Din jurnalul unui burlac

Mă întind după pâine. Tai trei felii, cumva cu inima îndoită. Știu că la cât de des îmi gătesc eu, pâinea asta va găzdui o colonie înfloritoare de mucegai până mai apuc eu să tai din ea. Deschid frigiderul. Scot cele două sortimente de șuncă. Una, evident cea care e în cantitate mai mare, e expirată de o săptămână. Oftez a pagubă și o arunc cu un gest îndelung exersat la gunoi. Pun ultimele două felii de șuncă pe una din feliile de pâine. Mă întorc la frigider, iau cașcavalul. E de ceva timp și el, dar e afumat, ce se poate întâmpla? Răspunsul vine trist, sub forma unor pete mici, negre și pufoase pe suprafața bucății de cașcaval. Repet gestul de adineauri, cu aceeași tristețe. Fac din nou inventarul frigiderului. Muștar, Un magiun care e acolo de când m-am mutat în apartament și o zacuscă din noiembrie 2013. Ce vremuri...

Îmi vine un gând să deschid zacusca și să o miros, dar apoi îmi zic Today is not the day i die și renunț. Dau să închid ușa de la frigider, resemnat cu gândul că nu voi avea ce pune pe celelalte două felii de pâine, când văd în zare un tiramisu de la ultima comandă la Presto Pizza. Îl pun pe masă și încep să caut data expirării, dorindu-mi să fi băgat toți conservanții posibili în el, dar constat dezamăgit că era expirat de cinci zile. Cu același gest, și acum se poate înțelege de ce îndelung exersat, arunc cutia la gunoi.

Popcorn it is, îmi zic înghițind ultimele bucăți din felia cu șuncă. În cămară dau și de covrigei, și de o sticlă începută de vin. Hai că nu-i așa rău, îmi zic dând play la serial.

Hai că nu-i așa rău.

Fantome

Vreau să îți spun despre fantome. Ale mele, ale tale, fantome intime sau fantome publice, fantome cu nume și fantome fără formă.

Toate fantomele astea au ceva în comun: sunt lângă tine în fiecare moment. Sunt acolo când dormi, sunt acolo când mănânci, când privești un film și când vorbești cu persoana la care ții atât de mult. Când ești tânăr, sunt puține fantome ce-ți țin companie, pe măsură ce timpul trece, lângă tine se aciuează din ce în ce mai multe.

Unele fantome sunt tăcute, altele mai guralive. Unele fantome vin din iubiri pierdute, altele din eșecuri, unele vin din oameni pierduți înainte de vreme, altele din abuzuri și traume.

Cele mai zgomotoase dintre ele ajung să îți dea de furcă, să te frâneze din inițiative. Dar știi ce e interesant? Că unele fantome chiar îți vor binele. Pentru că ele știu că dacă arată ca un tren, sună ca un tren și vibrează puternic, trebuie să te uiți împrejur ca nu cumva să fii pe o șină. Pentru că unele din ele s-au născut din întâlnirea cu un tren.

O fantomă îți va zice: nu te urca în montagne-russe, e prea periculos! Alta îți va șopti "nu ai cum să reușești în proiectul ăla mare". În prim-plan o să auzi o fantomă strigând că vei suferi dacă te apropii de persoana pe care o îndrăgești instinctiv, pentru că fantoma aia crede că știe totul despre relații. Poate nu știe, cumva niciuna din fantome nu știe despre ce vorbește, pentru că ele se bazează doar pe ceea ce le-a creat, nu pe prezent. Dar una din fantome vede trenul care vine.

Așa că, dragul meu, să nu îți ignori niciodată fantomele. Nu le lăsa să te controleze, pentru că te vor feri de experiențe minunate, dar nu fi surd la ele, pentru că în ele stă experiența. Și nu lăsa pe nimeni să râdă de fantomele tale. Sunt acolo cu un scop.

O dată la două vieți

O dată la două vieți se întâmplă o minune. O dată la două vieți, doi oameni care se cunoșteau dintotdeauna se întâlnesc pentru prima dată. Se uită în ochii celuilalt pentru prima dată, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de două vieți, apoi se iau de mână așa cum s-au luat dintotdeauna, deși nu își mai amintesc nimic din trecut.
O dată la două vieți, îmbrățișările se potrivesc și atingerile sunt familiare. O dată la două vieți, își reîntâlnesc prietenul cel mai bun și își povestesc ce își amintesc din timpul în care nu au fost împreună.
Nimic nu e întâmplător. Poate că, în același timp, nimic nu are un scop anume. Sau o finalitate conturată. Lucrurile se întâmplă pentru că era imposibil să nu se întâmple. Pentru că există un moment potrivit și doi oameni potriviți, o dată la două vieți.

