Cuțitarul

Norocul vostru e că eu trebuie să plătesc întreținerea lunar. Ghinionul meu tot ăsta e. Da, urmează o nouă istorisire din ciclul "de-ale administratorului".

E ciudat cum se leagă toate în ultima vreme. Matrioșka e aproape gata, am devenit unchi, ieri a fost foarte frig... Ei bine, da, și asta se leagă cumva, pentru că ieri a fost foarte frig, așa că atunci când am intrat în scară și am dat bot în bot cu administratorul, acesta a sesizat că am mâinile reci. Deh, am dat mâna cu el. Și uite așa ne-am ținut noi de mână romantic, de la intrarea în bloc și până când am închis ușa la lift, ca să mă încălzească. Mi se potrivea ca o mânușă. O mânușă de 80 de ani cu piele de 80 de ani.
E destul de ciudat să vorbești cu un moș de 80 de ani care te ține de mână dacă nu ești blondă cu sânii mari. Ceea ce, așa cum pot garanta prietenii mei, eu nu sunt. Dar fiind totuși în imposibilitatea de a-i da un brânci pe scări (eram la parter), am profitat de minunata ocazie, de momentul intim, și l-am întrebat dacă nu pot plăti întreținerea. E adevărat, tocmai o văzusem ieșind pe tanti cu scăunelul (n-o cunosc, n-o recunosc, dar nu sunt foarte multe grase care umblă cu scăunelul după ele peste tot), tanti care ține evidența banilor și care încasează. Ea încasează, așa că are nevoie să stea pe scaun după ce încasează. Dar să revenim.
Administratorul îmi spune un pic trist că nu se mai poate și că trebuie să vin a doua zi. Alternativ, puteam să urcăm împreună și să îi dau lui banii, la el acasă. Deci m-am întors a doua zi. Adică azi.
Azi, bineînțeles, adunare mare. Mare în sensul că era și grasa cu scăunelul în scara blocului, deci deja era aglomerat. Scot banii, îi dau, îmi dă restul, apoi o aud:

- Puteți să-l tăiați, domnu' administrator.

Deja îmi puneam problema: mă crestează, mă taie împrejur? Sau poate ajung subiect de scandal în vreo conservă pe la englezi?

M-am mai liniștit când am văzut că administratorul nu avea nicio intenție să se ridice de pe scaun. Liniștea a fost însă spulberată de cuvintele lui:

- Te-am tăiat, drăguță. Dar doar de pe listă!

M-am retras fără mișcări bruște, încercând să stau numai cu fața spre el, să nu îi întorc spatele nicio secundă. Acum am terminat de mutat frigiderul și cada în fața ușii, deci mă simt ceva mai în siguranță.

Urmează întreținerea pe luna martie.

Preferata mea

Știți care e piesa mea de mobilier favorită? Bine, DACĂ V-AR PĂSA, știți care e mobila mea preferată?

Comoda.

Cum ar putea să nu-ți placă o comodă? Adică până și numele, comodă, te îmbie să mai stai un pic. Da, nu e canapea, nu poți să stai tolănit pe ea să asculți muzică, dar comoda nici nu vrea asta. Pentru că da, comoda are personalitate și comoda vrea să o respecți. Comoda vrea ca tu să fii fericit, dar în primul rând comoda vrea să fie ea fericită.
Comoda are sertare. Sertare și sertărașe, uneori și compartimente ascunse pentru oameni ascunși. Comoda este locul unde îți ții cele mai intime secrete, cele mai prețioase bijuterii și uneori, cele mai valoroase amintiri, într-o cutiuță de lemn frumos pictată.
Orice comodă care se respectă scârțâie, dar nu e un scârțâit deranjant, ci mai degrabă unul familiar, de "aici sunt acasă", de "aici ești acasă". E scârțâitul pe care îl identifici imediat, instinctiv, care te duce instantaneu cu gândul la ea.
Comoda nu e o mobilă impunătoare. Aparent. Pentru că deși fizic nu ocupă un spațiu prea mare (unii ar spune că e, după noptieră, cea mai micuță mobilă, asta dacă nu luăm în considerare scaunele, care sunt niște piese de mobilă în general plictisitoare), comoda este locul unde revii mereu, ocupând astfel un loc foarte important în viața ta. Gândește-te, unde te duci în fiecare dimineață să te schimbi? La comodă. Unde te oprești când ajungi acasă? Tot la ea.
Așa cum omul sfințește locul, comoda dă tonul camerei tale. Șifonierul cel obez este într-adevăr o prezență greu de ignorat, poate și patul, cu buclele lui învolburate, are ceva de spus aici, dar comoda le unește pe toate. Le ține împreună, le ține mulțumite. Nu cred că vrei să știi cum se ceartă patul cu șifonierul, iar noptiera chiar e prea micuță să îi poată despărți.
Comoda e, așa cum îi spune și numele, un pic leneșă. Ai sesizat ce greu deschizi uneori sertarele? Așaaa, luuung. Și niciodată nu se deschid de tot, iar dacă ai ceva mai adânc depozitat, tot tu trebuie să te chinui să ajungi acolo, n-ar putea să îți deschidă ea.
Dacă ar putea vorbi, comoda ar fi un pic cicălitoare. Nu uita să-ți pui cerceii! Iar ai luat bluza aia deșirată? Pune pozele alea înapoi în cutie, nu te mai uita așa lung la ele! Dacă ar vorbi, comoda nu ți-ar spune că ești centrul existenței ei, pentru că nu ar vrea să recunoască asta. Ar spune mai degrabă că ea e centrul, și n-ai avea cum s-o contrazici. Sau de ce să o faci. Pentru că deși comoda ar spune că ea e centrul, ea de fapt știe că fără cineva ca tine, ea nu ar avea un rost, un scop.
Poate e mai bine că nu poți vorbi cu ea, pentru că oricum știe prea multe despre tine. E suficient că e acolo, mândră să îți țină de urât și să îți fie utilă. Pentru că nici tu nu știi ce te-ai face fără ea.



