă ce vreme am avut.

Dar pe lângă plajă, Brighton mai are și un ponton cât un parc de distracții. Și niște străduțe foarte mișto. Pe care le-am colindat până la ora 18.00, când ne-am îmbarcat în autocarul cu scaune de piele în direcția Londra. Dar să nu credeți că ăsta a fost finalul.

Pentru că la 8 și un pic seara mi-am scos surioara la o cină pe Tamisa, pe vapor. Pe principiul "fără număr", am ales un vapor, Hispaniola, unde ne-am spart în figuri ca Becali, cu bucate alese, atmosferă caldă și muzică de pian. Mă rog, Becali și pianul nu intră în același tablou, deci uitați de Becali. Legănați de valurile Tamisei pe acordurile pianului (un pic dezacordat, dar cine stătea să critice?), am mâncat bine, am băut suficient și am admirat pe geam priveliștea:

A fost o zi de neuitat, încheiată cu o imagine de neuitat: un negru care a coborât dintr-o limuzina luuungă și s-a pișat la un copac de pe Embankment (aka cheiul Tamisei și una dintre cele mai circulate zone) în timp ce vorbea la mobil, ignorând lumea din jur. Brilliant, jur, a fost cireașa de pe tort și bobârnacul suprem la imaginea pe care o aveam despre Londra înainte să o vizitez. Dar m-a mai îndulcit asta:

Nu, nu e așa mare.

Din nou, fast forward, că nu vreau să vă plictisesc. A doua zi dimineață am călătorit cu etajul unu al unui double-deck bus, apoi cu autocarul, apoi alte două ore și 45 de minute prin aer, până la aerogara Băneasa.

Cam ăsta ar fi, pe FOARTE scurt, week-end-ul londonez. Vă las cu ceea ce ar putea fi soundtrack-ul, dacă am fi într-un film. Indeed, kids aren't safe in the metro. Or the Tube, cum îi zic ei.

Pe curând, surioară. Pe curând, Nadya.

Coyote out.

Trippin' - Partea a doua

2011-03-30T01:56:00.000+03:00

Dar să continuăm.

Camera Cristinei era pe cât de mică, pe atât de primitoare, poate și datorită faptului că era personalizată așa cum m-am obișnuit: blând, cald și cu bun gust. Am adormit pe la vreo trei și jumătate, mai fericit decât în ultimele șase luni. Luate la un loc.

Vineri dimineață, surioara avea ceva școală, așa că pe la 9 am acompaniat-o până acolo, după care m-am așezat într-un parc pe o băncuță, căutând cu privirea prospături. Nu am avut timp să studiez fauna locală și importată pentru prea mult timp, pentru că 20 de minute mai târziu, eram convocat la locul stabilit pentru întâlnire. Am plecat pe jos pe Gower street, în direcția Trafalgar Square și mai departe, către Big Ben și prietenii lui. Urma să ne întâlnim cu Alinuța, prietena mea zglobie cu care am petrecut atâtea momente spumoase.
Când am dat cu ochii de BIG Ben, am zis că faceți mișto de mine. Big Ben nu mai e de mult așa big pe cât se laudă, deși trebuie să recunosc că arată foarte bine. Un pic dezamăgit de faptul că în poze arăta mai viril, am făcut o poză cu Marele Ben și Alinuța, care părea la fel de dezamăgită ca și mine.
Dat fiind că surioara avea cursuri, am rămas singur cu contabila și cu soțul ei, care m-au convins, spre rușinea mea, să mâncăm la McDonald's, lângă Ochiul Londonez.

Vezi altfel lumea cu burta plină, așa că am urmărit cu interes acțiunea de prindere a unei hoațe de buzunare (care jurai că e turistă). Alergătură, strigăte, alea-alea, semn că lucrurile încep să putrezească și în capitala înfumuraților.

Continuându-mi explorarea, am aruncat un ochi critic înspre London Eye, care de aproape semăna cu roata față de la semicursiera mea rusească, apoi înspre freak-show-ul de la baza acestuia. Poate pentru unii este distractiv, dar pentru mine a fost terifiant. Un tip îmbrăcat în costum de Jack Sparrow alături de un Mickey Mouse grotesc, ambii cu câte o cutiuță pentru bani în față. Un Gandalf și un break-dancer, la câțiva metri de altul, încercând să atragă cât mai mulți turiști în jurul lor. Era până și un fucking Cezar acolo, cu pelerină și scut! Un fel de Arcă (bolnavă) a lui Noe. Mai lipsea Pedobear. Oh, wait, nu. Eram acolo.

Trecem repede peste partea în care Alinuța și-a cumpărat teneși chinezești la un preț de patru ori mai mare decât cel din țara natală și ajungem, după un drum de vreo 4-5 km, la Catedrala St. Paul, în sfârșit o clădire veche mai impozantă. Frumoasă, n-am ce zice, și destul de plină de vizitatori.

După catedrală era însă și cafeneaua lui Paul, de data asta fără titlul de Sfânt, că deh, se mai îmbată omul. Am băut acolo o cafea foarte bună, împreună cu Cristina, care revenise între timp de la cursuri.
Luându-ne la revedere de la Alinuța și soțul ei, ne-am îndreptat către vestitul, celebrul, faimosul muzeu Tate. Fiind aproape de catedrală, trebuia doar să trecem Tamisa pentru a ajunge acolo.

Dar la capătul podului s-a întâmplat o minune.

Trippin' - Partea 1

2011-03-28T22:45:00.000+03:00

Bună ziua. Numele meu este Coyote și îmi place iarba. Iarba de pe partea cealaltă a gardului, că e mai verde.
În primul rând îmi cer scuze celor cinci cititori ai mei că nu am mai scris. Am avut lucruri importante de făcut, cum ar fi îmbătatul și vizitatul. Dar după cum zicea o mare clasică (nu, nu ești grasă, ești doar nebună), obiceiurile vechi mor greu, așa că iată-ne din nou aici.

Pentru început, am fost la Păltiniș cu foștii colegi de la Urlătoarea Spumegândă, cu scopul declarat de a mă face praf. Ceea ce am și făcut, împreună cu toată gașca. Nu are rost să intru în detalii, mai ales că multe sunt destul de încețoșate. Menționez doar faptul că la un moment dat, unul din colegi era atât de beat, încât și-a pus bocancii invers și se mira că îl bat. Mențiuni speciale pentru grătarul foarte mare și sistemul audio performant, pe care le-am testat cu generozitate în cele trei zile de petrecere. Ah da, și mențiune specială pentru Alinuța (ex) de la Contabilitate care, jucând cărți cu un pachet de la Playboy (sau ceva asemănător), a declarat furioasă că are o mână proastă și o pizdă bună. Aspect cu care au fost de acord mai mulți colegi, lucru îngrijorător dealtfel. Eu, ca un gentleman ce sunt (cică), am presupus că îi văzuseră mai mulți cărțile. Alternativa era dubioasă.

Dar partea interesantă a fost în acest week-end, când am ajuns, după un zbor luuuung și foarte înghesuit, în Wonderland, home of Alice. Sau în varianta reală, London, home of Cristina. Cei care puteți și aveți posibilitatea, ați văzut deja pozele de pe facebook, cei care nu au avut oroarea probabil nici nu o merită sau n-au cont. Nevertheless, hai să vă fac un rezumat.

Am plecat joi noapte, la 22.30, din autogara Băneasa, cu Wizz Air (a se citi squeeze air), la bordul unui Airbus A320 nou-nouț. Surprinzător, zborul a fost chiar ok, toate cele TREI ORE ȘI UN SFERT. N-am spus Tatăl Nostru decât o dată, deci n-am avut deloc zgâlțâieli. În schimb am simțit ce înseamnă low-cost pe pielea mea, alături de batalionul de oameni care au încăput în avion (într-un mod misterios, aș adăuga).

Eram însă pregătit pentru așa ceva, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Și iată-mă la 23.40, ora locală, respirând aer britanic. Spre marea mea mirare, nu mirosea altfel, spre deosebire de unul din vecinii mei de scaun din avion, care suferise o metamorfoză nu tocmai fericită în acest sens. Am luat autocarul de la aeroport către Londra, fericit că numărul de decolări efectuate de mine era din nou egal cu numărul de aterizări. Pe la două fără zece eram la Marble Arch, în mijlocul unei aglomerații îngrozitoare de oameni și mașini... NOT. Nu era nici dracu pe stradă, zici că eram într-un film SF cu buget consistent. Mi-am potrivit GPS-ul pe căminul Cristinei și am mers pe jos, pe străduțe, doi kilometri. Vezi poza 1.

Pe la 2.20 eram în fața căminului, unde am așteptat-o pe surioara mea cu inima în gât câteva secunde doar. Îmbrățișarea a durat aproape un minut, deja mă simțeam acasă.

Cine fură azi un ou,

2011-03-19T17:03:00.001+02:00

...nu va fi neapărat un hoț foarte reușit.

Îmi place să fac călătorii în timp. Ieri, în timp ce mă bărbieream, îmi testam mașina timpului și am dat peste o amintire uitată într-un colț al arhivei.

Bă fraților, eu când eram mai mic, am furat un ou. Deci nu figurat, nu la mișto, am furat un ou. Nu mai reușesc să îmi dau seama când s-a întâmplat, eticheta amintirii era îngălbenită și ștearsă, dar din câte am observat, nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani. Eram la țară, știu că m-am dus la o vecină ca să îi dau ceva de la maică-mea. Sau să îi transmit ceva, nu mai știu. Ideea e că vecina nu era acasă (sau dormea foarte profund), așa că am renunțat după câteva minute să o mai strig. Îmi amintesc foarte clar cum am văzut CUIBUL într-o șură plină cu fân, apoi am văzut OUL, după care nimic nu a mai depins de mine. Războiul din mine a fost unul crunt și sângeros, însă amatorul de senzații extreme din mine a câștigat. Bine, era același care câștigase războiul intitulat "să îmi iau pistolul de jucărie căzut sub leagăn în timp ce leagănul se mișcă foarte repede?", acțiune soldată cu cap spart și față plină de sânge. I should have known better.

Dar, cum ziceam, nu mai eram eu cel ce decidea. Eram posedat de demonul lăcomiei și al desfrânării, așa că am luat oul și l-am dus acasă. Nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el, cred că l-am pus în frigider lângă celelalte, ideea e însă că nu m-am mai putut privi în oglindă cam două săptămâni. Iar la vecina respectivă în curte nu am mai călcat toată vara.

And here I am now. Marele hoț, marele răufăcător. Dădeți-vă!

Fără melodii azi, că nu am net. Vă pup din Păltiniș!

Primăvară colorată

2011-03-17T10:48:00.001+02:00

Anul ăsta primăvara s-a lăsat așteptată destul de mult, după părerea mea. Dar măcar ne-a răsfățat zilele astea. Oh, darn, it, am început să vorbesc despre vreme pe blog. I'm doomed.

Urmează Londra. Urmează Vama. Urmează libertate. Am mult de lucru și nu mai apuc să scriu, dar apuc să mă gândesc la obiectivele pe care mi le-am fixat.
Planuri multe, timp puțin. Așa că pe curând, prieteni.

This one is for you, love. A se observa cămașa de forță.

Vă doresc o primăvară colorată.

You know what would be cool?

2011-03-14T00:57:00.001+02:00

Ascultând melodia din entry-ul anterior, m-am gândit la o chestie.

Ar fi mișto să ai o pereche de ochelari speciali, cu care să poți vedea demonii din spatele fiecărui om. Să te uiți la el și să vezi cine îi deranjează visele în miez de noapte. Cine îl sperie când stă pe întuneric. De cine își aduce aminte când rămâne pironit cu privirea într-un punct la sute de kilometri depărtare.

Să ieși pe stradă și să vezi fantomele fiecărui om. Unele aliniate în șir indian, așteptând momentul potrivit să se manifeste, altele agățate de picioarele lor, făcându-i să se miște cu greutate. Unele dansând în jurul tău, distrăgându-ți atenția de la realitate, altele stând urcate pe umerii tăi, nelăsându-te să respiri liber.

- Salut, ce mai faci?
- Uite, mă uitam la fantomele tale și mă gândeam că poate aș putea să te ajut să scapi de vreo două.

(That would get anyone in a mental institution, for sure).

Vă imaginați ce ușor ar fi să găsești persoane potrivite pentru tine, cu ochelarii ăștia? Tu îți știi fantomele, știi ce greutate au, în ce măsură sunt guralive sau sadice... Poți să îți faci treburile zilnice, împreună cu fantomele tale, și să vezi că toți avem cârdul nostru de demoni cu care luptăm zi de zi. Și poate cu ochelarii ăștia vei găsi mai ușor persoana de care, dacă te apropii , vă veți anula unul altuia fantomele. Sau majoritatea lor.

Ar trebui să nu mai fumez iarbă când sunt obosit, așa-i?

Maestre, muzica. De data asta două melodii de la același artist. Elsiane meets Imogen Heap. Ladieeees and gentlemen, Nanna Øland Fabricius, aka Oh Land. A little pop for your sparkle.

Oh Land - Sun Of A Gun

O melodie și o poză

2011-03-05T20:57:00.000+02:00

De fapt invers, că poza e prima.

And a word from our sponsor:

"I like ghosts. They make Us what we are".

Indeed they do, my lady. Indeed they do.

Postcards from Sibiu

2011-03-02T01:32:00.001+02:00

Revin după o perioadă destul de lungă de absență, motivată de lipsa de subiecte. De fapt, nici acum nu am subiecte, dar am zis să mai scriu ceva, poate îi e cuiva dor de mine. Sau de scrisul meu.

Sibiul e surprinzător de călduros în perioada asta a anului, notează frigurosul din mine. ATR42 e un avion destul de solid, notează nevroticul din mine. Cârcotașul notează hotelul Leul de Haur din Sebeș ca fiind unul foarte mișto. Galantul din mine oferă o îmbrățișare, chiar și virtuală, către toate femeile care este și către femeia care m-a metamorfozat de-a dreptul. Și de-a stângul.