Poate că e vorba de felul în care îți ține mâna într-a ei. Sau poate e vorba de cum te face să râzi din orice. Poate e felul cum el îți ghicește emoțiile și intențiile fără ca ochii tăi să-i poată ascunde ceva. Dar știi că nu e nimic arbitrar în gesturile mărunte.

O dată la două vieți, lucrurile capătă sens.

Matrioșka

Dragii mei, atâția câți mai sunteți, am o veste pentru voi. O veste bună, sper eu. În luna septembrie anul curent (mamă, de când voiam să includ expresia asta într-o propoziție) veți putea citi prima (și sper eu că nu ultima) mea carte, intitulată Matrioșka. Cartea a fost scrisă împreună cu scumpa mea prietenă, Cristina, de care v-am mai povestit eu aici.

Cartea se bazează pe personaje reale (la momentul scrierii, adică acum 3-4 ani) și pe experiențele proprii. Este o carte ușoară, de luat în vacanță, și într-un fel este ca o carte de colorat: în tabloul schițat de mine veți putea pune culorile voastre, pentru că în mod cert vă veți putea identifica în personajele din carte, în trăiri, în gesturi sau în gândurile personajelor. Colorând cartea cu emoțiile și experiențele voastre, veți putea să vă creați o Matrioșkă doar a voastră, în deplină rezonanță cu voi.

Nu vă pot spune încă nimic legat de data exactă, locurile unde o veți putea cumpăra sau cât o să coste. Sau mă rog, aproape nimic: apare pe la jumătatea lunii, o veți putea găsi foarte ușor și prețul o să fie unul foarte foarte mic :)

Pregătirile sunt în toi, vă voi ține la curent. Și o să vă povestesc un pic mai încolo și cum a ajuns Matrioșka să vadă lumina tiparului.Vă las cu melodia tematică a Matrioșkăi, melodia tematică a iubirii descrise în carte. Pentru că, nu-i așa, "a story without love is not worth telling".

Texte

Mă uitam pe statisticile pentru blogul ăsta și m-am surprins zâmbind cu gura până la urechi. Poate pentru că nu mi-am luat pastilele, sau poate pentru că am băut un Breezer. Dar cel mai probabil este pentru că din când în când, mai vine cineva pe blogul meu și îmi reamintește ce mă face pe mine fericit. Din când în când mai vine cineva și îmi citește toate povestirile mele scurte, toate aventurile mele la job sau prin apartamentul administratorului, toate aberațiile de acum cinci ani pe care nici nu le mai pot citi, eu...
Din când în când mai fac pe cineva să râdă, să simtă, și de fapt asta e tot ce îmi doresc. De data asta, a fost Ana. Ana, ca în povestirile Oliviei despre care sunt sigur că veți auzi la un moment dat. Nu știți despre Olivia, și nici despre Anele ei, dar dacă o veți citi, să vă amintiți și de mine. :)
Vorbeam cu cineva chiar azi despre rostul unui text. Ce rost poate avea un text? Poate să informeze, poate să descrie un eveniment sau să țină o evidență. Dar poate și să transmită niște trăiri. Poate, precum niciun alt mediu, să creeze imagini, sunete, parfumuri, mai reale ca un vis, pentru că textul creează doar contururile pe care fiecare și le colorează cum dorește. Poate parfumul lui era un pic dulce, sau poate ochii ei erau albaștri, dar și tu ai simțit același lucru când ai tras parfumul lui în piept sau când s-a uitat la tine ca la ultimul bărbat din viața ei. Trăirile tale alimentează orice poveste scrisă. Și aceeași parte din voi care vă permite să colorați după contururi vă ajută să vă colorați și viața. Asta este minunea textului și din acest motiv cred că se pierde mult prin îndepărtarea de cărți.
Ana mi-a scris că i-am făcut dimineața mai frumoasă. Și asta, pe lângă mașini, bani, femei și manele, e cam tot ce îmi doresc pentru a fi fericit. Nu ar trebui să conteze prea mult că te vrea sau nu nuștiuce editură, că textele tale au fost sau nu refuzate, contează să atingi oamenii cu ceea ce scrii. Validările vin de la cititori, nu de la comisii. Poate ai zece cititori, ca mine, sau mii, ca ivcelnaiv, dar dacă ai măcar câțiva care îți spun că textele tale le luminează diminețile, le ușurează zilele sau le fac serile mai călduroase, sugestia mea este să continui să faci ceea ce faci. You're doing it right.