P.S.: nu mai cereți să vă dau ce fumez eu, că nu vă dau. Merci le Miez pentru inspirație.

Cu administratorul la altar

Nu, deci nu. Trebuie neapărat să îmi plătesc întreținerea la timp. Știu, asta spun de ceva timp, dar să fiu al naibii dacă reușesc, la ce program am.
De data asta eram pregătit pentru orice, credeam eu. M-a întâmpinat la ușă, cu zâmbetul ăla înfricoșător, mi-a strâns mâna și dintr-o mișcare fulgerătoare m-a luat de braț, cam cum ai lua-o pe soție când o iei de soție. Am mers așa prin hol, eu încercând să mă duc spre bucătărie, el ținându-mă ferm pe drumul spre sufragerie. Până aici mi-a fost, mi-am zis. Măcar știu că o să cad luptând.
Mi-a dat drumul brusc în sufragerie, deoarece din spate, din bucătărie, a țâșnit ca dopul din șampanie nevasta administratorului. E prima oară când o văd mai de aproape, și aș putea să jur că amândoi folosesc aceeași proteză, la cât de mult seamănă. Nu, nu o folosesc pe rând, dar parcă aveau protezele identice.

No, acuma mă puteți acuza că nu sunt politically correct, dar urmând exemplul politicienilor noștri, ar trebui să fiu ok. Deci să nu mă judecați prea aspru că fac mișto de oameni ca mine, în vârstă, pentru că nu o fac cu răutate. Bine, mă rog, doar puțin.

La cum arăta și nevastă-sa, m-am temut că ea o să mă țină în timp ce el mă... mă rog, în timp ce plăteam întreținerea prison style. Dar în mod surprinzător, doamna soție de administrator a fost chiar prietenoasă, și nu felul "ăla" de prietenoasă. Tot spre surprinderea mea, administratorul luase deja poziția de drepți, începând să vorbească mult mai oficial și fără aluzii la chiloții prietenei mele (pe care probabil că îi purta deja). Deci asta voia să spună tata când îmi zicea "Tu ai nevoie de o femeie!". Aveam nevoie de soția administratorului.

Am scăpat și de data asta, dar mă întreb până când, prieteni? Până când?



Pentru mai multe aventuri la plătitul întreținerii, apăsați aici.

Sharing is caring

Până găsesc o metodă viabilă de a-mi face cumpărăturile curente fără să trebuiască să ies din casă (și fără să arunc cu banii pe fereastră) sunt obligat să merg la supermarket. Azi aveam chiar mai puțin chef decât de obicei să mă miros cu jumătate de București și Ilfov în Carrefour, așa că m-am oprit la non-stop-ul de cartier, deschis zilnic până la orele 22.00. În timp ce ieșeam, dau buzna niște puștani de vreo 14-15 ani, cu ghiozdanele în spate. Vreo două fete și trei băieți.

- Vreau și io doo... spune unul dintre ei când vânzătoarea trece prin dreptul lui, deși era evident că vânzătoarea era ocupată cu alt client. Se oprește, un pic stânjenit că duduia nu i-a acordat nici măcar o privire fugară. Stă un pic pe gânduri, într-un zgomot înfundat de rotițe ruginite care se rotesc în gol, apoi se îndreaptă către coada de 2-3 oameni care așteptau liniștiți să le vină rândul.