Visătorul din mine este letargic, poate și pentru că îi injectez doze zilnice de realitate. Scriitorul din mine se zbate cu timpul scurt pe care îl are la dispoziție, printre atâtea personalități dubioase prezente în mintea mea. Melomanul din mine vă oferă asta:

La fel și plagiatorul din mine, pentru că melodia este de la surioara mea, Cristina. Pe care o îmbrățișez fără să o pot privi în ochi.

Șoferul din mine are o nouă jucărie, la comun cu aventurierul și colecționarul din mine. O cheamă, până la urmă, Juanita, este mult mai în vârstă decât mine și are schimbător la volan și motor cu carburație. Old-style la propriu. Pentru că încă nu am scos-o la plimbare cum trebuie, iată o poză cu o Juanita aproape identică.

A apărut un nou personaj în mintea mea, ca și cum nu erau destule. Părintele. Și nu mă refer la popă, ferească Sfântu', nu sunt nebun să am o personalitate care e popă. E vorba de părinte, tipul ăla pe care îl vezi în parc cu fi-sa. E fie părinte, fie Pedobear. Sunt amândoi aici, cumva.
Mă întreb oare cum mai ai loc, iubirea mea, printre atâtea personalități ce îmi aglomerează gândurile. Mă întreb și mă minunez cum îți faci loc fără nici cel mai mic efort printre tranșeele mele, armatele mele de sociopați, obstacolele și labirinturile mele. Nu mai sunt în siguranță în castelul meu, construit din bucăți de iubire spartă. Iar în oglinda în care mă mai uit din când în când, ca să văd dacă mai trăiesc, te văd în fundal, cu ochii strălucind cum nu pot străluci ochii niciunei ființe de pe lumea asta. Dar așa e. Tu nu ești de pe lumea asta.

Acum vă rog să mă scuzați, dar sunt mulți aici, în capul meu, și majoritatea sunt foarte somnoroși.

Juanita bonita

2011-02-18T01:23:00.000+02:00

Mă pregătesc să o botez. Și nu știu cum. Sau poate...

More to follow.

The times we had

2011-02-14T16:12:00.000+02:00

Am muncit mult ca să îmi îndeplinesc acest vis. Am alergat mult ca să te am, o nebunie a mea, împlinită împotriva raţiunii şi a sfaturilor prietenilor mei. Ziceau că nu are rost efortul, că o să sufăr. Aşa a şi fost, dar a meritat.
Ai avut grijă de mine. M-ai înveselit când eram trist. M-ai făcut să tremur, să îmi simt inima în gât. M-ai ţinut în braţe de fiecare dată când veneam la tine, ferm şi blând în acelaşi timp. Priveam la stele împreună, ne plimbam împreună, înfruntam greutăţile împreună.
Te-am iubit cu toate capriciile tale, chiar dacă uneori mă lăsai baltă când mi-era lumea mai dragă. Te-am iubit deşi mereu aveai câte un pitic, câte ceva de rezolvat sau de comentat. Te-am iubit pentru că nu multe se pot compara cu tine, atât la trup cât şi la suflet.
Poate că am fost prea dur cu tine. Poate că uneori am abuzat de ceea ce îmi ofereai. Uneori eram grăbit, alteori distrat, de câteva ori am fost chiar nervos şi te-am tratat urât. Însă tu m-ai iertat, pentru că în adâncul tău şi tu ştiai că facem o pereche de senzaţie.

Acum e timpul să ne despărţim, pentru că nimic nu durează pe lumea asta. O să îmi fie dor de tine şi o să îmi lipseşti, draga mea. O să le compar pe toate cu tine, pentru că, cel puţin până acum, ai fost cea mai potrivită pentru mine.

Adio, maşinuţa mea dragă. Culoarea ta dubioasă şi cei 200 şi ceva de căluţi ai tăi îmi vor rămâne mereu în suflet.

Farewell, EMO.

Cheesy

2011-02-12T18:48:00.004+02:00

N-am fost niciodată un fan al petrecerilor organizate pentru zilele de naștere. Sau al zilelor de naștere, dacă tot veni vorba. Mi se par niște convenții, de cele mai multe ori, niște mici piese de teatru în care ne arătăm unii altora cât de mult ne apreciem prin cadouri și urări. Lame. Poate și de-aia mi-am schimbat data de naștere (am pus 1 aprilie) pe Facebook cu o săptămână înainte de ziua mea, ca să nu primesc texte de căcat de la oameni care de fapt o ard pe fb, nu au vreo treabă cu mine.
Dar la unele zile de naștere nu ai cum să nu te duci, pentru că sunt oameni care știi că nu invită pe oricine la ziua lor. Sunt oameni la care ții și care țin la tine, indiferent de cât timp trece între întâlniri. Ieri a fost o astfel de "petrecere", și pun ghilimele pentru că a fost o reîntâlnire mai mult, cu un om cu un suflet cât el de mare... să îi zicem Bart. Și Bart e un om mare. Am fost câțiva prieteni vechi (ai lui), depănând amintiri, făcând glume pe seama burților sau joburilor, ascultând muzică și uitându-ne la Clarkson, Hammond & May și al lor Top Gear, pentru că deh, mulți eram ingineri auto acolo.
Ziua am sărbătorit-o într-un local discret, deținut de nașii lui de căsătorie (înțelept, prietenul ăsta al meu). A fost o petrecere cam cheesy, la propriu, pentru că pasiunea lui, de când are soție, copil și burtă este prepararea și degustarea brânzeturilor. De fapt, profită de faptul că are simțul mirosului foarte puțin dezvoltat. Avea acolo j'de mii de brânze, sărate, dulci, dar majoritatea atât de împuțite, încât îți dădeau lacrimile când le gustai. Erau bune, însă din păcate, unless you're a fucking mutant, drumul spre gură trece pe lângă nas.
Mă uitam la tot tabloul: Bart, cu setul lui de cuțitașe de feliat brânza, soția lui, fumând un pic de smoală și râzând cu noi, prietenii lui din copilărie, printre care și o blondă foarte interesantă, dar atât de enervantă încât îmi venea s-o bat cu masa, nașii lui, oameni tineri (în spirit) și foarte amuzanți. Era un tablou destul de reușit, după părerea mea, mai puțin putoarea brânzei. Și se vedea în ochii lui Bart că era fericit că eram toți acolo.
Spune-mi cu cine te aduni, ca să îți spun cine ești. Da, a fost frumos.

Și cum orice tort are nevoie de o cireașă, trebuie să vă zic de copiii nașilor lui Bart. Absolut bestiali. Mai întâi Cati, o puștoaică de vreo mmm... 10-12 ani cred. Simpatică foc, și nu vorbește doar pedofilul din mine. Cum m-a văzut, a sărit de pe scaun și m-a abordat, întinzându-mi mâna:

- Bună, eu sunt Cati!
- Umm... Bună Cati.
- Ai cumva telefon mobil?
- Da?
- Pot să îl văd și eu?

Deja îmi aducea aminte de anumite prietene ale mele, și nu datorită vârstei. Mi-am scos noua achiziție, LG-ul meu gay cu touch screen, și i l-am întins. Îl ia, se uită la el după care îmi adresează o privire galeșă și zice:

- Pot să mă joc și eu cu el?

Bineînțeles că nu mi-am mai văzut telefonul toată seara. I l-am mai luat doar o dată ca să verific mesajele, ocazie cu care l-am întâlnit și pe mezinul familiei, Tudor. Un țânc blond, de vreo 6-7 ani, cu o privire care parcă te străpungea. Îmi amintea de mine. Când m-am așezat la masa unde erau ei doi, ea cu telefonul meu în mână, jucând Angry Birds, iar el lângă ea, m-a scanat un pic, după care mă trezesc că îmi spune:

- Tu ești un tocilar!
- De ce? îl întreb, după ce mă opresc din râs.
- Pentru că ai ochelari!
- Și oamenii normali nu au voie să aibă probleme cu ochii? încerc eu să îl debusolez.
- Ba da, dar tu ai și o voce ciudată, îmi răspunde dezinvolt.

Îl liniștesc pe ta-su, care începuse să-l certe, apoi mă întorc la Tudor și îl întreb:

- Dar cum definești tu un tocilar?
- Păi mmm... e un om care poartă ochelari, vorbește ciudat și învață în vacanță.
- Și e bun la matematică! adaugă Cati, cu nasul în telefon.

Teoretic, mă încadram în definiția lor, cu observația că eu învățam în vacanță pentru simplul motiv că după vacanță veneau restanțele.
Ultima scenă a fost când am venit să îmi recuperez telefonul, când, în timp ce negociam cu Cati eliberarea LG-ului ostatic, l-am văzut pe Tudor că mă studia și l-am întrebat:

- Tu știi cum mă cheamă pe mine?
- Nu, cum?
- Tudor.
- Și pe mine! a strigat încântat, după care mi-a întins mâna.

Am dat mâna cu el, dar nu cum dai normal, ci un fel de team hand shake. M-a ținut așa încă un minut, până am terminat de vorbit cu descurcăreața Cati.

Am plecat zâmbind de acolo, realizând că de fapt, oricât de mult m-aș feri să îmi recunosc asta, îmi plac mult copiii (no, not in a Pedobear way).

Sometimes, I scare myself. I'm getting cheesy.

Now, for the dubstep.

Lovely

2011-02-05T14:53:00.004+02:00

Cu versuri cu tot.

M is for Matrioșka.

Dacă...

2011-02-04T00:00:00.002+02:00

Dacă ați văzut cumva că un articol de aici a dispărut, să nu vă îngrijorați. O să apară în altă parte, ceva mai încolo...

M is for Matrioșka.

Simțiri

2011-02-02T22:38:00.000+02:00

Unii oameni mă simt. Și eu simt unii oameni. Ce bine ar fi să fie suficient, asta.

Tocmai am dat, mulțumită spectaculoasei Cris, de o mulțime de bunătăți muzicale. Here's one.

Ce-aveți mă?

2011-01-31T23:56:00.003+02:00

Nu, serios, ce-aveți cu blogul meu? Nu mai scriu decât din an în Paște, nici măcar n-am mai postat treburi interesante în ultimul timp, și totuși mă vizitați de parcă aș fi Galeria de Artă!

Zilele trecute am fost apostat cu o bâtă de către Ralu și am fost obligat să fac cinste ca și cum ar fi fost ziua mea. Deși m-am chinuit mult să fac antebrațu' ăsta, am acceptat, și bine am făcut. Bine pentru cei 20 de tovarăși de party, poate, că pe mine și acum mă doare capul. Mă doare de la băutură, însă, nu de la bâta Ralucăi. Îmi amintesc vag cum că dansam, vorbeam cu my little sis pe messenger și în pauze mai luam un gât de whiskey, la jumate să se verse. Mai țin minte că am făcut și poze care mi-au plăcut teribil. Atunci. Acum nu.

Să vă zic însă unde am aniversat ziua de naștere a Ralucăi. Bun, deci. Am mers pe mâna Ralucăi, da? Am lăsat mașina acasă, pentru că bănuiam că va trebui să mă îmbăt foarte rău ca să îmi placă localul ales de ea. Mi-am luat șoferița blondă și bună (la volan), m-am urcat în Pejo-ul ei 307 CC și am plecat spre Litoral. A trebuit să fac vreo două pauze pe drum, că nu mai suportam cât de gay eram în mașina aia. Dacă o conduceam eu, pariez că aș fi început să fac cu mâna la bărbați în trafic.

Pe la stația de metrou Nicolae Grigorescu, de unde poți simți deja mirosul de mare, există o alimentară. De-aia ca pe vremea lu' Ceșcuță, cu vitrine frigorifice și tanti grase care taie salamul. Intri în alimentară, spui parola și ajungi în "camera din spate", aka Bodega, unde se hăhăie, se bea bere la litru și miroase ca gura câinelui meu, Pongo. Dar stați! Până și asta este doar o acoperire, pentru că dacă știi și a doua parolă, ajungi la nivelul 3 (de fapt unu, că primele două erau la parter). Nivel 3 care, spre surprinderea mea, avea bun gust, muzică foarte ok și clienți calumea. Mă rog, pănâ am ajuns noi. Menționez că intrarea prin alimentară, trecând prin bodegă face acest bar unul foarte select. Intrarea e liberă, dacă te ține. Cappuccini se cheamă și este foaaarte ieftin. Să mi se ardă sursa!

În fine, măcar o dată la 30 de ani să fac și eu asta. Îmi pare rău doar că sunt anumiți indivizi care nu mi-au putut fi alături, pe motive mai mult sau mai puțin ancorate în realitate. De la chestii ambigue, gen Max Pain care e în Franța (ce motiv stupid) sau T (care era acasă cu fi-sa, alt motiv absurd), până la Miezu, care a fost la film (ăsta da motiv, aici nu pot să comentez).
Nu în ultimul rând... Ba da, în ultimul rând, că de restul am vorbit, Mary (sau Brândușa, cum își semnează tablourile), care s-a dat la fund (ul cuiva) și care e supărată pe mine dar teribil de îndrăgostită de blogul meu. Dar cine nu e, vă întreb eu? Cine nu e?

Mă duc să dorm umpic, că mâine dau ochii cu Wuf și chiar nu vreau să mă vadă așa. Merită mai mult. Sau m-a afectat foarte rău Pejo-ul decapotabil, fată.

Până mai compun ceva, vă las cu o reclamă de pe Facebook:

Deci chiar aici mi-a dat de m-a julit.

Vremuri tulburi, monșer!

2011-01-28T00:49:00.001+02:00

Bună dimineața :)

Am citit azi una bună: everybody stops smoking sooner or later. Analog, orice are un sfârșit. Lucrurile rele și lucrurile bune, lucrurile bune care au devenit rele și lucrurile rele de care credeam că avem nevoie. Nu ai nicio garanție legată de timp (vorba aia, daca vrei garanție ia-ți un toaster), așa că tot ce îți rămâne de făcut e să fii perseverent în lucrurile ce depind de tine și relaxat în cele supuse hazardului.