Mulțumesc pe această cale cititorilor mei fideli (Germania, se aude? Ardealul, se aude? Mamă, ai putea să nu mai intri chiar ZILNIC pe blog?) și vă promit că nu mai durează mult până veți citi o poveste ceva mai lungă, scrisă de mine - Matrioșka.

Doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată

Eram chiar acolo, lângă tine. La un pas de tine, dar niciodată suficient de aproape. Eram omul care intra în bloc când tocmai închiseseși ușa la lift. Cel care cobora din autobuz când tu urcai. Cel care era la raionul de canapele când tu erai la cel de dulapuri. Erai o melodie pe care o auzeam doar eu, eram ca un gând pe care îl aveai dimineața, exact înainte să te trezești. Simțeam amândoi că ne suntem aproape, dar nu reușeam niciodată să ne conectăm. Ca și cum soarta era decisă să ne ţină separaţi.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Poate și dacă nu au existat niciodată, pentru că tu nu ai existat de fapt niciodată, iar eu eram doar o părere. Ți s-a părut. Nu e nimic acolo. Nu sunt eu, uitându-mă fix în ochii tăi și zâmbind. Nu ești tu mergând ușor pe coridor, ca un parfum de primăvară.

Dacă m-ai fi văzut, ți s-ar fi părut că mă știi de undeva. Iar eu aș fi recunoscut râsul tău. Sigur îl mai auzisem, dar nu puteam spune când sau unde. Poate de când eram încă nenăscut, sau poate îl auzisem după ce trecusem dincolo.

Dar nu.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Dar am fost atât de aproape s-o facem.

Jumătăți

Episodul ăsta începe cu o roșie, aruncată într-un colț de frigider. Frigiderul meu, aproape nou, moștenit de două ori din același motiv. Nu vrei să știi motivul. Ar suna înfiorător de familiar.

Deschid frigiderul și o ochesc. E ultima legumă din zonă, că doar stau singur. N-oi vrea să am și stoc de legume. Mă așez la birou, la calculator, la bustul gol, la aer condiționat, și mă gândesc la sâmbăta trecută. Iar am fost la mare. De data asta cu o bună prietenă și cu o la fel de bună (dar altfel de bună) ciudățenie de femeie. O femeie pe care o admiram, până să aflu cum se poartă cu oameni pe care ea îi consideră inferiori. Inferioritatea e în ochii privitorului, cum ar spune englezul.

Mă gândesc la concertul Travka la care am asistat, ad-hoc, un pic amețit, în mijlocul unei mări de oameni, pe plajă. La momentul când m-am uitat în sus și am ajuns la stele. Mă gândesc apoi la tine, în timp ce tai roșia pe din două. Jumătate eu, jumătate tu, spunea melodia aia răsuflată. Ca să fie două jumătăți, cineva trebuie să taie. Cineva tot timpul taie. Tu tai roșia mea, eu tai roșia ei, ea poate taie roșia ta. Cumva se ajunge tot la roșia mea, print-un joc de lumini ajung să-mi tai singur roșia, deși cuțitul nu mi-e cunoscut.

Mă gândesc la drumul dintre Brăila și Babadag, un drum de o frumusețe extraterestră, într-o zonă parcă nelovită de molima umană. Voiam să fac poze, dar nu ar fi capturat totul. Pozele din mintea mea sunt atât de vii, într-o zi o să ți le arăt.

Mă gândesc la cum îți străluceau ochii ultima oară când ne-am văzut. Era ceva acolo, ceva familiar, ca și cum în ochii tăi se aflau toate răspunsurile pe care nu le voi avea niciodată. Ai rămas cu privirea fixată la mine, încercând să-mi răspunzi fără să îmi zici nimic.