Trec mai departe, făcându-mi loc printre ei, și în timp ce mă strecuram printre ghiozdane alt băiat o înghiontește pe una din fete:

- Îmi storci și mie un coș? spune băiatul, vizibil plictisit.
- Da, răspunde fata complet neimpresionată, întorcându-se apoi către o vitrină.



Sharing is caring, but some things are better left unshared. Am ajuns acasă, am încuiat ușa și am răsuflat ușurat. La etajul 10 aerul parcă e mai puțin tâmp.

A, era să uit, în weekend am fost, împotriva instinctului meu de conservare, într-un bar în centrul vechi, pe numele lui Bordello. Băi frate. De muzică nu zic nimic, că au fost și două-trei piese mișto în seara aia, dar era mai aglomerat ca într-un țarc la Avicola.


Mai nasol e că era cam aceeași populație ca în țarcul din Avicola, numai puicuțe jumulite și cocoși beți. Sharing is caring, but sharing the same bar with another thousand people is not advisable. Dar na, moldoviencili cu care am fost acolo s-au simțit bine (pe principiul "nu contează unde sunt, contează cu cine mă îmbăt"), așa că până la urmă totul a fost finalizat cu bine (if you know what I mean). A, și aveau tablouri cu țâțe pe pereți, deci a fost ok până la urmă și pentru mine. Nu, nu moldoviencili aveau tablouri cu țâți, Bordello avea.

Am fost în Expirat mai apoi, dar am plecat după zece minute pe motiv că la boxe nu se auzea muzică, ci zgomote făcute parcă de un extraterestru autist.

Ca să evit pe viitor astfel de întâmplări, cred că o să îmi deschid eu un bar al meu, doar pentru noi, ăștia care știm să scriem/pronunțăm "amândurora" și "ultimele". Să pot să dansez și să mă turmentez și eu alături de moldovienci fără să trebuiască să mă feresc de cocoși beți care nu se mai pot ține pe picioare.

Vă invit să vă imaginați cum o să se cheme. Între timp, vă las cu o melodie care prevestește întrucâtva ce urmează... Via Lordul meu Sith favorit, care nu respiră greu. Sharing is caring, de data asta fără comentarii ulterioare.

Homo administratorus

Aveam o presimțire. O senzație de disconfort dorsal, cumva. Tocmai parcasem mașina în locul obișnuit, lângă bloc. Am oftat resemnat și am pornit din nou motorul. Simțeam că trebuie să am la mine banii de întreținere.

M-am dus până la un bancomat, m-am blindat cu bani, apoi am parcat din nou mașina și m-am îndreptat spre scara blocului. În care ghiciți cine era, la taifas cu o vecină? Vă dau un indiciu: nu era bunăciunea de blondă de vecinică de bloc. Nu, era din altă specie, homo administratorus pedophilae. Da, administratorul meu cel drăguță, cu caiețelul și chitanțele în mână. Deci presimțirile mele dorsale erau corecte.

- Pot să plătesc acum întreținerea? îi zic eu încântat că suntem într-un loc public.
- Sigur drăguță. Stai să îmi pun ochelarii.

Își scoate ochelarii din buzunar. Aici intervine problema, ochelarii erau într-un toc de când lumea, iar el avea o mână ocupată. Se uită la mine clipind des și îmi spune:

- Trage tu de asta.

And there goes my filthy, filthy mind again. El se ținea viguros de ochelari în timp ce eu, mă scuzați, decalotam ochelarii trăgând de toc. Două minute mai târziu, eu eram tot cu tocul de piele în mână, pentru că el nu îmi găsea chitanța. Într-un final i-am returnat tocul, dar acum mă gândesc: tot eu i-am decalotat ochelarii, tot eu plătesc? Păi cum vine asta?

Ei, măcar mi-a tăiat chitanță.

Dacă vreți să citiți mai multe povești cu homo administratorus, apăsați aici sau pe tag-ul "home" din stânga.