În jurul meu, lucrurile se rotesc cu o viteză din ce în ce mai mare, și OMEGE de când așteptam asta (am început și eu să vorbesc doar despre mine, ca Miezu, ați observat? :)) ). But, for once, lucrurile se rotesc în jurul meu, nu mai există elemente perturbatoare și nu mai oscilez. Mă distrez de minune cu Wuf, muncesc de-mi sar capacele (de cele mai multe ori), bula mea de liniște a devenit confortabilă, atât de confortabilă încât nici nu prea mai scriu aici (cine mă cunoaște, știe când scriu eu cel mai mult).

Știți ce este un giroscop? Pe scurt, este un obiect ce își menține orientarea, indiferent de factorii externi.

Giroscopul nu are nevoie de nimeni.

Principiul giroscopului este următorul: cu cât se rotesc mai repede componentele interne, cu atât este mai greu de influențat el. Cine s-a jucat cu un Power Ball, știe despre ce vorbesc.

Așa că, să vină vremurile tulburi. Să se miște lucrurile în jurul meu. Pentru că giroscopul meu merge brici acum.

Vă las cu niște muzică clasică masacrată ce îmi aduce aminte de The Fall.

Chocolate is better than love at first sight

2011-01-27T00:31:00.000+02:00

Nu am reușit să mă decid pe care dintre ele să o postez, așa că le voi posta pe amândouă.

Doamnelor și... ummm... da, Lisa Mitchell:

Too soft? Încercați Lisa Mitchell:

Salutări de pe norul meu!

Ce spuneam?

2011-01-24T23:27:00.000+02:00

Hai, recunoaște. Ai tresărit un pic când ai văzut că am postat ceva.

Îmi place să surprind anumiți oameni. Și de multe ori reușesc, chiar dacă nu mereu surprind plăcut. În continuare mă abțin să mai scriu, dar nu v-am uitat.

Aș fuma un joint acum.

Death is all around us, because life is all around us. You cannot separate the two. Azi ești bine, mâine te coboară și te lasă acolo. Și când ești de față atunci când cineva este coborât, începi să te întrebi ce contează.

Dar destul despre asta.

Alaltăieri am condus pentru prima dată după muuult timp The Mistery Machine, duba cu care am făcut turul Europei anul trecut. Mi s-a făcut așa un dor de libertatea pe care am simțit-o atunci, încât mi-am promis că voi repeta experiența. Cu muzica dată tare. Cu mâncarea în ghiozdan. Cu lumea la picioare.

Mă simt bine.

Mai sunt doar câțiva pași de făcut. Și nu mă voi opri.

6 ani

2011-01-15T00:18:00.000+02:00

6 ani aveam în 1987.

Și dacă ar fi să mă întorc în timp, aș face doar vreo două lucruri altfel.

Încep să cred în karma.

Update

2011-01-14T23:49:00.000+02:00

Luni plec la Sușeava. O să zbor iar. De ce ți-e frică... Dar măcar o să fie mai distractiv, că o să zbor cu o rablă de AN42.

În rest toate bune, familia e sănătoasă, banii curge, femeile mă iubește și prietenii e aproape.

Cris strikes again. Am devenit fan.

O să (sper să) am o bombă în curând. Dar să vedem cum merg interviurile :D

Hugz!

Muzică

2011-01-09T10:04:00.001+02:00

Nu mi-aș putea imagina viața fără muzică. Uite de ce:

Uneori e singurul lucru care îmi mai ține sufletul cald.

Vincent

2011-01-08T18:56:00.000+02:00

Via Cris, cu mulțumiri.

Domnișoară, vă dați jos?

2011-01-05T04:46:00.001+02:00

Să nu-mi spuneți că nu știți bancul. E vechi și e exact în stilul care îmi place mie, total imprevizibil.

O să vă rog să aveți un pic de răbdare cu mine anul ăsta, pentru că blogul pică oarecum pe planul doi. Sau trei. Mmm... Patru? Nu, ideea e ca anul ăsta este foarte important pentru două din elementele planului meu de a cuceri lumea™. Wuf și asociații se vor ocupa de prima parte (btw, am aflat recent că firma noastră se ocupă și de imaginea de marcă și distribuția de ... legume), iar a doua parte ar trebui să fie deja în mine, trebuie doar s-o scot la lumină. Ambele componente au nevoie de eforturi destul de mari din partea mea, deci să nu vă supărați pe mine, mai ales tu, cea care mă vizitezi de la biroul tau nemțesc atât de des (ce, credeai că nu observ? îți mulțumesc pentru fidelitate).

Am uitat să vă spun cum a fost la Munchen, dar în afară de niște băieți care făceau surf pe râu la 3 grade Celsius, de o nemțoaică (de la mama lor, din Berlin) foarte simpatică și de o ședință desfășurată integral în limba lui Goethe, nu am ce să vă zic. Ba am, dar n-o s-o fac, pentru că am nevoie de cheful ăsta de scris pentru alte... ummm... scrieri ale mele.

Dacă aveți întrebări sau înjurături, mă găsiți pe Yahoo Messenger la id-ul luateardracu, cum scrie și în profil.

Hai că nu vă mai rețin, uite și melodia regulamentară. E veche deja pe Guerilla, știu, dar mă încântă în mod plăcut: Days Ahead.

Ah, să nu uit bancul:

- Domnișoară, vă dați jos?
- Da.
- Cu ce? Că miroase bine!

Poza de aici.

Hai-hui

2010-12-29T22:53:00.001+02:00

Nu mi se întâmplă foarte des să scriu de aici. Sunt în vagonul 4 și ascult bătaia ritmică a roților de fier în timp ce scriu aceste rânduri. Afară totul e alb, și nici măcar noaptea înnorată nu reușește să ascundă asta. Câte o lumină mai săgetează întunericul albicios, iar atmosfera pare de film. Și poate chiar este dintr-unul.

Suntem doar noi doi în compartiment. Avem un drum lung de străbătut, dar îmi plac călătoriile, ca și călătorii. În tren, toți suntem dezrădăcinați, autonomi, parcă lumea este la ani-lumină, nu de partea cealaltă a geamului.

Împărțim o sticlă de suc, ne încălzim cu o glumă, ne uităm lung la peisajul de afară și apoi privim unul la celălalt, știind ce dorim să ne spunem. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, când e vorba de noi. Ne știm atât de bine, încât ne putem răspunde la întrebările pe care nu ni le-am pus unul altuia încă.

Unde mergem? Trenul ajunge în Gara de Nord, acolo unde așteptam de fiecare dată la capătul peronului, cu inima bătând ca o nebună. Noi, pasagerii, ajungem toți în același loc, unii mai devreme și alții mai târziu. Ne mai uităm o dată lung unul la celălalt, ne luăm de mână și ne bucurăm în liniște de călătorie.

Să aveți un an nou plin de bunătăți, să savurați din plin drumul pe care îl aveți în față și să nu uitați că în trenul ăsta suntem toți, indiferent de unde am plecat.

La mulți ani, călătorilor. Mulțumesc că mă citiți și sper ca în anul care vine să vă fac să zâmbiți mai des și mai larg (Miezu excluded, că ea nu poate zâmbi mai mult de atât, deja surâde circular).

And a little something from my beloved sis.

Coyote out.

Zugzwang

2010-12-22T01:21:00.000+02:00

Există un termen în șah, Zugzwang. Practic înseamnă că indiferent ce mutare ai face în continuare, pierzi partida.

Știu bine situația asta. Așa e în șah. Și în viață.

Never again will I care.

Here we go again

2010-12-21T03:49:00.000+02:00

Acum două săptămâni sau mai mult am primit o invitație pe Outlook de la biroul din Germania pentru petrecerea de Crăciun. Nu știam dacă să merg, mai ales că nu merg colegele/prietenele mele, deci era cam nașpa.
Însă zilele trecute, vine Wuf, șef-miu, cu un rânjet pe față la mine și îmi spune "Hey, when was the last time you went to Munchen?". "Ummm, never?".

A doua zi primeam pe mail boarding pass-ul.

The things I have to do for my job. Acum o să trebuiască să zbor din nou.

Leasing sau nu leasing? Nu leasing.

2010-12-21T02:46:00.000+02:00

Am un sfat pentru voi. Dacă doriți să vă băgați la un leasing, N-O FACEȚI. Și dacă aveți totuși dorința să aruncați cu banii pe fereastră, citiți cu atenție contractul, că s-ar putea să vă treziți că v-ați vândut sufletul.

Din ciclul "știați că":

1. Știați că, dacă nu mai puteți plăti ratele la mașină și doriți să o dați înapoi firmei de leasing, aceasta vă cere despăgubiri de 25% din valoarea mașinii noi, drept "daune interese"? Adică ceva de genul "nu mai ai loc de muncă? Na că-ți arătăm noi!".

2. Știați că, dacă doriți să cereți o amânare de plată, vi se ia un comision de modificare de contract de 150 de Euro? Ce contează că rata e 200 de Euro, mai dă niște bani la băiatu ca să mă gândesc dacă te las să nu plătești două-trei luni.

3. Stiați că, dacă întârziați o plată cu mai mult de 30 de zile, primiți o somație de plată de la firma de leasing? Da? Dar știați că somația în sine, în afară de penalitățile normale de întârziere, vă costă 20 de Euro? Doar faptul că ați primit somația, 20 Euro. Ka-chinggg!

4. Stiați că, dacă vreți prin absurd să cedați contractul altcuiva, noul utilizator (sau voi, depinde de care e mai fraier) trebuie să plătească pe lângă taxa de modificare a contractului, un procent de 2% din valoarea rămasă de plată, cu numele de "comision de novație"? Deci dacă mai sunt 8000 de euro de plată, ka-chinggg încă 160 Euro.

5. Știați că, dacă vreți să închideți contractul, să achitați tot pe loc, vi se facturează comisionul de modificare contract, 150 Euro, PLUS comision de închidere anticipată, care este pe undeva pe la 200 de Euro?

Nu vreau să dezvălui firma de leasing, că nu vreau să fac publicitate negativă.

Cu această ocazie, doresc să urez Sărbători Fericite celor ce elaborează contractele la NBG Leasing, precum și top managementului.

Urare care ar trebui să îi coste 150 de Euro.

Kids, do you know what time it is?

2010-12-21T02:11:00.001+02:00

It's "buy a dead tree for Jesus" time!

Hai, toată lumea la treabă! E timpul să decorăm mortăciunea! E timpul să păstrăm tradițiile și să NU cumpărăm un copac de plastic, simbolic, deși vorbim de un simbol.
Să luăm un copac tăiat, să îl punem în sufragerie și să îl admirăm cum îi cad acele până peste două săptămâni. Lovely, ain't it? E timpul să ne prefacem că ne pasă, e timpul să luăm cadouri, să ne îndopăm și să ne mai gândim un pic cum facem să plătim la anu' ratele.

Cam dispare magia când spun asta, nu-i așa? Bine, pentru că asta și voiam. Crăciunul e aproape aici, și nu e despre cadouri, copaci tăiați sau sarmale. E despre oamenii care-ți sunt dragi și despre echilibrare. Despre dragoste, știți? Căldura aia pe care o simți doar cu ai tăi, fie că e vorba de familie sau cineva apropiat ție.

Anul ăsta, de Crăciun, o să fac un lucru. O să îmbrățișez toate persoanele pe care le iubesc. Toate persoanele pe care le iubesc și care-mi vor fi aproape zilele astea, adică majoritatea. Max Pain, care vine de la Franța pentru sărbători, my little sis, dacă fac rost de bani să mă duc eu la ea în perioada asta (:D) merită mențiuni speciale, pentru că îi văd rar și îmi sunt teribil de apropiați. Și o să le iau și cadouri, pentru că presiunea socială este prea mare iar eu nu voi urina împotriva vântului. Dar cadoul meu pentru persoanele care țin la mine, de Crăciunul ăsta, va fi un sentiment pe care îl voi expune cât pot de clar. Unele lucruri merită reamintite din când în când, chiar dacă sunt subînțelese. Ne păstrează calzi, you know?

Gata, ne revenim. Trezirea cu N.O.H.A., că nu i-am mai auzit de mult și au scos un album nou anul ăsta.

Prietenii vechi

2010-12-10T23:16:00.000+02:00

... rămân la fel de demenți, oricât timp ar trece. Pe scurt, :

Coyote: ce faci de sarbatori?
Ralu: nu stiu nici asta
Ralu: nu stie nimeni ce facem:))
Ralu: o frecam
Ralu: asteptam sa apara ceva salvator:))
Coyote: :D
Coyote: isus?
Coyote: :))
Ralu: why not?:)))
Coyote: partying with jesus like it's 1999!
Ralu: yeeeeeeeeeeee

Și de parcă mai era nevoie de vreo dovadă, puștoaica lui T îi calcă pe urme. În poza de mai jos o puteți observa jucându-se cu carcasa de plasic de la drujba Husqvarna a tatalui ei. Totuși, T, las-o mai ușor, că viața femeilor care vor să lucreze în industria lemnului e una grea!

Trăi-ți-ar neamul, T!

Timpul

2010-12-10T19:27:00.000+02:00

După cum știți, timpul se măsoară în secunde (conform SI), mai precis durata a 9.192.631.770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K. A, nu știați asta? Well, now you do.

Primul nostru sărut a durat cam 6-7 secunde. Cam tot atât mi-a luat și să mă spăl pe mâini, când am ajuns acasă azi. Și cam tot atât timp a trecut iarna trecută de când am lovit refugiul ăla și până s-a oprit Smart-ul cu roțile în sus. Sunt aceleași 6-7 secunde, pentru un atom de cesiu, dar parcă nu e drept așa.

Motivul pentru care s-a adoptat secunda ca unitate standard de măsurare a timpului a fost acela că pentru orice lucru (și nu vreau să aud o vorbă de la fizicieni, știu că nu am dreptate de fapt), timpul trece la fel. Ne-am măsurat trăirile în oscilații la nivel atomic, ne-am legat lacrimile de un atom de cesiu, ne-am împărțit viețile în perioade egale, separate de un tic și de un tac al ceasurilor. Nu, nu e bine.