Nu ți-am cerut un răspuns, nu ți-am cerut nici să exist. Dar exist și mi-ai răspuns, pentru că jumătățile cer răzbunare.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.

Polaroid

Un instantaneu surprins azi, în timp ce mă întorceam de la birou.

Un cetățean intră încruntat în sediul băncii. Pe trotuar, un cățel încearcă să prindă o muscă  ce se lovește încăpățânat de vitrina aceleiași bănci.

Așa de mult mi-a plăcut contrastul ăsta... Viața complicată a unuia, în contrast cu simplitatea trăirilor celuilalt. "Mai am de plătit doar rata și telefonul" versus "Uuuu, little flying thingy! Me catch you!". Really smart versus really dumb. Hopelessly depressed versus carelessly happy.

Parcă, privind așa lucrurile, observi mai multe lucruri în apropierea ta. Pune-ți întrebarea asta pe repeat în cap: ce contează cu adevărat pentru tine? Să faci high score la sfârșitul jocului? Sau să te bucuri de el? Nu știu dacă mai urmează un nivel după cel pe care îl jucăm acum. Deci ce contează, de fapt?

Pentru mine contează să ating cumva mințile și sufletele celorlalți jucători. Să îi fac să simtă, să îi fac să viseze. Și știu sigur că voi reuși asta. Deja o fac (chiar dacă sunteți doar zece :)) ).

A venit toamna, sezonul melancoliei și al aromelor dulci. Să vă bucurați de nuanțele ei!

Împotriviri

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Ai observat că atunci când îmi strângi mâna în a ta, e ca un puzzle rezolvat?
Ai observat că brațele noastre se potrivesc? Că atunci când ne îmbrățișăm, brațele noastre au un locaș al lor, unde intră cu un click scurt și unde parcă se integrează în corpul celuilalt?
Ai observat că gâturile, bărbiile noastre se potrivesc? Că atunci când ne lipim unul de celălalt, niciunul din noi nu se simte inconfortabil?
Și poate ai sesizat și cum coapsele noastre se potrivesc, atunci când facem dragoste. Cum totul este natural și nimic nu e nelalocul lui.
Cum tălpile tale se potrivesc cu ale mele, atunci când ți le încălzesc sub plapumă. Cum răsuflările noastre se potrivesc, atunci când dormi cu fața spre mine.
Cum mersul tău se potrivește cu al meu, atunci când plecăm să facem poze prin locuri bizare.
Cum privirea ta se potrivește cu bătăile inimii mele.
Cum șoaptele mele se potrivesc cu urechile tale atât de ușor excitabile.
Cum pumnul tău încleștat se potrivește la fix în plexul meu descoperit și credul.

Ți-am gustat o lacrimă, azi. Era o lacrimă un pic sărată, un pic amară, precum sunt convins că au fost toate lacrimile ce au curs din ochii tăi. Ți-am șters-o de pe obraz și am gustat-o cu un gest pervers, ca un lunatic rătăcit în deșert. Am vrut să mai gust un pic din tine, atât cât mai ești aproape. Pentru că mâine poate o sa fim iar la două lumi distanță. Și voiam să profit de tine, atât timp cât ne e dat.

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

You know what would be cool?

Ascultând melodia din entry-ul anterior, m-am gândit la o chestie.

Ar fi mișto să ai o pereche de ochelari speciali, cu care să poți vedea demonii din spatele fiecărui om. Să te uiți la el și să vezi cine îi deranjează visele în miez de noapte. Cine îl sperie când stă pe întuneric. De cine își aduce aminte când rămâne pironit cu privirea într-un punct la sute de kilometri depărtare.

Să ieși pe stradă și să vezi fantomele fiecărui om. Unele aliniate în șir indian, așteptând momentul potrivit să se manifeste, altele agățate de picioarele lor, făcându-i să se miște cu greutate. Unele dansând în jurul tău, distrăgându-ți atenția de la realitate, altele stând urcate pe umerii tăi, nelăsându-te să respiri liber.

- Salut, ce mai faci?
- Uite, mă uitam la fantomele tale și mă gândeam că poate aș putea să te ajut să scapi de vreo două.

(That would get anyone in a mental institution, for sure).