Texte

Mă uitam pe statisticile pentru blogul ăsta și m-am surprins zâmbind cu gura până la urechi. Poate pentru că nu mi-am luat pastilele, sau poate pentru că am băut un Breezer. Dar cel mai probabil este pentru că din când în când, mai vine cineva pe blogul meu și îmi reamintește ce mă face pe mine fericit. Din când în când mai vine cineva și îmi citește toate povestirile mele scurte, toate aventurile mele la job sau prin apartamentul administratorului, toate aberațiile de acum cinci ani pe care nici nu le mai pot citi, eu...
Din când în când mai fac pe cineva să râdă, să simtă, și de fapt asta e tot ce îmi doresc. De data asta, a fost Ana. Ana, ca în povestirile Oliviei despre care sunt sigur că veți auzi la un moment dat. Nu știți despre Olivia, și nici despre Anele ei, dar dacă o veți citi, să vă amintiți și de mine. :)
Vorbeam cu cineva chiar azi despre rostul unui text. Ce rost poate avea un text? Poate să informeze, poate să descrie un eveniment sau să țină o evidență. Dar poate și să transmită niște trăiri. Poate, precum niciun alt mediu, să creeze imagini, sunete, parfumuri, mai reale ca un vis, pentru că textul creează doar contururile pe care fiecare și le colorează cum dorește. Poate parfumul lui era un pic dulce, sau poate ochii ei erau albaștri, dar și tu ai simțit același lucru când ai tras parfumul lui în piept sau când s-a uitat la tine ca la ultimul bărbat din viața ei. Trăirile tale alimentează orice poveste scrisă. Și aceeași parte din voi care vă permite să colorați după contururi vă ajută să vă colorați și viața. Asta este minunea textului și din acest motiv cred că se pierde mult prin îndepărtarea de cărți.
Ana mi-a scris că i-am făcut dimineața mai frumoasă. Și asta, pe lângă mașini, bani, femei și manele, e cam tot ce îmi doresc pentru a fi fericit. Nu ar trebui să conteze prea mult că te vrea sau nu nuștiuce editură, că textele tale au fost sau nu refuzate, contează să atingi oamenii cu ceea ce scrii. Validările vin de la cititori, nu de la comisii. Poate ai zece cititori, ca mine, sau mii, ca ivcelnaiv, dar dacă ai măcar câțiva care îți spun că textele tale le luminează diminețile, le ușurează zilele sau le fac serile mai călduroase, sugestia mea este să continui să faci ceea ce faci. You're doing it right.

Mulțumesc pe această cale cititorilor mei fideli (Germania, se aude? Ardealul, se aude? Mamă, ai putea să nu mai intri chiar ZILNIC pe blog?) și vă promit că nu mai durează mult până veți citi o poveste ceva mai lungă, scrisă de mine - Matrioșka.

Viena pe scurt

Bă, vă zic: de ce ți-e frică nu scapi. În mod repetat.
Iar am zburat. Iar am zburat la Viena, de data asta pentru o glumă de petrecere de sfârșit de an, un fel de maraton culinar și temporal care m-a facut să mă gândesc la câți bani s-au cheltuit aiurea în loc să ni se dea ca bonus. Cum să pleci joi la 17.00 și să te întorci vineri la 21.00? Oh well, să continuăm.

Ați stat vreodată la hotelul de gheață de la Bâlea Lac? Cam așa era și hotelul la care am stat, doar că era mai frig. Și aveau uși duble, dar mai distanțate așa, de ziceai că intri în șifonier. "Tu ce dulap ai? 316."
Păi zău așa: bar în cameră nema, geamuri nefuncționale (aka nu puteai să-l închizi pe cel din exterior pentru că primul rând de geamuri avea sistemul de închidere blocat), praf prin camere, un frig de-ți amintea de România... În plus, iar m-au cazat în aripa bântuită a hotelului, de umblam juma' de oră până ajungeam la cameră: ori mergeam cu liftul de la parter la 3 (făcea cam 10 minute până acolo și avea opriri la etajele 1 și 3, 2-ul probabil era în altă dimensiune) ori urcam pe scări, mergeam până la capătul coridorului, treceam de ieșirea de urgență (care era de 1.5 m înălțime - i'm telling you, that was some f#cked up s#it) și mai mergeam două minute drept până dădeam de o ușă de dulap. Serios, prima dată când am încercat să ajung la recepție am ajuns într-o scară de bloc pe altă stradă.

A urmat cina festivă, despre care nu aș vrea să vorbesc că mi se apleacă, apoi înapoi la hotel pentru dârdâitul binemeritat. A doua zi m-am fâțâit prin magazine, remarcând cu snobism că la noi totul e mai ieftin, apoi am mâncat la un pub ordinar unde am fost serviți de o româncă.

În rest nimic special de semnalat: primăria e la locul ei, împreună cu tradiționalul târg de Crăciun (unul din cele 16 din tot orașul), metroul lor e în continuare mai mișto decât al nostru (și mai mult ca dublu la preț), circulația prin oraș cu mașina e la fel de eficientă ca în București și, noutate pentru mine, se claxonează destul de mult.

Sunt cam obosit, așa că vă las cu muzica. Ah, și încă ceva: din cauza plecării la Viena, nu am apucat să îmi plătesc întreținerea. Deci urmează un nou episod din "Drăguță, hai pe la mine să plătești". Cred că o să ajungem în dormitor.

588 de exemple

Vă avertizez că urmează ceva politică, ca să vă opriți din timp în caz că aveți alergie.