Inima noastră are un ritm ce se măsoară în bătăi pe secundă. În medie o bătaie pe secundă. Dar variază, nu-i așa? Într-un an de zile, un om trăiește cât într-o viață, cunoaște mii de oameni, fece mii de lucruri, pe când altul stă 365 de zile între aceiași pereți albi ai unui spital. Pentru unul trece într-o clipă, pentru celălalt este o eternitate. E același timp, amândoi sunt oameni, deci unde este diferența? La percepție, veți spune. Și ați avea dreptate, dacă ați fi doar suma atomilor ce vă alcătuiesc corpul. Dar hai să ne imaginăm alt sistem decât cel metric. Să ne imaginăm că timpul nu s-ar măsura în secunde, ci în bătăi de inimă. În emoții.

- Câte emoții ai?
- Cam 65 de mii, tu?
- Eu am 55 de mii.
- We should hang out together.

Vrei o dovadă că timpul se măsoară după bătăile inimii? Atunci când inima ta se oprește, timpul tău dispare. Timpul tău moare odată cu tine. Oricât ar încerca fizicienii să mă convingă să evaluez timpul în secunde, eu rămân la părerea că timpul este al fiecăruia în parte, nu al tuturor. Dacă vrei să vezi cum trece timpul tău, ai ceasul la mână. Îl citești presând cu degetul mare la încheietură.

Just a thought.

Thank my sis for the music.

Răscruce

2010-12-07T19:12:00.001+02:00

Nu că ar interesa pe multă lume, dar mă simt la o răscruce. Azi s-au luat nişte decizii legate de locul meu de muncă şi de EMO al meu. Plănuiesc ca în scurta perioadă rămasă până la sfârşitul acestui an de recuperare, să tai şi ultimele sfori care mă ţineau legat de locuri, de oameni, de emoţii.

Pe scurt, am bătut palma cu Wuf pentru un an de zile, un an ce se anunţă FOARTE îmbelşugat. Ţinând cont de atmosfera de la locul de muncă, cred că de data asta chiar am nimerit unde trebuia. În plus faţă de asta, am primit azi vestea că iubirea mea, maşina mea, cuibuşorul meu de nebunii va pleca înspre noi experienţe alături de un familist. Fapt ce mă îndurerează profund, pentru că din toate pe care le-am avut (şi am avut vreo 10), Pejo-ul ăsta capricios şi bolnăvicios a fost cea mai performantă, accesorizată şi bine sonorizată maşină pe care am avut-o. Şi nu, nu mai urmează alta, mai bună ca asta, pentru că am învăţat că lucrurile senzaţionale cer un preţ peste măsură. În cazul iubirilor mele, nu mai vreau să trăiesc ce am trăit alături de anumite persoane, pentru că ştiu că preţul plătit e prea mare. În cazul maşinilor e la fel, că doar sunt inginer auto şi îmi iubesc maşinile la fel de mult cum îmi iubesc femeile. Apăsat! (Şi nu, nu tratez femeile ca pe nişte obiecte, unele se descurcă destul de bine şi singure).

Îmi doresc ca următorul meu EMO să aibă mai puţine roţi, îmi doresc ca următorul oraş pe care îl vizitez să fie Londra şi îmi doresc ca următorul meu job să fie la afacerea mea.

Să ne auzim cu bine!

Ce urmează?

2010-12-07T01:03:00.001+02:00

Primesc zilele trecunte un SMS.

De la: Acasa

Text: Nu mai avem Coca-Cola in frigider! :( Te rugam sa iei tu. Vezi ca e promotie: cumperi pachetul de 2X2L Coca-Cola, iar 1L din cei 4 ni-l dau CADOU!

Mă, eu ca eu, că nu am pe nimeni în agendă cu numele Acasa, dar chiar în halul ăsta s-a ajuns? Imaginați-vă un pic: să zicem că ai în telefon un număr care e salvat cu denumirea Acasa. Acest SMS primit te costă un apel acasă, niște explicații, timp pierdut și eventual și niște nervi. Nu-i mare lucru, ziceți? Nu e, dragii mei, o sticlă de Cola sau un telefon nu înseamnă cine știe ce, e însă vorba de un principiu. Ce urmează? Un mail de la mătușa să-i cumpăr o cartelă telefonică? Un telefon de la tata, care îmi spune să cumpăr un frigider? Sau poate un nigerian care îmi spune că numai eu pot să scot 3.000.000 USD din Africa de Sud, dacă depun 3.000 USD în contul lui? Unde se trage linia dintre reclamă și înșelătorie? Pariez că în State se lăsa cu procese pe tema asta.

În curând noi povestiri din lumea minunată a lui T. Țineți aproape!

Sola Rosa - Love alone. Yee man!

Din nou despre ouă și alte găinării

2010-12-05T01:05:00.001+02:00

I mean, really. Mândrește-te cu ouăle??? Cine aprobă așa ceva? Mândria mea era alta, dar mă rog, dacă polonezii zic, or ști ei ceva.

Am fost ieri seară să beau cola cu gust de alcool într-un băruleț slash disco bucureștean. În puținele momente în care îmi dezlipeam ochii de la delicioasa mea șoferiță slash ispită slash dansatoare, am studiat un pic localul și petrecăreții. Știți, eu chiar credeam că lumea mea nu e și lumea lor. Eu chiar credeam că singurătatea pe care o simțeam este doar o denaturare a unei minți sucite. Credeam că oamenii din exterior, ceilalți, sunt altfel. Well, they ain't. Știți ce am văzut în barul ăla? O grămadă de oameni singuri. Erau acolo oameni care dansau singuri, grupuri de oameni care ieșiseră împreună, dar erau singuri, cupluri alcătuite din oameni singuri. Oameni treji singuri, oameni băuți singuri, și probabil și vreo doi care aveau și alte chimicale la bord, dar tot singuri. Și vedeam singurătatea din felul cum se mișcau, din felul cum priveau, din postura lor. Dar eu mă știu de maniaco-depresiv, așa că mi-am întrebat partenera "ce vezi când te uiți la toți oamenii ăștia? Ce au în comun?". Știți ce mi-a răspuns? "Văd foarte mulți oameni singuri".

So I'm not that crazy. Suntem tot mai mulți și tot mai singuri. Poate pentru că suntem tot mai rar oameni. Suntem atât de ocupați să ne asigurăm ziua de mâine, să ne lingem rănile, să ne protejăm de altele, încât am uitat că există și mai mult de atât.

În barul meu, lumea n-o să fie singură. Vă promit.

Luluts, mi-ai adus aminte de Ratatat și de cine sunt eu. Îți mulțumesc și sper să îți aduci și tu aminte că orice nou drum începe cu un pas.

Monitorizare

2010-12-02T23:12:00.004+02:00

Se pare că homo sapiens nu și-a pierdut capacitatea de adaptare.

Citeam azi într-un ziar despre umilințele la care au fost supuse angajatele unei companii din Norvegia. Cică erau obligate să poarte brățări roșii la încheietura mâinii atunci când erau la ciclu!!!

Acuma o să mă acuzați de misoginism, dar eu aș vrea să dau un premiu tipului (și mai mult ca sigur, a fost un tip) care a avut ideea asta. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui ca toate femeile la ciclu să poarte brățară roșie. Cu alertă acustică. Și tricouri. De orice culoare, că știm cum e cu asortatul... Dar să aibă un text pe ele: "Don't fuck with me." In any way, yeah.
Politicienii zic că se încalcă dreptul la viață privată, dar doamnelor, hai să fim serioși, efectele ciclului nu se rezumă la viața privată. Și look at the bright side, asta o să elimine discuțiile pe la spate gen "Ce-are fată aia? Zici că e la ciclu!"

In other news, în cea de-a cincea ediție a Manualului Statistic și de Diagnosticare a Bolilor Mintale, publicație care apare o dată la 3 ani, narcisismul nu mai este definit ca boală. Probabil că e ca DEX-ul, dacă suficienți oameni sunt bolnavi de ceva, nu mai e boală, e normalitate.

Prin analogie, nici singurătatea nu ar mai trebui să fie un sentiment.

Hai să ne delectăm cu un pic de Shapeshifting cu iz de Ninja Tune.

Ce șanse avem?

2010-12-01T12:16:00.014+02:00

Conform unor studii nu foarte recente, oamenii sunt proiectați astfel încât oricât ar încerca, în lipsa unui reper senzorial, nu reușesc să meargă drept. Nicicum. Nici pe picioare, nici cu mașina, nici înot. Și deși oamenii de știință au tot încercat să explice asta prin lungimea diferită a picioarelor, prin dominanța unei emisfere asupra celeilalte, adevărul e că se cam învârtesc în cerc.

Așa că vă întreb eu pe voi, ce șanse avem noi să mergem drept, fără repere de ordin spiritual de această dată? Oare dacă toate reperele îți sunt în interior și ești orb la cei din jurul tău, te mai poți orienta?
Just a thought. And some bouzouki from Ninja Tunes!

Kinder cu surprize, surprize

2010-11-30T23:08:00.002+02:00

N-am mai scris de mult, așa-i? Am fost tare ocupat, de-aia. Zicea un mare om că ai două opțiuni: ori scrii ceva ce merită citit, ori trăiești ceva ce merită scris. Cum nu puteam să scriu la nesfârșit lucruri ce merită citite, am mai și trăit niște chestii. Pe care le tot trăiesc (la mulți ani cu sănătate), deci mai răruț că-i mai drăguț cu scrisul.

Now, onto the business of the day. Am o nouă pasiune. Ouăle Kinder. E de fapt o pasiune mai veche, dar a reapărut odată cu revenirea pe piață a minunatelor produse Ferrero. Trebuie să recunosc însă, dezamăgit, că surprizele nu mai sunt ce erau pe vremuri. Când eram eu copil (înainte să vă nașteți voi, ca să fie clar), trebuia să fii un mic Einstein sau cel puțin un pui de inginer ca să reușești să asamblezi jucăriile alea! Mașinuțe detaliate, avioane cu elice care se mișca, roboței complicați, jmecherie, tată! Țin minte că mă uitam pe instrucțiuni ca Vadim la decizia de evacuare, întâi cu dispreț, apoi cu furie și în cele din urmă cu resemnare (mă rog, el încă n-a ajuns aici, dar e inevitabil). Da' și când îți ieșea jucaria! Erai Zeus, erai Hera, aveai lumea la picioare!

Acum au introdus reguli. Nu e voie cu părți mici, nu e voie cu chestii complicate. Să fie accesibile jucăriile și pentru copiii mici. Sunteți niște retardați! Și îi retardați și pe ăia mici! Nu e suficient că le băgați World of Warcraft sub nas și îi transformați în vaci de muls, acum îi luați de mici și îi tâmpiți. Înainte, așa cum zicea și Carlin, exista selecție naturală. Te ducea capul, făceai jucăria, nu te ducea capul, te duceai la tac-to plângând să ți-o asambleze. Iar dacă erai atât de handicapat încât să tragi pe nas elicea de la avion sau coafura de plastic a păpușii, atunci, după intervenția chirurgicală, trăgeai niște concluzii care te ajutau mai încolo.

Dar nu, acum avem puzzle-uri formate din patru bucăți, de nu le poate pune invers nici o maimuță cu jumătate de creier. Acum avem jucării dintr-o singură sau cel mult două bucăți, ca să nu înghiți cumva curul lui Shrek, sau titirezi colorați, care te pregătesc pentru cariera ta în domeniul decorațiunilor interioare.

Ieri însă am găsit în oul meu Kinder o jucărie care m-a pus pe gânduri. Just look at the cute monster:

Wait, what? Ce e chestia aia din ahem, capul monstrului? Să vă ajut.

Beware the COCK MONSTER!

Oi fi eu frate cu Pedobear, dar trebuie să recunoașteți că această jucărie e chiar dubioasă. Melodia însă nu.

Star Wars & TomTom

2010-11-29T02:52:00.001+02:00

Trebuie să recunosc că am râs un pic la aceste reclame. Ceea ce nu mi se întâmplă des.

Yoda

Vader

In 200 meters, turn round. May the Force be with you.

Ceva e putred și în Anglia

2010-11-26T02:20:00.004+02:00

Măi fraților, de multe ori mă întreb ce mai caut eu aici, în țara asta pe cale de dispariție. Cu Max Pain angajat pe Coasta de Azur pe perioadă nedeterminată, cu my little sis, Cristina, plecată la studii de mindfuck în Londra, eu ar fi trebuit până acum să prind ideea, nu?

Și totuși rămân aici, ca mătreața după Head&Shoulders. Ca rinita după Olynth. Ca Băsescu după alegeri.

Dar nu, de fapt voiam să vă zic că lucrurile dubioase nu sunt doar aici. De exemplu la Max Pain în sat, lumea se duce la super-market cu motostivuitorul.

Foarte tare.
Recent am aflat că și în Anglia, lucrurile sunt mai dubioase decât păreau la prima vedere. Imaginați-vă un fel de târg, de bâlci de Crăciun. Festivități, globuri, lots of Ho's. And then, this guy.

Un tip în chiloți de nailon care jonglează cu cuțite cățărat pe o scară. Christmas spirit FTW!!! Adică poate voi sunteți altfel, dar eu când văd bocanci, chiloți albaștri, păr pe piept și cuțite deja aud colindele alea de la Madrigal. E ca iepurașul poponar de Paște, doar cu mai puține ouă.
Și apoi mai e problema cu egalitatea de șanse. Eu credeam că numai Mary ar putea fi în stare să facă asta unei cărți dintr-o bibliotecă publică, dar se pare că nu-i deloc așa:

Frate, sunt multe feluri de intoleranță. Acesta este un exemplu de intoleranță. Reversed intolerance.

Anglia e dubioasă, la fel ca și Franța. De la corespondentul nostru la fața locului, Cristina. Legătura în studio.

