"Drumul" Taberei

Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.

Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.

Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.

În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"

În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:

Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.

P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).

Vă las cu muzica mea bună.

Și în a opta zi...

Nu, nu mă călugăresc. Deși aș avea mai multe șanse să pice ceva la mânăstire, am o minte mult prea perversă. Mă rog, asta nu i-a oprit pe alții, dar eu tot nu mă călugăresc, pentru că mi se pare plictisitor să port doar negru.

Eu cred că în a opta zi, Dumnezeu și-a dat seama că luase totul prea în serios, așa că a creat iarba. Nu iarba aia pe care o pasc vacile, nici cea pe care o pui în supă, e vorba de cealaltă iarbă.

După cum nu știați dar vă spun eu acum, eu stau foarte aproape de o biserică. O biserică foarte frumoasă, cu o curte generoasă și plină de diverse plante. Culturi de plante. Mă duc eu într-o dimineață însorită către mașina mea, parcată fix în gardul bisericii, și mă trăznește un parfum atât de familiar încât mă transform în Mickey Mouse.

Mă, o fi de la mine, îmi zic. Deschid ușa la mașină, nimic, mirosea ca de obicei a mâncare stricată și odorizant ieftin. Încep să adulmec precum un labrador după prepelițe și mă opresc în gard. Acuma nu zic că ar fi popa jamaican, dar ce pot spune sigur e că ceva puțea teribil... de plăcut dincolo de el. De gard, nu de popă.
Asta ar explica cumva și de ce atunci când vine vântul de asfințit, toată lumea din blocul meu se duce la culcare. Mă rog, treaba asta poate fi explicată și prin faptul că media de vârstă în blocul meu este de 78 de ani (și avem abonament la pompele funebre).

Între timp au mai trecut câteva luni, am mai plătit câteva întrețineri, am scăpat cu onoarea intactă și fundul la fel, deci totul e aproape bine. La un moment dat începusem să îmi fac griji că am fost friendzoned de către administrator, dar m-a luat într-o zi de mână atât de tandru încât m-a liniștit: încă mă iubește sincer.

Vă salut de la etajul zece, cu geamul deschis și făăăără niiiicio grijă, man...

Vă las cu o melodie Pedobear approved. 123 123 drink.

O dată la două vieți

O dată la două vieți se întâmplă o minune. O dată la două vieți, doi oameni care se cunoșteau dintotdeauna se întâlnesc pentru prima dată. Se uită în ochii celuilalt pentru prima dată, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de două vieți, apoi se iau de mână așa cum s-au luat dintotdeauna, deși nu își mai amintesc nimic din trecut.
O dată la două vieți, îmbrățișările se potrivesc și atingerile sunt familiare. O dată la două vieți, își reîntâlnesc prietenul cel mai bun și își povestesc ce își amintesc din timpul în care nu au fost împreună.
Nimic nu e întâmplător. Poate că, în același timp, nimic nu are un scop anume. Sau o finalitate conturată. Lucrurile se întâmplă pentru că era imposibil să nu se întâmple. Pentru că există un moment potrivit și doi oameni potriviți, o dată la două vieți.

Poate că e vorba de felul în care îți ține mâna într-a ei. Sau poate e vorba de cum te face să râzi din orice. Poate e felul cum el îți ghicește emoțiile și intențiile fără ca ochii tăi să-i poată ascunde ceva. Dar știi că nu e nimic arbitrar în gesturile mărunte.

O dată la două vieți, lucrurile capătă sens.

House of pain

...Sau în traducere liberă, apartamentul durerii.

Păi cum să nu fie așa, când apartamentul tău este în mijlocul unei simfonii de sunete, care mai de care mai romantice? Zgomotele sunt problemele veșnice ale locatarului de bloc (comunist - blocul, dar uneori și locatarul). Am încercat să fac o listă de zgomote ce se vor auzi cu siguranță și în apartamentul tău, precum și posibile soluții. Să vedem, avem:

- zgomotul apei curgânde la robinetul vecinului, care te transportă suav în mijlocul naturii, mai exact într-o hidrocentrală. Serios, zici că se sparge barajul când face vecinul baie. Din pacate nu există soluții universal valabile, deși unii pensionari încearcă să combată aceste zgomote făcând baie o dată pe lună și urând cu pasiune pe orice vecin care se spală mai des;

- ca un caz particular, bârâitul țevilor ce intră în rezonanță din cauza construcției/instalării/materialelor de rahat. Soluția este să vă mutați, fără doar și poate. Preferabil la casă.