Pentru variație, mă plimb zilele astea mai mult cu metroul/tramvaiul. Îmi oferă timp de analiză și de reflecție. Și cum analizam eu lumea din tramvaiul 20, îmi pică ochii pe un cuplu de tineri votanți. Ea cu UGG în picioare, el cu geacă albă cu carouri și blugi tocați mărunt. Mă concentrez un pic asupra lor. E clar că sunt împreună, după gesturi. El se joacă cu catarama ei de la haină, ea îi zâmbește tâmp.

Deodată, se eliberează un loc! Tânărul nostru votant se îndreaptă cu pași hotărâți către scaunul liber, urmat îndeaproape de purtătoarea de UGG. Ce drăguț, nu vrea s-o țină în picioare, îmi zic. Dar nu. Flăcăul nostru se așează cu nonșalanță, lăsând-o pe mândra noastră în picioare. Îmi zic, vai, kinky, vrea să se așeze ea pe el. Dar nu. Nu schițează nici măcar un gest în această direcție, în schimb continuă să se joace cu cataramele de la geaca ei. O studiez pe ea: nicio reacție. I se părea atât de normal ca el să stea jos și ea în picioare... Nici măcar n-a existat o discuție sau priviri cu subînțeles pe marginea acestui subiect. Nimic. Era fix ca o vacă pe care o dezlegi de la pom și o priponești de gard. Zero fucks were given.

Unde voiam să ajung de fapt? E un exemplu pueril, recunosc, dar aceste creații ale lui Dumnezeu, aceste făpturi extraordinare sunt oamenii care votează la noi acilișea. Ăștia care scriu "cf? bn" (ce faci? bine - pentru cei care nu sunt obișnuiți), ăștia care se uită cu plăcere la știrile de la ora 5 și la Antene, ăștia care au iPhone dar nu știu ce a pictat Sadoveanu sau ce a compus Brâncuși. Nu noi suntem majoritatea, prin noi înțelegând oamenii cu un minim de cultură și de bun simț. Și nu e normal ca aceste primate să își aleagă reprezentanții? Într-o lume lipsită de moralitate, cel mai deștept ia de la cel mai prost. Ei bine, avem 588 de parlamentari, mulți infractori cu acte în regulă, pardon cu acte pierdute pe undeva pe coridoare de judecătorii. Mulți cu afaceri foarte dubioase cu statul român, de la care sug, scuzați vulgaritatea, precum căpușele zeci și sute de milioane.

Libertatea e dată de cei mulți, nu? E, uite care sunt cei mulți. O alianță de hiene și una de incompetenți. Partide precum cel creat de un om care rivalizează cu Gigi Becali și Vadim, pe numele lui Dan Diaconescu. Un partid al prietenilor noștri de la vest, care ne doresc doar binelö și vorbesc de respectarea principiilor de partid, apoi spun că în funcție de cât ciolan primesc, vor fi sau nu la guvernare (haideți să pariem, eu zic că vor fi). Un partid care e liberal doar cu numele, principiile liberale fiind în completă contradicție cu stânga cu care au realizat alianța asta aparent imposibilă. Nu mai vorbesc de PSD și de ce-a mai rămas din echipa lui Băsescu.

Până la urmă, de ce să fugim de stânga? Socialismul este mai uniform, mai puțin caustic cu omul de rând, nu? Simplu: pentru că asta nu mai e stânga sau dreapta, nu mai există principii sau ideologii. Brătianu ar înnebuni să vadă ce s-a ales de principiile Dreptei. În partea cealaltă, ce socialist nenorocește mari companii ale statului, producători cu valoare aăugată mare, pentru a le vinde mai apoi pe nimic unor "baroni"?

Nu, nu mai putem vorbi de ideologii aici. Putem vorbi doar de devalizare, de o demontare aproape sistematică a economiei pentru a servi unor interese deștepte, dar fără pic de moralitate.

Și știți care e partea nasoală? Suntem o țară foarte bogată, dar sacul are un fund. În cel mai bun caz o să ne târâm în continuare la limita subzistenței, în condițiile în care acum ar fi fost momentul să creștem. În cel mai rău caz, Αποχαιρετισμός Ρουμανία, cum ar zice grecul.

Să ridicăm un pahar în cinstea noastră, a românilor de pretutindeni, cu urarea "așa cum ne așternem, așa vom dormi". Avem 588 de exemple că ne merităm soarta.

Noroc cu Apocalipsa... Dacă nu se amână iar. Which reminds me.

Dumnezeu cred că e român. Are un fel tipic românesc de a lăsa totul pe ultima secundă, de a nu respecta termenele, de a da vina pe alții. Cred că a amânat Apocalipsa asta de vreo zece ori până acum! Get it over with, already!

La final, un pic de muzică de destins neuronii. Cu fuste scurte și cai.