Vă imaginați ce ușor ar fi să găsești persoane potrivite pentru tine, cu ochelarii ăștia? Tu îți știi fantomele, știi ce greutate au, în ce măsură sunt guralive sau sadice... Poți să îți faci treburile zilnice, împreună cu fantomele tale, și să vezi că toți avem cârdul nostru de demoni cu care luptăm zi de zi. Și poate cu ochelarii ăștia vei găsi mai ușor persoana de care, dacă te apropii , vă veți anula unul altuia fantomele. Sau majoritatea lor.

Ar trebui să nu mai fumez iarbă când sunt obosit, așa-i?

Maestre, muzica. De data asta două melodii de la același artist. Elsiane meets Imogen Heap. Ladieeees and gentlemen, Nanna Øland Fabricius, aka Oh Land. A little pop for your sparkle.



Oh Land - Sun Of A Gun

Vremuri tulburi, monșer!

Bună dimineața :)

Am citit azi una bună: everybody stops smoking sooner or later. Analog, orice are un sfârșit. Lucrurile rele și lucrurile bune, lucrurile bune care au devenit rele și lucrurile rele de care credeam că avem nevoie. Nu ai nicio garanție legată de timp (vorba aia, daca vrei garanție ia-ți un toaster), așa că tot ce îți rămâne de făcut e să fii perseverent în lucrurile ce depind de tine și relaxat în cele supuse hazardului.

În jurul meu, lucrurile se rotesc cu o viteză din ce în ce mai mare, și OMEGE de când așteptam asta (am început și eu să vorbesc doar despre mine, ca Miezu, ați observat? :)) ). But, for once, lucrurile se rotesc în jurul meu, nu mai există elemente perturbatoare și nu mai oscilez. Mă distrez de minune cu Wuf, muncesc de-mi sar capacele (de cele mai multe ori), bula mea de liniște a devenit confortabilă, atât de confortabilă încât nici nu prea mai scriu aici (cine mă cunoaște, știe când scriu eu cel mai mult).

Știți ce este un giroscop? Pe scurt, este un obiect ce își menține orientarea, indiferent de factorii externi.

Giroscopul nu are nevoie de nimeni.

Principiul giroscopului este următorul: cu cât se rotesc mai repede componentele interne, cu atât este mai greu de influențat el. Cine s-a jucat cu un Power Ball, știe despre ce vorbesc.

Așa că, să vină vremurile tulburi. Să se miște lucrurile în jurul meu. Pentru că giroscopul meu merge brici acum.

Vă las cu niște muzică clasică masacrată ce îmi aduce aminte de The Fall.

I follow

Și ce dacă îți merge bine? Și ce dacă îți merge rău? Și ce dacă azi ai plâns? Sau ai râs? Cui îi pasă, dar cu adevărat, să simtă ce simți tu? Nimănui, în afară de tine. Ai avut azi o zi bună, te mulțumești cu ea sau nu. Ai avut o zi proastă, o înghiți sau nu. Ce face diferența de fapt, daca nu felul cum iei ceea ce ți se întâmplă? Încearcă să nu te mai lupți cu tine și încearcă să nu te ferești de lucrurile de care ți-e teamă. Te vor ajunge din urmă la un moment dat.
Nu mai crezi poate în iubire. În perechi. Sau poate trăiești dorindu-ți pereche. Poate îți dorești asta și o ascunzi chiar și de tine. Dar în final, trebuie să fii singur, să îți iei picioare în gură de la viață, să experimentezi orgasmul suprem, să fii în toate locurile însorite și toate colțurile îmbâcsite.
După care vei ști EXACT ce vrei.


Aș fuma un joint acum.

Death is all around us, because life is all around us. You cannot separate the two. Azi ești bine, mâine te coboară și te lasă acolo. Și când ești de față când cineva este coborât, începi să te întrebi ce contează.

Dar destul despre asta.

Azi am condus pentru prima dată de muuult timp The Mistery Machine, duba cu care am făcut turul Europei anul trecut. Mi s-a făcut așa un dor de libertatea pe care am simțit-o atunci, încât mi-am promis că voi repeta experiența. Cu muzica dată tare. Cu mâncarea în ghiozdan. Cu lumea la picioare.

Mă simt bine.

Mai sunt doar câțiva pași de făcut, ca să pun lucrurile în ordine. Și nu mă voi opri.