- desigur, zgomotul pișatului lansat de la peste un metru, ce aterizează fizic fix în apa WC-ului și sonor fix în urechile noastre, cei care încercăm să dormim. Soluție: Sit. The. Fuck. Down.

- cel puțin în cazul meu, zgomotul de umerașe puse în șifonierul de pe hol. Al vecinului. Care mă face mereu să mă uit la cuierul meu, ca să mă asigur că nu s-a furat ceva. Când pleacă vecina de acasă pot spune cu exactitate cu ce haină se îmbracă, după proveniența sunetului de umeraș. Soluția: un pic de material moale pe cuierul vecinului. Sper doar să nu mă prindă când le sparg apartamentul să montez stofa în dulap. That would be pretty hard to explain.

- zgomotul, nu-i așa, făcut de sex. Deloc neplăcut în cazul în care practici și tu, foarte înțepător dacă prietena ta tocmai ți-a dat papucii (sau ești singur, din orice motive). Soluția e una singură, găsește-ți ceva de futut. Eventual fă-o să țipe și mai tare decât vecina (sau țipă tu), ca să știe toată lumea cât de bun(ă) ești la pat. Recomandarea este să faci asta după ora 1 noaptea, ca să se audă cât mai în profunzime. Pardon, cât mai departe.

- zgomotul de tocuri pe parchet stratificat. Pentru că nimic nu strigă mai tare "nu respect pe nimeni și sunt cam țărancă" decât poc poc poc-ul tocurilor pe podea. Recomand papuci și liceul, ca soluție la sursă, respectiv un "dă-te fă în morții mă-tii jos de pe tocuri" la contactul cu vecina;

- zgomotul de subwoofer/boxe. Pe principiul că în mod cert, Guță este un limbaj universal, ca și Skrillex sau ca matematica. Music for the masses. Soluția este să-ți iei boxe mai mari ca ale vecinului.

- uși trântite. Astea sunt nașpa, că te iau prin surprindere. La Guță mai ai semne prevestitoare, dar trântitul de ușă este scurt și la obiect. Ca soluție, recomandarea este să beți mult ceai. Ceva liniștitor.

- mieunat de pisică în călduri/lătrat de pechinez nefutut. Astea n-ar fi așa rele, dacă n-ar fi elementul de picătură chinezească. Pentru că de ce ți-ai opri câinele după doar 50 de lătrături? Și de ce ai chinui biata pisică cu niște pastile anti-călduri? Soluția este destul de crudă și implică să încui într-o cameră pisica vecinei cu pechinezul vecinului. Problem solved, într-un fel sau altul.

În oricare din aceste cazuri, puteți folosi cu succes căștile in-ear. Nu mai auzi nimic, nici măcar telefonul.

Ei, dar nu-i dracul atât de negru, până la urmă statul la bloc are și avantaje. Poate că voi vorbi de ele mai încolo. Între timp, vă anunț că mi-am luat o canapea nouă. Just saying.

Să cânte muzica, poate nu mai aud atâtea zgomote...

Rezoluții* pentru 2014

2013 a fost un an tare dubios. Nu pot să zic că mă plâng, 2013 a fost anul în care am publicat Matrioșka, a fost și anul în care mi-am reamintit cum e să iubesc (ce bine e să poți iubi din nou!) și a fost anul în care am întâlnit-o pe Gâscă, zburătoare ce se află acum în cercul meu (restrâns) de prieteni.
Toate astea sună bine până îmi amintesc însă de problemele majore de distribuție pe care le-am avut cu cartea și de faptul că, în tradiția deja împământenită, iubirea mea a fost too little too late și am mai irosit încă o șansă să fiu împlinit pe partea emoțională. Fără număr, pentru că ăsta e cred eu blestemul meu. Și ca simetria să fie perfectă, în 2013 mi-am pierdut cea mai veche prietenie pe care am avut-o până acum.

2014 e doar o cifră, o perioadă cu debut ales arbitrar (sau prin convenție), dar convențiile sunt acolo cu un scop, așa că de ce să nu profit și eu să îmi pun niște obiective în cap? Miezului îi plac listele, deci iată lista mea pentru 2014. Vă avertizez că nu e neapărat ceea ce vă așteptați :))

1. În 2014 o să-mi cumpăr canapea. Știu, e un obiectiv ambițios, dar trebuie să țintești sus, nu? Ce poate fi interesant la obiectivul ăsta? Păi îmi propun s-o și inaugurez.