Acestea fiind spuse, vă salut și vă doresc un sfârșit de săptămână glorios!

Experiment

2010-11-26T01:44:00.002+02:00

Ăsta e un experiment mai vechi, de care mi-am amintit în seara asta în timp ce mă îmbătam cu un anume parfum al unei anumite licori împreună cu anumita. Și anume:

1. Se iau două prietene bune de tot, să le zicem Cristina și Iulia. Condiția necesară este ca aceste două prietene să fie departe de tine (ambele) și să se întâlnească a doua zi sau chiar în aceeași zi, într-un loc îndepărtat.

2. Se comunică Iuliei: "muffin, când te vezi azi cu Cristina, am o rugăminte la tine. Te rog să te uiți în ochii ei, apoi să o îmbrățișezi strâns-strâns, ca și cum aș fi eu cel care o îmbrățișează, și să o pupi pe obraz. Dup-aia să îi spui că ai îmbrățișat-o și pupat-o pentru mine, pentru că mi-e tare dor de ea."

3. Se comunică același lucru și Cristinei, cu un ton afectat și gâtuit de emoție: "când o vezi, te rog, primul lucru, ia-o în brațe cum aș lua-o eu și ține-o strâns, transmite-i căldura mea, apoi pup-o și spune-i că de fapt eu am îmbrățișat-o".

4. Se așteaptă ora întâlnirii.

5. Se ascultă la telefon hohotele de râs de după, când afli cum s-au ținut ele două în brațe și s-au iubit ca lesbienele, ca apoi să-și spună una alteia "știi, Coyote mi-a zis să te țin în brațe pentru el"! "umm... și mie". OWNED!!!

Recunoașteți însă că v-am adus mai aproape una de cealaltă, prin acest gest. Nu-i așa că sunt un inimos?

PICTURE UNRELATED :))

Discuții cu mine

2010-11-26T01:30:00.001+02:00

Textul ce urmează nu este scris pentru voi, dar l-am afișat pe blog pentru că este o parte din mine, o parte pe care vreau să mi-o amintesc și peste câțiva ani, când voi fi faimos sau mort.
Mă întreba o tânără Balanță de curând "ce se întâmplă cu contul tău de facebook după ce mori?" Well, kid, cred că rămâne ca o piatră de mormânt, ca un epitaf al erei informatice, un instantaneu al felului tău de a fi înainte să nu mai fi. La fel ca și un blog sau un cont de twitter, sunt părți din tine ce pot fi definite ca "amintiri publice". Dar întrebarea mea este: ce faci tu, cel rămas în viață, dacă prietenul din lista ta dispare fulgerător? Îl ștergi, pe principiul "nu vreau morți în lista mea"? Știu, sunt macabru, dar nu închideți încă, poate devine și amuzant la un moment dat. Naah, puteți închide.
De ce nu mai am eu conturi pe rețelele sociale? Pentru că sunt mai certat cu societatea. Dar atunci de ce am blogul? Facebook este locul unde te definești și te evaluezi în comparații, în interacțiuni cu mediul. Ceea ce eu vreau este să am, cumva, o valoare absolută, care să nu se măsoare în like-uri sau follow-eri. Să nu se măsoare în numărul de poze sau de comment-uri. Și aici intervine problema, cum definești o valoare absolută, dacă nu prin aprecierea celorlalți? Aici cred că e o diferență subtilă. Un "like" sau un add nu înseamnă valoare. Sufletele pe care le-ai atins, pe care le-ai ajutat să zboare, să își (re)capete libertatea înseamnă valoare. Un zâmbet pe fața ta este o valoare absolută pentru mine. O idee pe care ai avut-o, inspirându-te din ceea ce scriu sau ce facem împreună, este o valoare absolută pentru mine.
Și nu, faptul că mi-ai dat trei cartofi și-o capră în Farmville, sau faptul că am stat cu tine de vorbă de trei ori într-un an, cu smiley-uri și semne de punctuație în loc de priviri și gesturi, nu este ceea ce eu aș putea numi valoare.
Dar mă rog, de rețelele sociale am mai vorbit. Hai să vorbim acum de oameni. Și anume am sesizat în ultima vreme, poate și datorită unor schimbări în viața mea, cum e cu ipocrizia asta. Sunt unii oameni cărora ipocrizia li se potrivește ca o mânușă. Și pentru că au două mâini, și-o îmbracă pe cealaltă cu fățărnicie. Sau cu ignoranță. De exemplu, ești un ipocrit dacă îmi zici în față că ești un prieten de calitate, după care nu dai cu zilele niciun semn și nu răspunzi când te caut eu. Și nu ai nicio scuză! Există oameni care mă ignoră și îmi zic în față "bă, așa sunt eu, mai nesimțit, mai asocial sau mai neprietenos" sau "bă, pur și simplu nu te plac, ești un dubios și mă sperii". Dar nu, tu insiști să zici că ești un prieten de calitate și continui să te porți ca și cum nu mă cunoști.
Apoi sunt oameni care se lasă așa de mult purtați de instinctul de turmă, de mentalitatea de român, încât la un moment dat mă întreb: oamenii ăștia mai gândesc? Și aici, doar un scurt exemplu. Eu, ca pieton, dacă vreau să traversez pe trecere, nu mă avânt ca vaca pe islaz, mă uit să nu vină ceva și mai ales mă uit să nu opresc toată coloana care tocmai a pornit de la semafor. E common sense! Te mănâncă în cur și nu poți să aștepți 30 de secunde, ca urmare fuți o intersecție (categoric, prost gândită) timp de 3 minute. Way to go, rațiunea e pentru proști. Ce, ești tu de vină că asta e situația în intersecție/în țară? Nu tati, vrea ștromeleagul tău învârtoșat (10x Mary) să treacă strada, e dreptul tău, ce contează bunul simț!
Cred că mă voi concentra cât pot de mult pe realizarea obiectivelor mele: cele două Matrioșka. Diferența e că scopul meu nu scuză capetele pe care calc. Îmi văd interesul. Dar ce n-o să fac niciodată este să fiu fățarnic sau încuiat.
Dar hai să vorbim și de lucruri frumoase.

Excuse me?

2010-11-23T22:16:00.000+02:00

Să nu vă supărați pe mine, dar eu nu știu ce sunt alea baterii. Și cred că din punct de vedere al culturii generale, sunt pe undeva pe la medie. Mai-mai că îmi vine să ridic capota de la mașină, să pun urechea pe baterie, doar oi auzi un cotcodăcit din ea.
Mai rău decât atât,

Bă frate, dar ce oo sunt astea? Clar e că sunt niște ouă obsedate de curățenie. Dar ce o fi cu umezeala? Or fi ouă de mogwai? Nu am avut curajul să le stropesc... Plus că acum fac un duș (și mă usuc bine) înainte să mă apropii de ele, nu de altceva, dar poate simt miros străin și mă atacă. O să încerc să țin unul la mine mai mult timp, poate se familiarizează cu mine și cu mirosul meu.
Sau poate partea cu mirosul străin e ca să îți dai seama clar dacă au expirat. Situații ca "pfui, ce căcat miroase aici? E de la ouă sau de la fasolea pe care am mâncat-o aseară?" vor fi astfel evitate.
Concluzionând, aveți grijă de ouă! Nu cred că vreți o vizită de la Asociația Pentru Protecția Ouălor, pentru evaluarea condițiilor de depozitare. Ăștia nu au milă, vă lasă fără ouă cât ai zice omlette du fromage!

Super-eroi - episodul 1

2010-11-22T02:31:00.002+02:00

Pentru a mai varia un pic experiențele, am decis să am o "super-hero night", seara în care ies în oraș alături de persoane cu puteri supranaturale (fac o analiză despre acest tip de persoane). Imediat ce găsesc aceste persoane, le radiografiez și le expun aici, pentru că sunt un fel de Magneto, un fel de Lex Luthor sau, pe scurt, Coyote.
Trebuie să vă subliniez că tot ce spun aici, oricât de deplasat și absurd ar părea, este complet real. Nu am visat, nu îmi imaginez, nu am fumat plante de leac. Deci cum ziceam...

Într-una din serile trecute, am ales două super-(h)eroine care fac o echipă de senzație. Batman și Robin sunt mici copii, aș putea spune. Le-am prins într-un moment de criză de inspirație și le-am dus, spre disperarea Miezului, TOT în Fabrica, unde am mâncat împreună ACEEAȘI pizza casei. Muahahaha (evil character laugh). A trebuit să mă mișc destul de repede, întrucât nici măcar mașina mea supranaturală nu putea să suporte prea mult timp atâta strălucire, atâta putere, atâta frumusețe. Și mai eram și cu ele două în mașină, deci na...
Să începem cu cea pe care am cunoscut-o mai întâi. I se spune Femeia-Ceașcă, iar prietenii îi spun Toartă. Este o combinație între Wolverine din X-Men (are tot felul de aliaje, dar spre deosebire de Wolverine, le are pe dinți) și Storm (se lasă cu fulgere și tunete dacă o superi, plus că e into the weather business), iar super-puterea ei este... imaginația. O puteți recunoaște foarte ușor după costumul pe care-l poartă, un parpalac dotat cu un fel de toartă. După cum se poate observa.

Evident, prima mea întrebare pentru ea a fost cea legată de toartă, pentru că, nu-i așa, super-eroi cu toartă nu am mai văzut. Din păcate, nu am reușit să obțin un răspuns clar, așa că pot doar să bănuiesc că:

1. Ori e un ajutor pentru bătrânii orbi, pe care Toartă îi ghidează când traversează strada,
2. Ori este parte a unui camuflaj elaborat (se transformă într-o valiză uitată în gară)
3. Ori croitorul a făcut o greșeală oribilă, transformându-i costumul într-o ciudățenie inegalabilă.

Femeia-ceașcă este capabilă de orice, când vrea ea. Imaginația ei te poartă în locuri în care nici nu ai visat că vei ajunge vreodată și în care, uneori, nici nu ai vrea să ajungi, de fapt. Este capabilă să te paralizeze cu strigătul ei de luptă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!", poate să elibereze orice loc public aglomerat cu râsul ei de creatură posedată, și este perfect capabilă să își pună în aplicare tot ce decide, oricât de absurd ar fi ceea ce decide. Ah da, și toate astea împachetate într-un corp delicios.
Zvonurile spun că ar avea origini extraterestre, tătare sau chiar bulgărești, dar nimeni nu știe sigur. Ce este cert este că este letală, ca și partenera ei.

Cealaltă super-(h)eroină din episodul acesta este the faithful sidekick in the face, o apariție pe cât de frumoasă, pe atât de letală, un demon parfumat, Pliculețul de Ceai. Motivele pentru care i se spune așa nu sunt cunoscute. De voi. Eu știu de ce, dar nu vă spun. Din păcate are niște mișcări atât de fine și de amețitoare, încât nu am reușit să o analizez prea bine, dar din ce am văzut până acum pot să spun că te poate ucide în cel puțin trei limbi de circulație internațională, vorbindu-ți despre politică și economie.
În viața de zi cu zi, se camuflează în ghid, conducând turiști prin toate colțurile țării. Dar noaptea... Noaptea devine o fiară, capabilă să simtă umorul subtil și să îți frângă ideile ca pe bețe de chibrit.

Am avut mult noroc că am scăpat cu viață din această întâlnire, dar am fost asigurat că următoarea va fi și ultima, dacă mai încerc să aflu lucruri despre natura lor.

CUM DAI DE ELE: nu dai tu de ele, dau ele de tine. Și cu tine de pământ.
PUTERI SUPRANATURALE: Toartă - imaginația; Pliculeț - informații insuficiente
SLĂBICIUNI: Toartă - o fantomă din trecutul ei; Pliculeț - pizza, cred. Și ceaiul de tei cu gust de vanilie.
SEMNE DISTINCTIVE: Toartă - toarta (dooh) și zâmbetul larg, metalic; Pliculeț - privirea pătrunzătoare și umorul ucigător.

Dați-mi de știre dacă mai vreți să citiți despre super-eroii junglei urbane, ca să știu dacă să-mi mai risc ambalajul firav pentru delectarea voastră.

Coyote out.

Poza de aici.

Picături

2010-11-19T19:20:00.002+02:00

Până mai de curând am fost adeptul conceptului unei singure fericiri mari, monstruoase, sufocante. That didn't work out very well for me, pentru că în general oamenii sunt mincinoși și fricoși. Inclusiv cu ei înșiși, și aici mă includ și pe mine. Ca urmare, am fost nevoit să-mi schimb strategia. Trebuie să recunosc că filmul "Whatever works" regizat de Woody Allen a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ, pentru că m-a făcut să realizez adevărul. "Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every tempoary measure of grace, whatever works"... Just do it.
Așa că acum am mult mai multe fericiri mai mici. Fericirea pe care o simt când o văd pe cucuveaua de șefă de la fostul meu loc de muncă, care mi-e și vecină, cum se încruntă văzând că plec pe la 9.00 de acasă, cam ca ea (eat shit, scarecrow!). Că deh, trebuie să fii director de firmă fără bun simț sau angajat la o firmă cu bun simț ca să ai parte de așa flexibilitate legată de ora plecării la job...
Fericirea pe care o simt când îmi văd prietenii alături de mine, indiferent de nebuniile mele sau de perioadele mele nașpa. Fericirea pe care o am când aud răsuflarea ta liniștitoare în miez de noapte și îți simt căldura reconfortantă.
Fericirea pe care o simt când mă plimb cu EMO, cu muzica la 2/3 din volumul maxim (fix, da?), și simt că pot să ajung în orice colț al lumii.
Fericirea pe care o simt când găsesc o melodie frumoasă, când o ascult prima dată. Fericirea pe care o simt când mănânc o șaorma "moartea simțurilor" de vis-a-vis de Spitalul de Urgență.
Sunt picături care alimentează pârâiașul meu de fericire. Uneori mai multe picături, alteori mai puține, dar important e că acum e un pârâiaș, nu inundații urmate de secetă. Ceea ce, pe bune, vă recomand și vouă. Cât mai multe surse de zâmbete și de fiori.