Hai-hui

Nu mi se întâmplă foarte des să scriu de aici. Sunt în vagonul 4 și ascult bătaia ritmică a roților de fier în timp ce scriu aceste rânduri. Afară totul e alb, și nici măcar noaptea înnorată nu reușește să ascundă asta. Câte o lumină mai săgetează întunericul albicios, iar atmosfera pare de film. Și poate chiar este dintr-unul.

Suntem doar noi doi în compartiment. Avem un drum lung de străbătut, dar îmi plac călătoriile, ca și călătorii. În tren, toți suntem dezrădăcinați, autonomi, parcă lumea este la ani-lumină, nu de partea cealaltă a geamului.

Împărțim o sticlă de suc, ne încălzim cu o glumă, ne uităm lung la peisajul de afară și apoi privim unul la celălalt, știind ce dorim să ne spunem. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, când e vorba de noi. Ne știm atât de bine, încât ne putem răspunde la întrebările pe care nu ni le-am pus unul altuia încă.

Unde mergem? Trenul ajunge în Gara de Nord, acolo unde așteptam de fiecare dată la capătul peronului, cu inima bătând ca o nebună. Noi, pasagerii, ajungem toți în același loc, unii mai devreme și alții mai târziu. Ne mai uităm o dată lung unul la celălalt, ne luăm de mână și ne bucurăm în liniște de călătorie.

Să aveți un an nou plin de bunătăți, să savurați din plin drumul pe care îl aveți în față și să nu uitați că în trenul ăsta suntem toți, indiferent de unde am plecat.

La mulți ani, călătorilor. Mulțumesc că mă citiți și sper ca în anul care vine să vă fac să zâmbiți mai des și mai larg (Miezu excluded, că ea nu poate zâmbi mai mult de atât, deja surâde circular).

And a little something from my beloved sis.



Coyote out.

Timpul

După cum știți, timpul se măsoară în secunde (conform SI), mai precis durata a 9.192.631.770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K. A, nu știați asta? Well, now you do.

Primul nostru sărut a durat cam 6-7 secunde. Cam tot atât mi-a luat și să mă spăl pe mâini, când am ajuns acasă azi. Și cam tot atât timp a trecut iarna trecută de când am lovit refugiul ăla și până s-a oprit Smart-ul cu roțile în sus. Sunt aceleași 6-7 secunde, pentru un atom de cesiu, dar parcă nu e drept așa.

Motivul pentru care s-a adoptat secunda ca unitate standard de măsurare a timpului a fost acela că pentru orice lucru (și nu vreau să aud o vorbă de la fizicieni, știu că nu am dreptate de fapt), timpul trece la fel. Ne-am măsurat trăirile în oscilații la nivel atomic, ne-am legat lacrimile de un atom de cesiu, ne-am împărțit viețile în perioade egale, separate de un tic și de un tac al ceasurilor. Nu, nu e bine.

Inima noastră are un ritm ce se măsoară în bătăi pe secundă. În medie o bătaie pe secundă. Dar variază, nu-i așa? Într-un an de zile, un om trăiește cât într-o viață, cunoaște mii de oameni, fece mii de lucruri, pe când altul stă 365 de zile între aceiași pereți albi ai unui spital. Pentru unul trece într-o clipă, pentru celălalt este o eternitate. E același timp, amândoi sunt oameni, deci unde este diferența? La percepție, veți spune. Și ați avea dreptate, dacă ați fi doar suma atomilor ce vă alcătuiesc corpul. Dar hai să ne imaginăm alt sistem decât cel metric. Să ne imaginăm că timpul nu s-ar măsura în secunde, ci în bătăi de inimă. În emoții.

- Câte emoții ai?
- Cam 65 de mii, tu?
- Eu am 55 de mii.
- We should hang out together.

Vrei o dovadă că timpul se măsoară după bătăile inimii? Atunci când inima ta se oprește, timpul tău dispare. Timpul tău moare odată cu tine. Oricât ar încerca fizicienii să mă convingă să evaluez timpul în secunde, eu rămân la părerea că timpul este al fiecăruia în parte, nu al tuturor. Dacă vrei să vezi cum trece timpul tău, ai ceasul la mână. Îl citești presând cu degetul mare la încheietură.

Just a thought.



Thank my sis for the music.

Din nou despre ouă și alte găinării

I mean, really. Mândrește-te cu ouăle??? Cine aprobă așa ceva? Mândria mea era alta, dar mă rog, dacă polonezii zic, or ști ei ceva.