2. În 2014 îmi voi aloca mai mult timp pentru sport. Mi se spune din public că asta ar fi de fapt cea mai importantă problemă a mea, faptul că nu fac sport, așa că în acest an îmi propun să alerg mai mult pentru mine și mai puțin pentru alții. Să ridic mai multe greutăți ale mele și mai puțin pe ale altora. Să respir adânc și să îmi curăț creierul de letargie.

3. Mulțumită celei mai frumoase moldovence din viața mea mi-am descoperit un nou hobby, pe care îl voi practica cu sadism în următorul an. Nu, nu este vorba de sex, cum ați fi tentați să credeți pentru că vorbim de moldovence, este vorba de... puteți vedea.

4. Cel mai nebunesc plan de până acum (și prin "până acum" se va înțelege exact asta) este să continui Matrioșka, la un nivel mult mai avansat ca până acum. Despre asta însă nu voi spune prea multe.

La final vă reamintesc că 2014 este un an electoral, deci nu se va schimba mare lucru în țara asta. Să cânte muzica!



* Da, cuvântul rezoluție are alt sens în limba română. Tocmai de-aia l-am folosit.

Nu degeaba îi zice Poștă... (partea a doua)

...sau episodul 3 de la aventura din postarea anterioară.

Pentru că orice prost este perseverent, am urmat indicațiile bestiilor de la oficiul poștal anterior și am vizitat oficiul poștal de care ținea strada mea. Nu pentru a recupera rambursul, pentru că mi-a venit acasă, ci pentru a trimite un pachet către Londra.
Și de data asta am ajuns, bate-mă vina, la 18.45, pentru că job și pentru că program de lucru. Am intrat în oficiul poștal pregătit pentru ce-i mai rău, pentru că aici secția de coletărie este mai mică și n-aș fi avut unde să mă ascund dacă ieșea bătaie. M-am așezat la coada formată dintr-o persoană și am început să studiez documentele postate pe avizier, urmărind în același timp evoluția cozii.

- Bună seara, am de ridicat și eu un colet, spune bărbatul din fața mea.
- Numai puțin, că trebuie să pun niște ștampiluțe urgent, spune tipa de după ghișeu, dispărând apoi pe ușa din spate.

Urmează aproximativ 7 minute de CLANC CLANC CLANC, de începusem chiar să aud versuri de La Familia pe beat-ul de hip-hop. În fine, termină de ștampiluțat și îi dă omului coletul, apoi mă ia pe mine în primire.

- Ce aveți?
- Un colet pentru Marea Britanie.

Su uită mirată la mine, de parcă îi cerusem prezervative cu gust de mici. Am aflat un mai încolo de ce.

- Numai puțin, să găsesc formularele.

Caută alte 3 minute formulare, după care scoate niște orori trase la xerox, cu contrastul la maxim, de se vedea și praful de pe original.

- Doar pe astea le mai avem. Deh, așa se lucrează la noi.

Departamentul de coletărie nu avea formulare de trimis colete. Am aflat mai încolo de ce. Mă rog, mă apuc să completez.

- Cât o fi ceasul? Auăleu, e 7!
- Să plec? îi răspund, conștient fiind că dispunea de multe obiecte contondente de partea aia a ghișeului.
- Nunu, vă iau coletul.

În acest moment își face apariția o familie cu copil de 4-5 ani, spre întristarea funcționarei noastre, care se pare că nu făcuse aceleași cursuri de "Hai sictir" de care beneficiaseră cele de la oficiul poștal anterior. Neștiind cum să procedeze cu o trimitere, sună o colegă (probabil în concediu) și se informează, apoi se plânge cam 3 minute că nu are timp să facă toată treaba, idee cu care aș fi empatizat dacă nu ar fi vorbit despre asta la ghișeu, de față cu mine și cu familia respectivă. Termină de vorbit, rezolvă familia cu copil mic (la îndemnul meu, că nu suport copiii), apoi îi dau formularul completat și se apucă să introducă datele într-un program ce îmi aducea aminte de 1988, de sistemul de operare DOS și de Norton Commander.
Cânărește pachetul (care era un pic mai mare decât un cub Rubik de dimensiuni medii), apasă un ultim Enter și văd suma totală de plată.