Dragoste la prima atingere

Zâmbea ușor, parcă încercând să își ascundă trăirile. Scaunul pe care stătea scârțâia ușor, acompaniindu-i mișcările. M-a mângâiat cald pe față, tremurând un pic parcă, apoi a spus:

- Drăguță, întreținerea pe luna asta e 56 de lei.

Va trebui să încep să plătesc la timp întreținerea, altfel mă invită acasă să i-o dau lui. Deja scenariul este clar: la o zi după ziua de plată a întreținerii, la ora 9 dimineața, începe să sune interfonul. Nici măcar nu mă mai obosesc să răspund, știu deja că la capătul celălalt al firului mă așteaptă vocea lui suavă.

Ce mă îngrijorează e că de fiecare dată când întârzii și mă invită la el ca să plătesc întreținerea, ajung tot mai adânc în casa lui. Acum două dăți am ajuns în bucătărie, de data asta m-a luat de braț și m-a dus în sufragerie, așa că nu cred că mai vreau să întârzii cu plățile. Nu de altceva dar mai sunt doar două camere în care e posibil să mă invite în continuare: baie sau dormitor.

Vă țin la curent.

Asfglksh acut

Nu, nu s-a plimbat pisica pe tastatură. În episodul de azi aș vrea să vorbesc despre medici și farmaciști. Am fost ieri la o alergoloagă (și o asistentă de alergoloagă, o rezidentă de îți venea s-o iei acasă, repetat) pentru a îmi confirma ceva ce nasul meu știa de vreo 10 ani, și anume că sunt alergic la polen.
În fine, m-am dezbrăcat pe acolo, m-am pipăit cu rezidenta, apoi mi-am făcut testele, în timp ce rezidenta îmi dădea ciocolată (mai știți bancul cu o ciocolățica?) și, după episodul șoc și groază (am aflat că sunt alergic la polen și la pisici, omege cum ar zice Ralu) ne-am așezat împreună la țigara de după și la scris rețete. Bă, și se-apucă doctorița asta să-mi scrie o rețetă... Ceva de genul:

Diagnostic: Dtgrenfjenew acut

Prescriptie:
/Telfjrne 180 (nskaqiwnw)DS int. 1/zi dim
Alecgfdi cfkelq ds int 1/zi 3npssl

Să nu credeți că le-am scos din burtă, chiar asta scrie pe rețetă. Măcar e acut și nu e cronic.

Băi frate! Eu mă întreb, la facultatea asta de medici există cursuri speciale de caligrafie? "Caligrafie specializată" - Semestrul 1 - Elemente de bază - cum să faci o literă să semene cu oricare alta; Semestrul 2 - Semne distinctive - cum să scrii indescifrabil și totuși să îți păstrezi un stil unic; Opțional, pentru avansați, un semestru special, intitulat "Sd finrowsj anehlaj". Am zis pentru avansați, nu?

Totuși, cred că există un rost pentru chestia asta. Mai exact, nu poți să-ți iei tu medicamentele de pe listă, de capul tău. Ai nevoie de cineva care să descifreze codul (Da Vinci much?), cineva care să înțeleagă liniile desenate parcă de un urangutan cu Parkinson. Și aici intervine funcționalitatea farmaciștilor. Mă duc azi să dau rețeta la farmacie, rugându-mă în mintea mea să nu mă întrebe nimic. I-o înmânez farmacistei, care se uită cam 2,5 secunde pe ea și îmi zice "Vreți varianta românească sau cea de import?"

Mă uit la ea, mă uit la rețeta cu /Telfjrne 180, mă uit din nou la ea și în cele din urmă aleg varianta românească, mai mult de curiozitate. Mă uit la numele medicamentului dar degeaba, nu reușesc să identific care cuvinte de acolo identifică produsul din mâna mea. Important e că ea știe ce e acolo.

Hai să vă mai delectez un pic cu cutiuța mea muzicală: Nicolas Jaar & Theatre Roosevelt - The Ego. Zice bine ce zice: the ego is the most expensive thing. Nu uitați să vă luați Alecgfdi cfkelq o dată pe zi!

Doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată

Eram chiar acolo, lângă tine. La un pas de tine, dar niciodată suficient de aproape. Eram omul care intra în bloc când tocmai închiseseși ușa la lift. Cel care cobora din autobuz când tu urcai. Cel care era la raionul de canapele când tu erai la cel de dulapuri. Erai o melodie pe care o auzeam doar eu, eram ca un gând pe care îl aveai dimineața, exact înainte să te trezești. Simțeam amândoi că ne suntem aproape, dar nu reușeam niciodată să ne conectăm. Ca și cum soarta era decisă să ne ţină separaţi.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Poate și dacă nu au existat niciodată, pentru că tu nu ai existat de fapt niciodată, iar eu eram doar o părere. Ți s-a părut. Nu e nimic acolo. Nu sunt eu, uitându-mă fix în ochii tăi și zâmbind. Nu ești tu mergând ușor pe coridor, ca un parfum de primăvară.