Am fost ieri seară să beau cola cu gust de alcool într-un băruleț slash disco bucureștean. În puținele momente în care îmi dezlipeam ochii de la delicioasa mea șoferiță slash ispită slash dansatoare, am studiat un pic localul și petrecăreții. Știți, eu chiar credeam că lumea mea nu e și lumea lor. Eu chiar credeam că singurătatea pe care o simțeam este doar o denaturare a unei minți sucite. Credeam că oamenii din exterior, ceilalți, sunt altfel. Well, they ain't. Știți ce am văzut în barul ăla? O grămadă de oameni singuri. Erau acolo oameni care dansau singuri, grupuri de oameni care ieșiseră împreună, dar erau singuri, cupluri alcătuite din oameni singuri. Oameni treji singuri, oameni băuți singuri, și probabil și vreo doi care aveau și alte chimicale la bord, dar tot singuri. Și vedeam singurătatea din felul cum se mișcau, din felul cum priveau, din postura lor. Dar eu mă știu de maniaco-depresiv, așa că mi-am întrebat partenera "ce vezi când te uiți la toți oamenii ăștia? Ce au în comun?". Știți ce mi-a răspuns? "Văd foarte mulți oameni singuri".

So I'm not that crazy. Suntem tot mai mulți și tot mai singuri. Poate pentru că suntem tot mai rar oameni. Suntem atât de ocupați să ne asigurăm ziua de mâine, să ne lingem rănile, să ne protejăm de altele, încât am uitat că există și mai mult de atât.

În barul meu, lumea n-o să fie singură. Vă promit.

Luluts, mi-ai adus aminte de Ratatat și de cine sunt eu. Îți mulțumesc și sper să îți aduci și tu aminte că orice nou drum începe cu un pas.

Monitorizare

Se pare că homo sapiens nu și-a pierdut capacitatea de adaptare.

Citeam azi într-un ziar despre umilințele la care au fost supuse angajatele unei companii din Norvegia. Cică erau obligate să poarte brățări roșii la încheietura mâinii atunci când erau la ciclu!!!

Acuma o să mă acuzați de misoginism, dar eu aș vrea să dau un premiu tipului (și mai mult ca sigur, a fost un tip) care a avut ideea asta. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui ca toate femeile la ciclu să poarte brățară roșie. Cu alertă acustică. Și tricouri. De orice culoare, că știm cum e cu asortatul... Dar să aibă un text pe ele: "Don't fuck with me." In any way, yeah.
Politicienii zic că se încalcă dreptul la viață privată, dar doamnelor, hai să fim serioși, efectele ciclului nu se rezumă la viața privată. Și look at the bright side, asta o să elimine discuțiile pe la spate gen "Ce-are fată aia? Zici că e la ciclu!"

In other news, în cea de-a cincea ediție a Manualului Statistic și de Diagnosticare a Bolilor Mintale, publicație care apare o dată la 3 ani, narcisismul nu mai este definit ca boală. Probabil că e ca DEX-ul, dacă suficienți oameni sunt bolnavi de ceva, nu mai e boală, e normalitate.

Prin analogie, nici singurătatea nu ar mai trebui să fie un sentiment.

Hai să ne delectăm cu un pic de Shapeshifting cu iz de Ninja Tune.

Ce șanse avem?

Conform unor studii nu foarte recente, oamenii sunt proiectați astfel încât oricât ar încerca, în lipsa unui reper senzorial, nu reușesc să meargă drept. Nicicum. Nici pe picioare, nici cu mașina, nici înot. Și deși oamenii de știință au tot încercat să explice asta prin lungimea diferită a picioarelor, prin dominanța unei emisfere asupra celeilalte, adevărul e că se cam învârtesc în cerc.

Așa că vă întreb eu pe voi, ce șanse avem noi să mergem drept, fără repere de ordin spiritual de această dată? Oare dacă toate reperele îți sunt în interior și ești orb la cei din jurul tău, te mai poți orienta?
Just a thought. And some bouzouki from Ninja Tunes!