- Ăăăă... Am de plată ȘAPTEZECI ȘI DOI DE LEI???
- Da, trimiterile în Uniunea Europeană sunt cele mai scumpe.

Doamnă, dar nu trimit un cal cu tot cu căruță și staul îmi vine să îi zic, dar îmi dau seama că nu are ea nicio vină, așa că îi spun în schimb:

- Anulați documentul, nu mai trimit, că valoarea coletului nu e nici jumătate din valoarea transportului.

În timp ce plecam val-vârtej din oficiu, am putut observa ușurarea pe fața funcționarei. Încă un client evitat.
Ulterior, când i-am povestit întâmplarea, mi-a oferit Gâsca o soluție:

- Fuck it, de banii ăștia îmi cumpăram un porumbel și îl antrenam!

Așa că am început să pun bucăți de pâine pe pervaz.

Vă las cu Maria Tănase, pentru că au trecut 100 de ani de la nașterea ei și pentru că a trecut cam tot atât de când Poșta Română și-a făcut update la software.

Nu degeaba îi zice Poștă...

... Pentru că îți vine deseori să te f##i în ea. Nu cred că am găsit angajate mai sictirite și mai acre nici în secțiile financiare, și asta spune mult.

Să presupunem că ai un job. Greșeală pe care o fac mulți dintre noi, în lipsă de alte surse de venit. Să presupunem că jobul tău are un program normal, între 9.00 și 18.00. Astfel încât, dacă vrei cumva să trimiți un colet în țară, o poți face doar după program, să zicem 18.30. Oficiile poștale sunt deschise până la 19.00! Ce bine, nu? Nu.
Pentru că dacă faci greșeala să intri într-un oficiu poștal după ora 18.00, te vei simți ca steagul românesc în județul Covasna. Ca israelianul în Palestina. Ca rapidistul pe Ghencea. Nu există priviri mai feroce decât cele care se îndreaptă înspre tine la oficiul poștal după ora 18.00.

Episodul 1

- Bună ziua, vreau să trimit și eu un colet.
- Păi haideți, dați-mi coletul! (indignare) Ați completat avizul? (acuzator)
- Nu, îl completez acum. (defensiv)
- Păi la ora asta veniți? (indignare) Haideți, luați de-aici un formular. (expeditiv)

Mă uit la ceas, mă uit la ea, mă uit la ceas... Dau să zic "ce morții pe partea maternă mă grăbești, nu aveți program până la 7?", dar parcă anticipând întrebarea mea, bestia cu chip de funcționară continuă:

- La 7 vine mașina și trebuie să fie gata documentele.
- Dar eu nu vreau neapărat să plece în seara asta.
- E, acum dacă ați venit...
Nu aveam cu ce scrie, așa că zic:
- Aveți cumva un pix?
- Am, dar îl folosesc eu. Găsiți de cumpărat la colega mea.

Nu aveau de dat, aveau doar de cumpărat. Fair enough. 0,5 lei pentru o cauză nobilă. Am scris avizul (culmea, în timp util!) și am vrut să îi dau pixul înapoi, dar m-am răzgândit. L-ar mai fi vândut de vreo trei patru ori minim.

Episodul 2

(După ce am stat la o coadă interminabilă de două persoane, cu care și-a povestit și de rudele moarte pe partea maternă)

- ... La revedere, doamna Nuți, să aveți grijă de pisici!
- Sănătate!
...
- Bună ziua, am și eu un ramburs de recuperat... (umil)
Vocea ei mi-a răspuns:
- La colega.
Dar tonul și mimica ei ziceau:
- Vierme mizerabil, cum îndrăznești să vii la ghișeul 2 pentru ramburs? Unde ai trăit până acum?
- A, mulțumesc, zic eu un pic nervos deja.
Coada numărul doi. Termină și asta de povestit despre șoferul de pe mașina care urma să vină să ia coletele, apoi mă ia în primire.
- Aș dori să recuperez și eu un ramburs... (timid)
- Cu post restant?
- Ăăăă... Nu știu ce este post restant.
- Ce adresă ați trecut pe mandat? (autoritar)
- Adresa mea... (confuz)
- CE ADRESĂ??? (demonic)
- Strada XYZ etc.
- A, păi vine la oficiul poștal 2, nu la noi.