Dacă m-ai fi văzut, ți s-ar fi părut că mă știi de undeva. Iar eu aș fi recunoscut râsul tău. Sigur îl mai auzisem, dar nu puteam spune când sau unde. Poate de când eram încă nenăscut, sau poate îl auzisem după ce trecusem dincolo.

Dar nu.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Dar am fost atât de aproape s-o facem.

Drăguț(ă)

S-a dat drumul la căldură la noi în bloc. Ocazie cu care am remarcat că nu îmi funcționează caloriferul din dormitor. What to do, what to do?
Cu strângere de inimă l-am sunat pe administrator, în speranța că era doar o problemă de aerisire a sistemului (aerisire pe care o poate face doar el, la "mansarda" blocului). Teama mea s-a dovedit a fi justificată:

- Lasă drăguță că vin eu cu specialistul și rezolvăm. Problema e de la caloriferul tău.

Shitshitshit. Dacă mă prinde ăsta acasă, intră peste mine, și la cum îl știu se lasă cu petale de trandafiri pe pat.

Așa că, de voie de nevoie, m-am apucat de desfăcut. Spre surprinderea mea și oroarea lui, problema s-a rezolvat (era una relativ simpla, o supapă blocată în poziția închis). Bucuros de îndemânarea mea (aproape proverbială deja) și de faptul că nu o să mai vină să îmi pipăie așternuturile, l-am sunat pe administrator și i-am spus, pe un ton triumfător:

- S-a rezolvat problema.
- Cine a rezolvat-o? îmi răspunde el furios.
- Eu, că doar sunt inginer, nu?

A bolborosit el ceva că se bucură și că mă scoate de pe lista de locatari cu probleme la calorifer, apoi, când mă pregăteam să îi spun la revedere, îl aud:

- Auzi, tu tot drăguț ești?
- Poftim? (?!? :| )
- Tot drăguț ești?
- Clar, răspund eu, apoi închid repede telefonul și mă duc la baie, să plâng pe întuneric.

Să plângem pe întuneric.

Cine se trezește de dimineață, rămâne în viață

De la o vârstă, viața nu mai prezintă suficiente provocări, așa că am fost nevoit să îmi condimentez cum am știut mai bine existența. Nu am plătit întreținerea la timp.

Nu știu cum e în alte blocuri, dar pentru plata întreținerii la noi există două zile (una la scara A, cealaltă la scara B) în care, între orele 18-20 apar în mod miraculos o tanti, o masă și două scaune în scara blocului. Nu, nici unul dintre scaune nu e pentru tine, pe unul stă tanti și pe celălalt stă Administratorul. Vrei nu vrei, dacă treci pe acolo trebuie să plătești întreținerea.

Ei bine, pentru prima dată în cele 6 luni de când m-am mutat, am ratat întâlnirea de la ora 18. Ocazie cu care am găsit metoda perfectă să nu mai întârzii la birou, pentru că de atunci, în fiecare dimineață în jurul orei 9, îmi sună interfonul. E administratorul, care vrea să știe dacă sunt acasă. Eu nu îi răspund, pentru că dacă o fac, încetează să mai sune zilnic.

Aventura a continuat azi cu episodul întâlnirii: am ajuns acasă pe la 11 dimineața, am parcat mașina și m-am îndreptat spre intrarea în bloc. Ghici cine mi-a deschis ușa de la bloc, cu un zâmbet grotesc pe față? Ei bine da, era chiar administratorul, care înainte să apuc eu să deschid gura să zic "nu da la față!", m-a apucat viguros de mână și mi-a spus pe un ton jovial:

- Să treci pe la mine să-ți dau chitanța pentru întreținere.

După un moment de tăcere, timp în care îmi făceam cruce cu limba, îl întreb când pot să trec să o iau. Îmi răspunde pe același ton și cu aceeași priză viguroasă pe mâna mea:

- Poți să vii și la noapte, că eu nu dorm. Eu fac rebusuri noaptea.

ATÂÂÂT, mi-am zis. Voi căuta alte sporturi extreme de acum încolo. Ceva mai puțin periculos, cum ar fi parașutismul sau mersul pe bicicletă în București.

Vă las cu fantomele, prietenii mei vechi.

Vecinica

Continui seria povestioarelor de la bloc reamintindu-vă că trebuie să vă citiți apometrul la timp. Altfel, s-ar putea să vă treziți la știrile de la ora 5.

Vestea bună e că administratorul, de când m-a văzut aducând persoane de sex feminin în apartament, nu se mai dă la mine. Vestea proastă e că administratorul, de când a văzut că-i merge, mă urmărește (termenul în engleză e stalking) și începe să mă caute dacă au trecut două ore peste termenul maxim admis de depunere a cifrelor de la apometre. Mă caută pe interfon inițial, apoi pe telefon și apoi LA MAMA.