Picături

Până mai de curând am fost adeptul conceptului unei singure fericiri mari, monstruoase, sufocante. That didn't work out very well for me, pentru că în general oamenii sunt mincinoși și fricoși. Inclusiv cu ei înșiși, și aici mă includ și pe mine. Ca urmare, am fost nevoit să-mi schimb strategia. Trebuie să recunosc că filmul "Whatever works" regizat de Woody Allen a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ, pentru că m-a făcut să realizez adevărul. "Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every tempoary measure of grace, whatever works"... Just do it.
Așa că acum am mult mai multe fericiri mai mici. Fericirea pe care o simt când o văd pe cucuveaua de șefă de la fostul meu loc de muncă, care mi-e și vecină, cum se încruntă văzând că plec pe la 9.00 de acasă, cam ca ea (eat shit, scarecrow!). Că deh, trebuie să fii director de firmă fără bun simț sau angajat la o firmă cu bun simț ca să ai parte de așa flexibilitate legată de ora plecării la job...
Fericirea pe care o simt când îmi văd prietenii alături de mine, indiferent de nebuniile mele sau de perioadele mele nașpa. Fericirea pe care o am când aud răsuflarea ta liniștitoare în miez de noapte și îți simt căldura reconfortantă.
Fericirea pe care o simt când mă plimb cu EMO, cu muzica la 2/3 din volumul maxim (fix, da?), și simt că pot să ajung în orice colț al lumii.
Fericirea pe care o simt când găsesc o melodie frumoasă, când o ascult prima dată. Fericirea pe care o simt când mănânc o șaorma "moartea simțurilor" de vis-a-vis de Spitalul de Urgență.
Sunt picături care alimentează pârâiașul meu de fericire. Uneori mai multe picături, alteori mai puține, dar important e că acum e un pârâiaș, nu inundații urmate de secetă. Ceea ce, pe bune, vă recomand și vouă. Cât mai multe surse de zâmbete și de fiori.

Și muzică.

Dance or Die. Aveți răbdare cu Janelle, you might actually enjoy it.


Angel, blossom, gunshot, dodging, dream, bright, beat, light, breathe, live, help, give, focus, trance, wake up, dance!

Poza e de aici.

Life's pretty cool

Life's pretty cool. De ce? Uite de-aia, pentru că există. Și pentru că exiști tu. Pentru că zbor la Viena. Pentru că am un job de excepție. Pentru că sunt sănătos. Pentru că scriu din nou aici. Pentru că fac din nou, după foarte mult timp, lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Pentru că am aflat care sunt oamenii care merită atenția mea și s-au dat de gol cei care nu merită.

Să vă zic o scurtă povestioară. E mai tristă ea, dar merge.
Acum vreo 8 ani, am adoptat doi câini. Frate și soră. Câinii mei erau atât de nebuni, încât când cădea câte un măr din copac, primul care ajungea la el îl păzea cu orele, cu zilele uneori, dacă nu îl mânca. Era poate și un joc al lor. Toată vara îi vedeai cu câte un măr în gură, pe care îl luau pe unde mergeau, dormeau cu el, nu-l scăpau din vedere. Câinii mei au fost împreună în fiecare zi, timp de 8 ani, până când moartea i-a despărțit. Asta înseamnă cam 50 de ani, la oameni.
Acum a rămas doar el. Nu a înțeles de ce a rămas singur. S-a simțit foarte nasol, având curtea doar pentru el, de multe ori se suia la geam și începea să bată cu o labă în el, ca să ies să ne jucăm. Uneori ieșeam să stau cu el, apoi când voiam să intru mă lătra ca să mai stau. Uneori, stăteam la geam și mă uitam la ce făcea prin curte. Și îl vedeam cum se uită la poartă și ciulește urechile atunci când aude o mașină. El își amintea doar că o duceam pe ea la veterinar, apoi o aduceam înapoi cu mașina. Și spera.
Însă acum e mult mai ok. După 8 ani în care n-au fost despărțiți nici o zi, a găsit lucruri care să-l intereseze. O minge, o plimbare, o pisică la mic-dejun... Și în fiecare seară, își ia mărul din curte și îl duce la culcușul lui.

Whatever works.

La recomandarea scrisă a dânsei, am văzut aseară un film foarte frumos, pe care vi-l recomand (și știți că eu recomand foarte rar filme). Se numește ”Whatever works”, este regizat de Woody Allen și cred că o să-l mai văd o dată.



Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every temporary measure of grace, whatever works.

Să-l vedeți. Merită.