Am mulțumit funcționarei și lui Dumnezeu că am scăpat și mi-am jurat că de acum curieratul este baza.
După care mi-am dat seama că trebuie să ajung și la oficiul poștal 2.

Mi-e teamă că VA URMA. Așa că să dăm un pic din cap.

Continuarea aici.

Babele

Episodul ăsta începe cu mine încercând să trec neobservat. Da, mi-am făcut un obicei în a ieși din apartament neobservat de ochii critici ai vecinilor, ca să evit discuții despre vreme și zâmbete puse ca pe umeraș.

Nu și de data asta, însă. În timp ce așteptam liftul, aud cum se deschide ușa vecinei de lângă mine. Baba 1 împreună cu baba 2, discutând aprins, ies din casă. Baba 2 fiind, cum aveam să aflu mai târziu, vecina de la etajul 2. Era cam beznă pe scară, fiind seară și eu neobișnuind să aprind lumina, pentru că se știe că ninja preferă întunericul. Stăteam așa în semiîntuneric, așteptând ca discuția celor două babe să fie în orice moment direcționată înspre mine...
Și chiar a fost, pentru că de îndată ce am fost detectat (se știe că niciun ninja nu a trecut vreodată neobservat de babele din vecini) se aude un glas cristalin, cu nuanțe de mumie:

- Cine-i acolo? Vecinul?
- Da, i-am răspuns cu o voce tristă, chiar el.
- Ia să te văd mai bine, că nu te-am mai văzut de mult, spune vecina aprinzând lumina pe scară.

Îmi afișez cea mai comercială față pe care o aveam la mine, încercând din răsputeri să par totuși suficient de distant încât să nu mai urmeze alte întrebări. Înainte însă să se mai pună problema de întrebări, liftul sare în ajutorul meu, oprind cu un scârțâit de troleibuz cu burduf la etajul 10. Deschid ușa să plec, aruncând un săru-mâna scurt, însă spre neplăcerea mea cronică baba de la etajul 2 intră în lift cu mine.
- Eu merg la 2, spune ea inutil, ca și cum aveam vreo șansă din fundul liftului, unde mă ascunsesem, să apăs vreun buton. Mă gândesc că mi-a spus asta poate o vizitez, că altă explicație nu găsesc. Nu e ca și cum eu coboram cu liftul doar până la 4, să mă sărut pe gură cu administratorul, apoi coboram în continuare pe scări.
- Da, eu merg până jos, spun eu din spatele feței mele comerciale.
- Să știi că eu nu merg cu oricine în lift, continuă ea zâmbind.
- ...
Când auzi așa ceva, nici nu știi ce să mai zici. Să te bucuri că baba se simte bine în lift cu tine sau să îți fie frică de asta?
- Ei, ați văzut că m-a recunoscut vecina, deci sunteți în siguranță, răspund eu în cele din urmă, continuând în sinea mea că altfel te-aș fi violat în mod repetat, între etajele 7 și 8, apoi te-aș fi ucis până la etajul 2.

Episodul ăsta se încheie cu mine spunând bună seara vecinei de la etajul doi, rămânând apoi cu privirea pierdută în oglinda din lift mai veche decât baba.

Data viitoare mă îmbrac în negru și îmi pun mânuși, îmi spun în sinea mea. Și cobor prin rapel.

Matrioșka vede lumina tiparului

“E un joc la finalul caruia vei castiga ceva. Este un joc de aventura. Va dura o saptamana si nu te va costa nimic in afara de cateva ore, eventual, pe zi, petrecute colindand diverse locuri din Cluj. Jocul este doar pentru tine, Maria.“

Așa cum vă amenințam de câțiva ani încoace, am publicat prima mea carte, Matrioșka. Și nu oricum, ci cu ajutorul ziarului România Liberă. Un vis de realizarea căruia m-am îndoit de câteva ori, dar care în cele din urmă s-a materializat, în mare parte datorită mulțumită prietenilor mei. Așa că să facem prezentările:

Matrioșka va sta pe tarabe timp de două săptămâni, dacă n-o cumpărați. Totuși, eu zic că ar fi o idee bună să vă procurați un exemplar. Dacă vreți să o cumpărați și nu aveți acces la ziarul România Liberă sau vă treziți prea târziu (după data de 27 septembrie), puteți să accesați site-ul oficial al cărții, www.cafematrioska.ro unde o să apară în scurt timp un formular de comandă cu plata ramburs.