Și muzică.

Dance or Die. Aveți răbdare cu Janelle, you might actually enjoy it.

Angel, blossom, gunshot, dodging, dream, bright, beat, light, breathe, live, help, give, focus, trance, wake up, dance!

Poza e de aici.

De azi

2010-11-17T01:49:00.004+02:00

Nu am nimic special de zis, doar câteva întâmplări scurte.

1.Se făcea că eram la birou azi, iar Wuf m-a rugat să scot niște bani de pe un card al firmii(pentru luluts: ESTE LA MIȘTO GREȘEALA). Io, normal, îl întreb cât să scot și care-i PIN-u'. Și ce-mi răspunde dragul de austriac, mânca-i-aș ochișorii lui de arian? Textual: "Oh come on, you're romanian, you don't need the PIN".
Yeah.

2. Se făcea că mă plimbam pe ștrasă cu luluzaurul (denumire științifică felis catus lulus) lângă mine, amândoi călare pe EMO al meu. Se făcea că ne pierdusem în muzică, în ceață și în viteză, pe străzile pustii din miez de noapte. Și cum ascultam eu muzică liniștit, cu pisica torcând fericită, numai ce-o văd că sare din scaun și țipă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!". Bă, ce-i drept, era o pizdă în mașina de lângă EMO, dar serios, acum, luluts, m-ai întristat rău la faza asta... Chiar crezi că eu n-o văzusem? :))

3. Închei cu o furăciune nerușinată de pe Utopia Balcanică, și anume aceasta:

Come to Romania. Your PIN number is already here.

Ecuație

2010-11-15T23:59:00.005+02:00

Bă, credeam că urmează o luni nașpa, dar m-am înșelat. A fost o zi (și mai ales o seară) dă vis.
Adică m-am văzut cu aspirina mea, Miezu, remediul la orice fel de dureri de cap. Ca de obicei (pot deja să spun că e un obicei), am mâncat pizza la Fabrica, am sporovăit vrute (mai mult ea) și nevrute (mai mult eu), ne-am uitat la How Stuff Works pe Discovery și m-am bucurat să o văd liniștită (sufletește).
Și cum mă întorceam eu de la întrevedere, iată-mă primul la stop. Mi se întâmplă des chestia asta, nu îmi dau seama de ce. Semaforul fiind roșu de furie, din acest motiv. Mă mai joc un pic cu radioul, stopul tot roșu. Mă uit la semafor, el la mine, nimic. Și cum mă plictiseam eu în acest staring contest, iată cum apare lângă mine un frigider de poliție. Frigider marca Logan. Îmi zic "hai frățică, p-ăsta sigur îl faci, să moară copilașii tăi". Bag a-ntâia, mă mai uit o dată supărat de semafor, care cedează și îmi dă verde, apoi o calc cât mă ține EMO (vezi poza).
Spre satisfacția mea, l-am făcut praf, da' praf! L-am lăsat bine de tot în urmă. Opresc la semaforul următor, satisfăcut de de cât de performant sunt în comparație cu șifonierul pe roți. Și îl văd apropiindu-se cu 50, calm, tacticos, apoi văd cum își pornește la fel de tacticos girofarul și trece pe roșu. Clasă, frate, mi-a dat clasă. Ca urmare, țineți cont de următoarea ecuație când vreți să faceți liniuțe cu frigideru': 200 CP < 75 CP + girofar.

Ia imaginați-vă acum o liniuță pă melodia lu' Janelle:

Andre 3000 la feminin, ce mai.

Duminica în familie

2010-11-15T01:33:00.004+02:00

Cred eu că din toate zilele săptămânii, duminica e cea care a fost făcută cu un rost clar. Să te echilibrezi. Ceea ce am și făcut.
Dimineața mi-am petrecut-o în compania schimbatei Mary, care, într-un mod diferit decât în trecut dar la fel de original ca oricând, a reușit să îmi aducă un zâmbet larg pe fața mototolită de somn. Asta pentru că ne-am întâlnit la ora 8 dimineața, după ce noaptea trecută mă culcasem la 3. Speram să dorm mai mult, dar trenul Mariei era probabil conștient de prezența ei (obsedată de ordine și curățenie) la bord, așa că nu a îndrăznit să întârzie. Chit că avusese de parcurs 500 de km. Cu o Marie în fiecare tren, am avea servicii feroviare impecabile.
Unicitatea Mariei este însă dovedită de cadoul ei pentru mine:

Fără a intra prea mult în detalii, în trei ore am trecut prin:
1. Două târguri - de aici am luat chec, ciocolată, am studiat niște păpuși care l-ar fi speriat și pe Chucky, am degustat cârnăciori afumați și am râs de titluri de cărți
2. O biserică. Iar în biserică, ÎN ea, nu la intrare, se vindeau tot felul de chestii mai mult sau mai puțin bisericești. Evident, Mary a observat titlul unei mini-cărți, ”Jocuri Creștine” parcă, despre al cărei posibil conținut am comentat împreună mai apoi. Un posibil joc era ”Sabia și Păcătosul”, un fel de spin the bottle, doar că persoana aleasă e ucisă cât mai creștinește posibil.
3. O librărie. Aceeași librărie prin care am mai fost de nuștiucâte ori. De data asta am studiat vinil-uri cu valsuri și partituri vechi.

Acestea fiind făcute, m-am descotorosit de Mary în aceeași gară de Nord de unde o luasem cu câteva ore mai devreme, apoi m-am dus să dorm un pic. Somnul mi-a fost întrerupt în mod brutal și sângeros de inevitabila, inefabila luluts, care m-a anunțat cu vocea ei dulce care e programul pe ziua de azi. Noroc că adorm repede la loc.

A urmat un grătar alături de familia T, alcătuită din marele tăietor, soția lui Balanță și mini-me-ul lor. Care se pare că s-a îndrăgostit de mine, spre groaza mea, pentru că vrea mereu să o țin în brațe. Poate și pentru că mă scălâmbăi mai rău decât un circar când sunt acolo și se uită la mine.

Grătarul s-a desfășurat fără incidente, la o temperatură exterioară superbă, de 18 grade, pe un soare blând care parcă nu mai voia să mă ucidă, așa cum face vara. Am contribuit, ca de obicei, la pregătirea cărnii, prin indicații, analize și susținere morală, dar sunt sigur că m-aș fi descurcat de minune și singur. Să-mi dau foc la păr.

Am plecat înspre seară, cu burta și sufletul pline, ceea ce, desigur, vă doresc și vouă. Ce am făcut după nu vă spun acum, că încă nu meritați. Tot ce vă pot spune e că am plecat către tot un fel de familie, cum ar veni :), deci fu o duminică care mi-a făcut bine.

Nu că v-ar păsa. Luați de-aici un vinil.

Swingay!

De la birou 2

2010-11-12T14:22:00.000+02:00

Mă fetelor, eu am o problemă cu serviciul. Colega şi prietena mea, Balanţă ea de fel, imediat ce plec să mănânc de prânz, îmi ia caietul pe care îmi notez eu ce am de făcut şi începe să deseneze flori pe el. Da frate. Flori. Şi n-ar fi o problemă, că îmi plac exprimările artistice de orice fel, doar ca ăla e caietul pe care îl iau cu mine la şedinţe. Vă imaginaţi cam ce ar crede Wuf (şeful meu, i-am găsit porecla, gata) dacă ar vedea caietul meu plin de floricele?
Cred că o să iau caietul cu mine peste tot, că nu se mai poate aşa. Maşina mi-a tăguit-o, carneţelul mi l-a tăguit (şi-a scris inclusiv iniţialele pe copertă, sub numele meu), mai lipseşte să mă trezesc într-o dimineaţă cu numele ei tatuat pe fund. Sau cine ştie, poate deja îl am. Ia stai, mă duc să mă uit. BRB.

Lautărească intergalactică

2010-11-12T02:30:00.000+02:00

De la Gojira, cu dedicație pentru fetele dă pă boxe.

Aș mai fi scris, da' e două noaptea și mi-e somn. Hai lăutăriți-vă un pic până mă întorc.

Austrian Retreat - partea cu băutura

2010-11-10T23:01:00.003+02:00

Vă spuneam că a trebuit să plecăm de la restaurantul cel select, pe motive de băutură. Și dacă tot am renunțat la atmosfera călduță din Aiola Upstairs, am ajuns la barul Aiola downstairs, mai precis cu vreo 276 de trepte mai jos. Mă rog, se chema Aiola Nuștiumaicum, dar tot Aiola era. Și atmosfera era tot de căcat. Noroc cu un pahar de vodca și cu Damian, colegul nostru din Viena, cu care ne-am distrat toată seara, începând de atunci. Și totul a pornit de la mine.
Șeful nostru, după cum v-am mai zis, e austriac. Și deși a făcut nuștiu ce master în State, are o engleză de zici că-i austriac. De cele mai multe ori înțelegi ce spune, dar există cuvinte care nu-i ies. Cum ar fi cuvântul WITH, cel care a generat ”viralul”. Săracul de austriac nu reușește deloc, dar DELOC, să pronunțe with. Îl pronunță woof. Dar e un woof d-ăla gen ”Who let the dogs out?”. Și mai tare e faptul că are obiceiul să repete cuvintele, mai ales când se gândește la altceva. Ca de exemplu ”I want...want you to...ăăă... talk woof... woof... Mr. Damian”. Suspect e că am realizat primul cât de hilar e. Genul ăsta de ticuri verbale nu pot fi ”neauzite” odată ce sunt conștientizate, așa că din momentul în care le-am atras colegilor atenția în legătură cu woof-ul, toată seara s-a continuat numai cu propoziții care aveau cuvântul with în componență. Pronunțat ”doggy style”. S-a râs într-un mod barbar pe tema asta, iar gluma a prins atât de mult încât, 10 zile mai târziu, când Damian a plecat din firmă, a dat un mesaj de adio care se încheia cu ”P.S.: for my romanian colleagues, one last *WUF*”. Criminal.
Anyway, dată fiind atmosfera relativ inexistentă din primul bar, am mers la un al doilea, unde le-am încercat și lor vodca. În cele din urmă am luat taxiul și am mers într-un club unde ”s-a” dansat și unde șeful a insistat să ne îmbete. Mai precis, ne-a preparat chiar el băuturile, cică vodcă tonic. Tonicul însă era doar un zvon, ce-am băut noi putea fi folosit fără probleme pe post de combustibil alternativ. Cred că și noi eram inflamabili după băuturile alea. Mă rog, trei pahare de vodcă mai târziu sprijineam unul dintre pereți, care stătea să cadă peste petrecăreți. Și doar eu observasem.
Pe la vreo 4 ne-am hotărât să luăm taxiuri până la hotel. Am plecat cu trei taxiuri, dar la hotel au ajuns doar două, că al treilea a înțeles greșit destinația. Nu al meu, care a ajuns la hotel primul, dar culmea e că ÎN hotel am ajuns ultimii (eu și 4 din colegii austrieci), pe motiv că ni s-a făcut... foame. Am colindat tot Graz-ul în căutarea unui fast food, pe care l-am găsit la 100 de metri de hotel, până la urmă. Acolo ne-am împrietenit cu un grup de studenți hipioți, la fel de beți ca și noi, cu care iar am trântit o partidă de râs. Eram un spectacol de luat în seamă, noi în pantaloni de stofă și cu sacouri, ei în haine lălâi și complet neîngrijiți, dar râzând împreună de mama focului. Avantaj Austria.
În fine, după încă un popas scurt la un bar ”ca să ne clătim gura înainte de culcare”, conform șefului meu, am ajuns la honeymoon suite-ul meu, unde mortăciunea de coleg al meu dormea de ceva timp deja. Sper că n-am făcut foarte mult zgomot în încercările mele de a-mi găsi camera și a nimeri patul.
Patru ore mai târziu, la 9.00, eram în holul hotelului, pregătiți de un tur cu ghid prin Graz. Și ce pregătiți eram toți! Zici că mersesem noaptea trecută în șir indian pe autostrada A2 și ne călcaseră vreo două-trei tiruri.
În fine, sărind peste partea neinteresantă cu monumente și date istorice, ajungem la încă o masă de prânz copioasă, apoi la o călătorie cu viteze disperate înspre Viena (era cât pe ce să ratăm avionul).
Am zburat spre casă din nou cu fetele de la FlyNiki, cu care mi-ar fi plăcut să intru în Mile High Club. N-a fost să fie, dar aud că în curând va trebui să zbor din nou în Austria, pentru petrecerea de Crăciun, așa că mai e o șansă.
Of, iar Austria?

P.S.: Și ca să nu credeți că doar profit de pe urma firmei, azi am stat două ore peste program să asamblez un birou de la IKEA. Și nu, nu intră în job description.

Un pic de Napalm Love via luluts - a cat with a kitten.

De la birou

2010-11-09T13:17:00.000+02:00

Discuţie pe mail între noi şi şeful nostru austriac.

O colegă către şefu: Hi boss, are you coming today to the Bucharest office?
Şefu către toţi: I am coming tomorrow evening. You wanna party today?
Eu către şefu: The invitations have already been sent, the DJ is hired, all we need now is the alcohol. We’ll send you pictures!
Şefu către noi: I guess I will receive some nude pix then! ;-))

Cred că îmi place aici. No, really.

Pauză publicitară

2010-11-08T18:54:00.002+02:00

Întrerupem povestirile din Austria pentru o pauză publicitară. Conform unui fluturaș de la un club bucureștean, avem denumiri noi la străzi și piețe:

Adică Cearles dă Gaules, bahtalo! Care nu înțelege să moară Jean. Avem la acest bufet semințe dă floarea soarelui și doo băuturi gratuite fără bani pentru fetele de sex feminin.