Recent mi-am văruit o parte din apartament, ocazie cu care echipa de "meseriași" mi-a lăsat un haos și o mizerie de nedescris. Plus patru saci de moloz (gotta love this word). Trebuia să scap de ei ca să pot continua curățenia, așa că am făcut ce-ar fi făcut orice cetățean al UE. Nu, nu i-am dus noaptea pe un teren viran, ci l-am sunat pe administrator să aflu care ar fi soluția. Citez.

- Bună ziua, sunt *Coyote* de la apartamentul 43.
- Bună, drăguță.
(moment în care m-am uitat în oglindă. Da, sunt foarte drăguță.)
- ... Am niște saci de moloz de la văruit, unde pot să-i pun?
- Nu la ghenă.
(Uau, mulțumesc. Mi-am dat seama de asta după anunțul mare de la fiecare etaj cu "Nu lăsați saci de moloz la ghenă)

În final, în urma discuțiilor purtate cu diverși amici, am găsit un loc în care se depozita molozul de la o construcție și le-am dus acolo. Ce-are asta de-a face cu titlul? Pai uite.

Căram un sac din rafie plin cu moloz și alte deșeuri. Eram plin de var din cap până în picioare și mă căzneam să deschid ușile de la bloc. Suddenly, a wild one appears.Cam așa:



Vecina de la parter. Vreo 20 de ani, blondă, 1.60-1.70, frumoasă cu spume. N-o văzusem până atunci decât de departe, și chiar și așa remarcasem anumite... trăsături. Dar acum eram față în față, la un metru distanță, eu cu sacul cu var și cu hainele murdare iar ea în pantaloni scurți și tricou, dând limbi unei înghețate.

M-am uitat în ochii ei de un albastru cristalin și am văzut marea. M-am uitat la cum lingea înghețata aia și am văzut lucruri pe care nu le pot descrie aici, că citește și mama blogul. Străduindu-mă să par neafectat de sacul de 50 de kile din brațele mele sau de privirea ei albastră, i-am deschis ușa și i-am făcut loc. După o încercare timidă să mă lase pe mine primul, a acceptat și a trecut ca o briză pe lângă mine, lăsându-mă cu sacul meu cel murdar și cu părerea că ar trebui să îmi fac drum mai des pe la parter. Then again, I might meet the administrator.

Jumătăți

Episodul ăsta începe cu o roșie, aruncată într-un colț de frigider. Frigiderul meu, aproape nou, moștenit de două ori din același motiv. Nu vrei să știi motivul. Ar suna înfiorător de familiar.

Deschid frigiderul și o ochesc. E ultima legumă din zonă, că doar stau singur. N-oi vrea să am și stoc de legume. Mă așez la birou, la calculator, la bustul gol, la aer condiționat, și mă gândesc la sâmbăta trecută. Iar am fost la mare. De data asta cu o bună prietenă și cu o la fel de bună (dar altfel de bună) ciudățenie de femeie. O femeie pe care o admiram, până să aflu cum se poartă cu oameni pe care ea îi consideră inferiori. Inferioritatea e în ochii privitorului, cum ar spune englezul.

Mă gândesc la concertul Travka la care am asistat, ad-hoc, un pic amețit, în mijlocul unei mări de oameni, pe plajă. La momentul când m-am uitat în sus și am ajuns la stele. Mă gândesc apoi la tine, în timp ce tai roșia pe din două. Jumătate eu, jumătate tu, spunea melodia aia răsuflată. Ca să fie două jumătăți, cineva trebuie să taie. Cineva tot timpul taie. Tu tai roșia mea, eu tai roșia ei, ea poate taie roșia ta. Cumva se ajunge tot la roșia mea, print-un joc de lumini ajung să-mi tai singur roșia, deși cuțitul nu mi-e cunoscut.

Mă gândesc la drumul dintre Brăila și Babadag, un drum de o frumusețe extraterestră, într-o zonă parcă nelovită de molima umană. Voiam să fac poze, dar nu ar fi capturat totul. Pozele din mintea mea sunt atât de vii, într-o zi o să ți le arăt.

Mă gândesc la cum îți străluceau ochii ultima oară când ne-am văzut. Era ceva acolo, ceva familiar, ca și cum în ochii tăi se aflau toate răspunsurile pe care nu le voi avea niciodată. Ai rămas cu privirea fixată la mine, încercând să-mi răspunzi fără să îmi zici nimic.

Nu ți-am cerut un răspuns, nu ți-am cerut nici să exist. Dar exist și mi-ai răspuns, pentru că jumătățile cer răzbunare.