De asemenea, vă aștept pe pagina de Facebook a cărții, www.facebook.com/cafematrioska, unde voi mai posta alături de Cristina diverse informații zicem noi interesante despre carte, personaje, autori și poate și câteva povestioare din culise. Like, share și niște biscuiți am vrea noi, dar lăsăm la latitudinea voastră dacă merităm biscuiții :)

Să fie și o melodie.

Matrioșka

Dragii mei, atâția câți mai sunteți, am o veste pentru voi. O veste bună, sper eu. În luna septembrie anul curent (mamă, de când voiam să includ expresia asta într-o propoziție) veți putea citi prima (și sper eu că nu ultima) mea carte, intitulată Matrioșka. Cartea a fost scrisă împreună cu scumpa mea prietenă, Cristina, de care v-am mai povestit eu aici.

Cartea se bazează pe personaje reale (la momentul scrierii, adică acum 3-4 ani) și pe experiențele proprii. Este o carte ușoară, de luat în vacanță, și într-un fel este ca o carte de colorat: în tabloul schițat de mine veți putea pune culorile voastre, pentru că în mod cert vă veți putea identifica în personajele din carte, în trăiri, în gesturi sau în gândurile personajelor. Colorând cartea cu emoțiile și experiențele voastre, veți putea să vă creați o Matrioșkă doar a voastră, în deplină rezonanță cu voi.

Nu vă pot spune încă nimic legat de data exactă, locurile unde o veți putea cumpăra sau cât o să coste. Sau mă rog, aproape nimic: apare pe la jumătatea lunii, o veți putea găsi foarte ușor și prețul o să fie unul foarte foarte mic :)

Pregătirile sunt în toi, vă voi ține la curent. Și o să vă povestesc un pic mai încolo și cum a ajuns Matrioșka să vadă lumina tiparului.Vă las cu melodia tematică a Matrioșkăi, melodia tematică a iubirii descrise în carte. Pentru că, nu-i așa, "a story without love is not worth telling".

Facebook triple facepalm

Facebook-ul ăsta înlesnește comunicarea pentru foarte multă lume, și asta nu e neapărat ceva bun. Dacă nu îți alegi cu atenție postările din feed poți să te alegi cu niște perle de toată frumusețea, tocmai bune pentru un facepalm de-ăla triplu. Printre tipologiile comportamentale demne de hide, block și unfriend găsim:

1. Persoane care se transformă în "evangheliști" - în traducere pentru cei ce nu știu să vorbească Internet, oameni care își transformă profilul într-o reclamă la compania pentru care lucrează. Ăia care postează promoții, servicii și alte lucruri care n-au ce căuta pe un profil personal. Pe ăștia îi asemăn cu amărâții ăia care merg pe stradă îmbrăcați cu panouri publicitare și împart fluturași. Se transformă într-o reclamă ambulantă, și asta parcă nu e normal.

2. Ioana likes Pateul Antrefrig. George likes MegaImage. Bianca likes "Mircea Badea chiar el". Și de ce nu, Mihaela likes strap-on dildos. Pentru că da, vreau să-ți știu toate fetișurile.

3. Mamele care își laudă unele altora familiile împlinite și copii. "Ce frumoși sunteți!". "Ce bebe dulceee". Pentru că în mod cert complimentul ăla vine cumva înapoi. Spread the love, gurlz! Fuck all the single people!

4.Oana has asked you for help in Cafe World! Raluca invited you to play Milk the goat and build an empire. Mihai has given you ten carrots. Send some cabbage back to help him with his virtual aprozar. realizez că o mare parte din invitațiile astea se trimit automat, dar țin să vă anunț că TOATE invitațiile de genul ăsta necesită ca tu să fi jucat acel joc pe Facebook. Și sincer, chiar vrei ca toată lumea să știe ca ai 35 de ani și mulgi vaci virtuale?