Apoi un titlu dintr-un adevărat ziar bucureștean:

Carevasăzică, s-a îndrăgostit de pensulă. N-o pot acuza de nimic, pensula este un instrument foarte tare. Mă rog, depinde cum o mânuiești, de fapt. Dar la calitățile ei nu cred că ar avea vreodată vreo problemă cu pensulele. Poate doar dacă e pensula bătrână.

Și un pic de muzică dedicată. De la Metaform pentru Cearles dă Gaules.

I want some of your candy.

Austrian Retreat - partea a doua

2010-11-05T03:19:00.002+02:00

Bă, trebuie să vă zic ceva înainte să continui povestea austriacă. Azi am rămas fără hârtie igienică la birou, deci mâine o să fie o zi de căcat, asta dacă nu mi se face mie milă de colegii mei și aduc un sul de acasă.
Dar să revenim la povestea noastră. Mai precis, după prânzul copios din centrul Vienei, ne-am îmbarcat în mașini cu direcția Graz. Pe drum, traumatizat după experiența zborului și cea a șnițelului vienez cu gem de afine (absolut bestial, fără urmă de îndoială), am luptat fără sorți de izbândă împotriva somnului. M-a ajutat și bancheta din spate de la BMW-ul șefului, care mă obliga să stau ca scândura, dar chiar și ajutat de bancheta neconfortabilă nu am reușit să-mi țin gura închisă prea mult timp. Așa că am adormit și am deschis-o larg. Conform celor relatate de martorii la eveniment, nu am sforăit și nici nu am deversat lichide din cavitatea bucală, ceea ce este un lucru pozitiv în relația mea cu managementul companiei.
După două-trei ore eram în Graz, un oraș foarte simpatic și cu un trafic înfiorător, aproape ca în București. Colegul nostru Wiki fiind în cealaltă mașină, n-a trebuit să oprim deloc pentru vărsături, așa că am ajuns primii la hotel. Ceea ce înseamnă că am putut să ne alegem camerele (eu și cu celălalt coleg al meu, care are aspectul și privirea unui cadavru în descompunere). Aveam de ales între o cameră dublă, apartamentul prezidențial și și și... the honeymoon suite. Era clar că nu voi alege camera dublă, pentru că chiar nu voiam să dorm în pat cu mortu', așa că am ales ultima variantă, lăsându-i lui Wiki apartamentul prezidențial (trebuie din când în când să știi să fii umil).
Și ce alegere bună am făcut! Mansardă,scară interioară, jacuzzi, terasă cu jacuzzi, lumini cu dimmer, mai lipseau lumânările și prezervativele. Cum însă nu sunt necrofil, am ales să dorm în camera de jos, urmând ca Mortu' să doarmă la etaj, mai aproape de Ceruri. Pe pat m-au întâmpinat două ciocolățeeeleee - una am mâncat-o și pe cealaltă am dosit-o în bagaj, cum ar fi făcut orice român care se respectă.
La ora șapte ne-am reunit în restaurantul hotelului, ca să facem cunoștință cu restul echipei și să discutăm aspecte legate de proiectele la care lucram. Yeah right. Ajunși acolo, am decis de comun acord că este timpul să mai băgăm în noi un pic, așa că am plecat către Aiola Upstairs, un restaurant cocoțat pe stâncă, la doar 10 minute de hotelul unde eram cazați. Ce bășini erau în Viena, dar ce bășini erau aici! Și ce priveliște, în plus. Servirea a fost execrabilă, mâncarea puțină și scumpă, însă prezentarea mâncării era fantastică iar bucatele foarte, foarte gustoase. Am comandat și eu singurul lucru pe care îl înțelegeam din tot meniul în afară de cuvântul Menu (era în germană și în engleză meniul, dar să mor dacă recunoșteam vreun cuvânt, așa de ciudate erau opțiunile).
Masa asta s-a lungit până pe la vreo unșpe. Trei ore de discuții încrucișate în română, engleză și germană, germană pe care n-o stăpânesc teribil de bine (aka deloc). Ca urmare a trebuit să mă concentrez foarte mult să prind ceea ce se discuta, dar am trecut cu bine și de această încercare. Ne-am decis să plecăm pentru că Wiki se amețise un pic și începuse să ne explice noțiuni de statistică, cu sigma, miu și alte mamifere preistorice.
Apoi au urmat barurile. Oh, mama lor de baruri. Dar vă povestesc data viitoare de baruri. Și de cum m-a îmbătat șeful meu.

Urmează formația vocal-instrumentală Peppermint Lounge, cu șlagărul lor de mare succes Portocala Africană. Să vă chill.
Hai la mulți ani, sănătate, hîc!

Austrian Retreat - partea 1

2010-11-03T01:52:00.002+02:00

V-am păcălit cu poza, credeați că o să fac pe istoricul cu voi, nu? Războaie, retrageri, alea-alea. Stați calmi, am copiat tot liceul la istorie, deci n-aș putea să vă zic nici măcar între ce ani a domnit Ion Iliescu.

După cum ziceam și în episodul anterior al povestirilor de birou, am fost obligat să plec două zile în Austria, la un ”retreat” (în traducere liberă, distracție gratis) cu colegii din mai multe sucursale ale firmei unde lucrez (cică). Să vă zic cum fu, deci.
Mie nu-mi place să zbor. Da' deloc-deloc. Are probabil de-a face cu faptul că sunt un fel de inginer, și știu cam câte milioane de piese are un avion. Și pentru că știu că mă deplasez la 10-12 kilometri de pământ, într-un tub de aluminiu, cu aproximativ 860 km/h. Dar uneori ești nevoit să îți înfrunți temerile, așa că joi dimineață eram la Otopeni, pregătit pentru încă niște ore de disconfort psihic (că doar am zburat de zeci de ori până acum, știam cum e).
Și la ducere, și la întoarcere, am zburat cu avioanele lui Niki Lauda, dar în special cu stewardesele lui Niki Lauda, care par alese în ciuda unui anumit organ sexual masculin. Toate sub 24 de ani, pregătite să te servească, zâmbitoare și al dracului de frumoase. Cum ar zice Ralucutza, crapă pielea pe ele. Chiar mă gândeam că ar fi păcat să cadă avionul cu noi și să dispară așa frumuseți. Dar nu s-a pus problema, pentru că zborul a fost lipsit de orice urmă de zgâlțâieli sau alte lucruri înfricoșătoare (pentru mine lucru înfricoșător era până și un strănut, deci a fost un zbor chiar liniștit).
Am aterizat pe aeroportul din Viena, unde ne aștepta un nene cu cartonaș (i've always dreamed about that). Apoi am fost transportați la biroul central cu un van d-ăla cu geamuri fumurii și cu scaunele face-to-face. Și când zic central, chiar la asta mă refer, eram chiar în buricul Vienei.
După ce am cunoscut o parte a echipei de acolo, am făcut turul birourilor, am stat un pic la taclale cu Benedict (cum să te cheme Benedict?), un coleg foarte haios, apoi am făcut ce era necesar ca să ne continuăm ziua cum trebuie: ne-am dus la masă. Care masă s-a lăsat cu desert, cu discuții prelungite și cu aroganțe, pentru că era unul dintre restaurantele de snobi, deci ne-am simțit obligați să ne dăm aere. Am reținut doar una dintre discuții, în care unul din colegii mei se întreba de ce în germană cuvântul ”șervețel” e feminin și nu neutru, ca la noi. Șeful nostru a răspuns ”dar uită-te la el, cum sa nu fie de gen feminin? E așa alb, fin...” la care eu am adăugat ”da, și te folosești de el”. A urmat o repriză de râs și câteva eschive din partea mea. De ce eschive? Pentru că iubitele mele colege și mai ales prietene nu au gustat așa mult gluma mea, așa că am gustat eu meniul. La propriu.

Mi-e somn, așa că o lăsăm pe mai încolo. Urmează partea a doua, în care veți afla cum am dormit eu în honeymoon suite, într-o atmosferă romantică, împreună cu colegul meu. Kinky stuff.

Această melodie goes out către my baby care este. O seară cumsecuvine.

The Bird and the Bee - Polite dance song.

Would you be nasty with me?

Chipuri

2010-10-27T01:56:00.000+03:00

Încă un fragment din ce va fi peste ceva timp într-o carte. Sper să vă placă.

[...]Soarele roșiatic se apropia timid de linia caselor ce alergau prin fața geamului ei, încetinind parcă de fiecare dată când atingea câte un coș mai înalt sau câte o antenă mai curajoasă. Vagonul se legăna ușor, dansând pe ritmul hipnotizant al șinelor. (Ea) se uita în depărtare, mai departe de linia orizontului, mai departe chiar și de soarele cel neîndemânatic. [...]

Vă las cu Hold Your Horses - 70 Million și un videoclip foarte mișto. Enjoy!

Obsesii

2010-10-25T15:42:00.002+03:00

Am două noi obsesii. Prima este de azi-dimineaţă, mulţumită luluts-ei, după cum urmează:

A doua obsesie e de ieri şi nu v-o spun. I don't want to jinx it. Vă dau un indiciu însă, un vers din melodia de mai sus: "I love the feeling when we lift off". Figurat, care este.

În pădure la Băneasa,

2010-10-23T19:44:00.000+03:00

...o vezi pe doamna cu coasa, ca să fac o rimă.

Mi-am reactivat twitter-ul. Feel free to follow. Iar dacă vreți să îmi ascultați muzica mai pe larg, mă găsiți pe last.fm.

Pace.

Garfield e român. Șeful meu nu

2010-10-23T18:48:00.001+03:00

V-am promis că vă povestesc despre noul meu job, dacă sunteți cuminți. Hai să vă zic, da' pe scurt, așa.

După experiența cu cucuveaua isterizată, am decis să plec din țară sau măcar din București, pentru că problema este una de mentalitate. Mi-am dat la vânzare mașina, mi-am planificat închiderea creditelor pe care le aveam și am început să caut alternative. Și uite-așa, cum stăteam eu pe gânduri, vine o prietenă și-mi spune ”dacă tot ai lucrat în auto și în IT, n-ai vrea să lucrezi și în domeniul consultanței”? A urmat discuția cu ”nu mai vreau să fiu sclav pe plantație” și ”plec”, dar am fost convins să aplic cu două argumente foarte tentante. Mai exact, am aflat că directorul firmei e austriac și sediul firmei e la fix 7 minute de mers lejer pe jos, adică aceeași distanță ca și până la firma cucuvelei.

Și iată-mă trecând prin două interviuri la distanță de trei săptămâni, urmate de o decizie favorabilă. Rezultatul? Lucrez cu două fete foarte frumoase și deștepte, pe care le cunosc cam deee... 15 ani, cu un tip haios pe care l-am poreclit Wiki (pentru că până acum nu a existat vreo întrebare la care să nu știe răspunsul), iar șeful nostru comun are o mentalitate venită clar de pe alte meleaguri.

Și de ce zic de mentalitate? Sunt de două săptămâni angajat aici și deja am fost la un curs de specializare, iar joi plec în Austria pentru un team-building/petrecere de sfârșit de an. Condiția fiind una de bun simț, și anume să tragem cât putem la birou. Ceea ce, dat fiind domeniul în care sunt, este ceva absolut normal și logic.

Așa că programul meu începe la 9, se termină când terminăm ce avem de făcut ziua respectivă (sarcini care în 60% din cazuri ni le stabilim singuri, fără intervenția șefului), iar atmosfera este la cam 300 de ani-lumină de firma lu' Pește la care am lucrat înainte.

Concluzia este că plănuiesc ca ăsta să fie ultimul meu job înainte să-mi pornesc eu afacerea mea, etapă care va începe peste doi ani (sper). O să vă povestesc despre colegii mei într-un episod viitor al povestirilor de birou. Până atunci, vă las cu Donora. Everybody now.

Poate că de fapt cuvintele sunt de prisos.

2010-10-16T00:04:00.000+03:00

Cuvintele mele, that is. Din nou, via dumneaei.

Life's pretty cool

2010-10-15T21:21:00.003+03:00

Life's pretty cool. De ce? Uite de-aia, pentru că există. Și pentru că exiști tu. Pentru că zbor la Viena. Pentru că am un job de excepție. Pentru că sunt sănătos. Pentru că scriu din nou aici. Pentru că fac din nou, după foarte mult timp, lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Pentru că am aflat care sunt oamenii care merită atenția mea și s-au dat de gol cei care nu merită.

Să vă zic o scurtă povestioară. E mai tristă ea, dar merge.
Acum vreo 8 ani, am adoptat doi câini. Frate și soră. Câinii mei erau atât de nebuni, încât când cădea câte un măr din copac, primul care ajungea la el îl păzea cu orele, cu zilele uneori, dacă nu îl mânca. Era poate și un joc al lor. Toată vara îi vedeai cu câte un măr în gură, pe care îl luau pe unde mergeau, dormeau cu el, nu-l scăpau din vedere. Câinii mei au fost împreună în fiecare zi, timp de 8 ani, până când moartea i-a despărțit. Asta înseamnă cam 50 de ani, la oameni.
Acum a rămas doar el. Nu a înțeles de ce a rămas singur. S-a simțit foarte nasol, având curtea doar pentru el, de multe ori se suia la geam și începea să bată cu o labă în el, ca să ies să ne jucăm. Uneori ieșeam să stau cu el, apoi când voiam să intru mă lătra ca să mai stau. Uneori, stăteam la geam și mă uitam la ce făcea prin curte. Și îl vedeam cum se uită la poartă și ciulește urechile atunci când aude o mașină. El își amintea doar că o duceam pe ea la veterinar, apoi o aduceam înapoi cu mașina. Și spera.
Însă acum e mult mai ok. După 8 ani în care n-au fost despărțiți nici o zi, a găsit lucruri care să-l intereseze. O minge, o plimbare, o pisică la mic-dejun... Și în fiecare seară, își ia mărul din curte și îl duce la culcușul lui.

Whatever works.

La recomandarea scrisă a dânsei, am văzut aseară un film foarte frumos, pe care vi-l recomand (și știți că eu recomand foarte rar filme). Se numește ”Whatever works”, este regizat de Woody Allen și cred că o să-l mai văd o dată.

Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every temporary measure of grace, whatever works.

Să-l vedeți. Merită.

După cum știți

2010-10-12T21:50:00.002+03:00

După cum știți, dacă n-o arzi tu ți-o arde altul. Femeia, that is. Bine, în multe cazuri, și dacă o arzi tu, tot ți-o arde și altul. O problemă gravă? Nu. Soluția e simplă:

Fii tu ”altul”.

Încă un raționament sănătos, în exclusivitate, de la Coyote. Cu scuzele de rigoare pentru femeile care s-ar putea simți jignite de misoginismul meu. De fapt sunt băiat bun, după ce mă cunoști... sau până mă cunoști? Hmm...

Dacă sunteți cuminți, s-ar putea să vă zic despre noul meu loc de muncă. Teaser: lucrez cu o Balanță. Și nu orice Balanță, ci cea mai veche Balanță din viața mea.

Nu prea am timp să scriu, dar voi face tot posibilul să vă mai dau măcar câte o melodie. Ok Sammy? :)

Vă las cu Hamel - One more time on the Merry-go-Round. Chiar așa.

Știri de România

2010-10-12T00:53:00.006+03:00

Azi m-am uitat la știri pe la prânz. Mare greșeală. Între un viol și o crimă am prins o știre de senzație. Un preot din Cuca Măcăii (aka nu mai știu de unde) a dispărut ca bulangiul în timpul slujbei de la ora 12 noaptea, și-a împachetat 29 de măicuțe și a plecat în Grecia ca să se alăture unei secte.
Știrea în sine e destul de amuzantă, dar cel mai tare a fost răspunsul Patriarhiei. Conform știriștilor de pe ProWC, superiorii preotului s-au făcut ”foc și pară”, stabilind o întrunire de urgență pentru a-l caterisi. Adică să nu mai poată fi preot în România.
Nu, pe bune, gândiți-vă un pic. Ăla pleacă în Grecia că s-a săturat de balivernele ortodoxe de aici, iar noi, ortodocșii, îi interzicem să mai fie popă aici. Dooh? E un fel de ”dacă tu nu ne vrei, îți interzicem să ne mai vrei”. Asta lăsând la o parte textele alea din Biblie cu toleranță, iartă-ți aproapele ș.a.m.d.
Și probabil că nu era o problemă prea mare dacă pleca singur, dar totul până la măicuțe. Nu te iei de mama și de măicuțe, că te caterisesc, cum ar veni. Și hai, mai iei o măicuță, două dacă sunt mai tinere, dar 29? Cât de mult să te-ntinzi?

Acum stau eu și mă întreb: care sunt mai tari, ortodocșii sau musulmanii? Ăia au parte de 72 de virgine după ce mor în luptă cu dușmanii lui Allah, ai noștri au parte de 29 de măicuțe (deci teoretic tot virgine) în Grecia, la 52 de ani, după ce renunță la ortodoxism. Cantitate versus calitate. Mai ales că măicuțele noastre erau experte în pictură și țesături bisericești.

În încheiere, două bancuri crunte și o melodie unrelated. Unrelated to this, but related to me.

What's the difference between Jesus Christ and a painting?
You only need one nail to hold up a picture.

***

Why can't Jesus eat M&M's?
They keep falling through his hands.

***

Hamel - In between

Cool lyrics, too.
Don't wanna be your everything, I wanna be your in between.
You're crazy, and I like it. :*

Nume de cărți - Pedobear approved

2010-10-07T00:21:00.002+03:00

Nu v-am zis ce i-am luat Mariei de ziua ei, anul ăsta. Și cum TREBUIE să mă laud, here it is.

I-am luat o carte din perioada interbelică. O carte cu un titlu sugestiv, demn de desenele lui Disney. Iat-o.

Nu vă înșeală ochii, chiar scrie CARTEA COPILULUI acolo. Pedobear WIN. Am împachetat-o frumos într-un ziar, apoi am legat-o cu niște sfoară, căreia i-am făcut fundița obligatorie. Din câte mi-am dat seama, cadoul a fost bine primit, dar e posibil să mă și înșel.

În același spirit, azi am găsit și cartea ”Games you can play with your pussy ; and lots of other stuff cat owners should know”.

Ca să nu credeți că e la mișto, vă spun și cuprinsul:

Naming Your Pussy (categories as cute, and aggressive)
How To Feed Your Pussy (different approaches)
How To Eat With Your Pussy (Keep your hind feet off the table)
Pussy Hairs (brushing, vacuuming, and shellacking)
Pussy Poo-Poo (The litter box)
Sleeping With Your Pussy (Positioning Your Pussy)
Your Pussy and Your Furniture (Reasoning with your pussy)
Your Pussy and Your Fern (Make your fern less accessible)
Disciplining Your Pussy (Preventative Discipline)
Nursing a Sick Pussy (Your Bedside Manner)
How To Handle a Hot Pussy (Dealing With The Hots)
Pussy Hygiene: How to Give Your Pussy a Bath
Putting your Pussy in the Kennel
Pussy gives you a gift
Talking with Your Pussy
Games You Can Play With Your Pussy
Exercising Your Pussy

Aș mai continua, dar de când am citit ”reasoning with your pussy” nu mă mai pot opri din râs. Aș putea să comentez titlurile, dar cred că de data asta vă las pe voi să vă imaginați... Eh, măcar asta nu e carte de copii. Revenim după pauza publicitară.

De pe un site

2010-10-05T03:20:00.000+03:00

Vă spuneam mai demult de anunțurile pentru locuri de muncă. Mai precis că oamenii de la HR din cadrul multor firme ar trebui nu dați afară, ci trași pe roată.
Well, am mai dat de niște exemple.

Întâi să vă zic postul. ”Referent Export”. Cum ar veni, se referă la exporturi. Da, înseamnă de asemenea și expert în domeniul exporturilor, dar nu era mai ok să scrie chiar așa, ”Specialist operațiuni export”? Da, era prea lung. Categoric.
Apoi avem ”Este necesara cunoasterea limbii Rusa -foarte bine de preferinta nativ.”. Deci tavarișci, ori ești rus ori ești șomer. Nu prea mai rentează să fii român în țara asta.
Urmează responsabilitățile și beneficiile. Vreo patru responsabilități la număr, și un beneficu. Unul. ”Beneficii: Mediu de lucru placut”. Cum ce înseamnă asta? Te lasă în viață atâta timp cât îți îndeplinești responsabilitățile. Oricum vei lucra într-un subsol, deci nu te va auzi nimeni țipând.
Explicația e mai jos, la descrierea firmei. ”Companie de produse medicamentoase”. La noi, în capitalism, se zice companie farmaceutică. Dar socialismul funcționează altfel. Farmacii? Ce, ești chiabur?

Mă opresc aici, că am niște chestii de făcut (indiciu: începe cu s și se termină cu omn). Ah da, vă mai zic că mi-am găsit jobul ideal. Mă fac tractorist. Serios, d-ăla bronzat cu urmă de maieu și care pute de la 3 metri a țuică și tutun prost. Dar să nu generalizăm.

Vă las cu o descoperire marca little sis, și anume Hanne Hukkelberg. Un fel de Martina Topley-Bird meets Elsiane and has sex with Gotye. Enjoy.

Sandvișul - sau cele cinci stagii ale eșecului

2010-10-03T02:09:00.004+03:00

Știți, presupun, care sunt cele cinci stagii ale pierderii: negarea, furia, tocmeala, depresia și acceptarea. Hai să vă zic o povestioară.

Se făcea că eram la televizor. Tocmai urmărisem un film absolut delicios, ”Closer”, pe care îl mai văzusem o dată în compania unei, desigur, Balanțe. By the way, vă recomand filmul ăsta dacă sunteți pasionați de psihologia relațională, de interacțiunile între oameni și de Natalie Portman. Ca mine.
Aanyway, după ce am urmărit filmul, mi-am dat seama că de-atâta emoție, mi s-a făcut foame. Așa că am făcut ce ar face orice om matur: am răscolit toată casa în căutare de ceva cât de cât comestibil. M-aș fi mulțumit și cu napolitane expirate, doar să nu fiu nevoit să pregătesc eu ceva. Am eșuat însă în căutările mele. Singurele chestii gata de mâncat erau grăunțele pentru pisici și biscuiții la kil din care îi dau câinelui meu de sărbători. Le-am gustat pe amândouă și mi-am zis ”that ain't gonna work”, așa că mi-am făcut cruce și m-am apucat de făcut sandvișuri.
And then it hit me: gătitul mă calmează și mă echilibrează. Nu numai atât, dar îmi dă și inspirație. Ce păcat că nu știu să gătesc. Încă. Pentru ce s-a întâmplat în continuare pot să dau vina pe faptul că sunt un visător, că mă preocupau probleme existențiale, dar adevărul este că de fapt am greble în loc de mâini. Și anume mi-a scăpat o felie de pâine din mână, după ce pusesem un strat perfect uniform de margarină pe el.
Acum vine partea mișto: ați văzut Matrix? Ce tare era efectul ăla de încetinire a timpului, sau ”bullet time”, cum îi zic bulgarii. Cam așa se întâmpla la mine, mai puțin partea cu gloanțele. Vedeam cum sandvișul se îndepărtează de mâna mea, rotindu-se încet, totul la cam un sfert din viteza normală. Am avut timp să zic un NOOOOOOOOooooo în reluare, așa, cu voce mai groasă (aici intervine primul stagiu al eșecului, negarea), să admir mișcarea feliei de pâine și să mă gândesc la aspectele filosofice ale acestui accident. Mă gândeam ”prinde-l, prinde-l”, apoi am realizat că până am gândit asta, deja parcursese o treime din distanța până la gresie, așa că am abandonat inițiativa. Apoi mi-am zis ”handicapatule, nimic nu faci ca lumea” (furia, etapa numărul doi). După asta am început să mă tocmesc: ”băi, până la urmă sunt 50% șanse să cadă pe fața fără unt, deci nu e totul pierdut”. Vă spun, eram ca în filme, aveam deja un întreg dialog pe distanța de un metru dintre bufet și podea, care ținând cont de g=9.81 m/sec la pătrat și de viteza inițială v0 = 0m/s, înseamnă cam... al dracului de puțin timp.
În timp ce sandvișul se rostogolea neajutorat, lovind inițial podeaua cu cantul, a intervenit depresia: well fuck me, and fuck you Murphy, pentru faptul că mi-ai distrus cina, viața și visele”. Apoi am fost nevoit să accept pierderea, în momentul în care felia de pâine s-a oprit brusc și fără zgomot pe fața unsă.
Evident, cum ar face orice burlac care se respectă, am studiat cu atenție daunele, gândindu-mă ”oare nu mai e totuși comestibil?”. Când am văzut însă câtă margarină era pe gresie, printr-un simplu calcul matematic am dedus că nu.
E, acum priviți totul prin ochii câinelui meu: e ora 2 noaptea, dormi liniștit în cotețul tău, visând că miroși în fund o cățea în călduri, când se deschide ușa de la casă, apare stăpânul tău și îți întinde un sandviș cu șuncă (well, nu puteam să-i dau doar pâinea, ce suflet de câine aș avea să-i dau doar sandvișul pe jumătate făcut?). Dacă Pongo al meu ar fi putut să vorbească, cred că ar fi fost ceva de genul WTF??!?. Dar nu știe să vorbească, așa că a mâncat sandvișul și s-a culcat la loc.

Ce voiam de fapt să vă zic e că:

1. Nu contează prea mult povestea, atâta timp cât crezi în ea și o povestești din suflet.

2. Psihologia este o disciplină senzațională.

3. Fuck you, Murphy. Deși Pongo m-ar contrazice, dacă ar putea vorbi.

În încheiere, un film foarte bine realizat, despre puterea minții de a te îngropa sau a te face să zbori. 20 de minute, dar merita, aveți încredere în ce vă zic. Via mutfushte.

The Butterfly Circus 2009

De pe net

2010-10-02T15:06:00.001+03:00

Nu știu ce m-a lovit de am citit niște știri pe net. De pe portalul iGoogle dau pe un site de știri. Cică a murit Tony Curtis. Dumnezeu să-l odihnească, zic, și mă uit mai jos, la comentarii.

mona:
"da de unde sti ma tu bou baltii ca n am barbat , mananci rahat cu gura plina"

=)))))))))))))):
"se vede ca n-ai :))))catu-i ziulica de lunga mulji matarangi fictive pe forum"

Apoi mă uit pe ce site nimerisem. Libertatea. Am vrut să pun tag-ul funny la acest entry, dar mi-e teamă că s-a depășit deja pragul ridicolului. Cei care nu mă cred, căutați ”perversa targu ocna” pe Youtube și dați click pe primul filmuleț.

Philip Selway-Beyond Reason (Error Operator Remix):

Cine ești?

2010-09-29T03:06:00.001+03:00

Sunetul făcut de telefonul mobil avea parcă volumul a o mie de clopote de biserică. Îl durea capul îngrozitor, tâmplele îi pulsau și camera se învârtea cu el ca un carusel scăpat de sub control.
Se uită la mâna stângă, dar parcă nici măcar degetele nu-i mai erau familiare. Iar ai băut prea mult, Jeane, își spune, încercând să se ridice din patul moale și înfricoșător de nefamiliar. După două încercări nereușite, ajunge într-o poziție cât de cât verticală, apoi se îndreaptă cu pași nesiguri spre oglinda mare de pe ușa șifonierului.

Cine ești? își spune uitându-se lung la imaginea reflectată în oglindă.

***

Ah, stați că nu scriam unde trebuie. Fragmentul de mai sus o să apară altundeva. Dar dacă tot am început, vă zic că o să scriu un pic mai rar, în cele ce urmează. Să nu vă supărați pe mine, dar am lucruri care se anunță foarte interesante de făcut. Promit că vă țin la curent cât pot de des, dragii mei.

Hai să vă dau ceva, însă. Videoclip dă la groapa dă gunoi, melodie de la Simian Mobile Disco.