5. Postări de genul "Dacă un jefuitor te obligă să scoţi bani din bancomat, poţi anunţa poliţia astfel: Introduci codul PIN invers." sau "Știați că puteți îndepărta căpușele cu un chibrit umezit? Share mai departe ca să creadă cât mai mulți retardați chestia asta!!!". Retardarea extremă de a posta o informație neverificată este depășită doar de cea aferentă postărilor cu tentă medicală care pot fi chiar dăunătoare. "Ceea ce medicii nu o sa va spuna niciodata!!! Cauza majoritatii bolilor!" (urmează o descriere halucinantă legată de pietre invizibile la ficat). Ar trebui să existe o verificare înainte de a posta, ceva de genul captcha dar care să te întrebe dacă te uiți la Urania și la OTV.


În concluzie, vă recomand să vă citiți cu atenție postările înainte să apăsați Enter și să vă gândiți mai bine la cei ce pot vedea acea postare.



A, da, și vă las cu melodia regulamentară.

Cuțitarul

Norocul vostru e că eu trebuie să plătesc întreținerea lunar. Ghinionul meu tot ăsta e. Da, urmează o nouă istorisire din ciclul "de-ale administratorului".

E ciudat cum se leagă toate în ultima vreme. Matrioșka e aproape gata, am devenit unchi, ieri a fost foarte frig... Ei bine, da, și asta se leagă cumva, pentru că ieri a fost foarte frig, așa că atunci când am intrat în scară și am dat bot în bot cu administratorul, acesta a sesizat că am mâinile reci. Deh, am dat mâna cu el. Și uite așa ne-am ținut noi de mână romantic, de la intrarea în bloc și până când am închis ușa la lift, ca să mă încălzească. Mi se potrivea ca o mânușă. O mânușă de 80 de ani cu piele de 80 de ani.
E destul de ciudat să vorbești cu un moș de 80 de ani care te ține de mână dacă nu ești blondă cu sânii mari. Ceea ce, așa cum pot garanta prietenii mei, eu nu sunt. Dar fiind totuși în imposibilitatea de a-i da un brânci pe scări (eram la parter), am profitat de minunata ocazie, de momentul intim, și l-am întrebat dacă nu pot plăti întreținerea. E adevărat, tocmai o văzusem ieșind pe tanti cu scăunelul (n-o cunosc, n-o recunosc, dar nu sunt foarte multe grase care umblă cu scăunelul după ele peste tot), tanti care ține evidența banilor și care încasează. Ea încasează, așa că are nevoie să stea pe scaun după ce încasează. Dar să revenim.
Administratorul îmi spune un pic trist că nu se mai poate și că trebuie să vin a doua zi. Alternativ, puteam să urcăm împreună și să îi dau lui banii, la el acasă. Deci m-am întors a doua zi. Adică azi.
Azi, bineînțeles, adunare mare. Mare în sensul că era și grasa cu scăunelul în scara blocului, deci deja era aglomerat. Scot banii, îi dau, îmi dă restul, apoi o aud:

- Puteți să-l tăiați, domnu' administrator.

Deja îmi puneam problema: mă crestează, mă taie împrejur? Sau poate ajung subiect de scandal în vreo conservă pe la englezi?

M-am mai liniștit când am văzut că administratorul nu avea nicio intenție să se ridice de pe scaun. Liniștea a fost însă spulberată de cuvintele lui:

- Te-am tăiat, drăguță. Dar doar de pe listă!

M-am retras fără mișcări bruște, încercând să stau numai cu fața spre el, să nu îi întorc spatele nicio secundă. Acum am terminat de mutat frigiderul și cada în fața ușii, deci mă simt ceva mai în siguranță.

Urmează întreținerea pe luna martie.

Preferata mea

Știți care e piesa mea de mobilier favorită? Bine, DACĂ V-AR PĂSA, știți care e mobila mea preferată?

Comoda.

Cum ar putea să nu-ți placă o comodă? Adică până și numele, comodă, te îmbie să mai stai un pic. Da, nu e canapea, nu poți să stai tolănit pe ea să asculți muzică, dar comoda nici nu vrea asta. Pentru că da, comoda are personalitate și comoda vrea să o respecți. Comoda vrea ca tu să fii fericit, dar în primul rând comoda vrea să fie ea fericită.
Comoda are sertare. Sertare și sertărașe, uneori și compartimente ascunse pentru oameni ascunși. Comoda este locul unde îți ții cele mai intime secrete, cele mai prețioase bijuterii și uneori, cele mai valoroase amintiri, într-o cutiuță de lemn frumos pictată.
Orice comodă care se respectă scârțâie, dar nu e un scârțâit deranjant, ci mai degrabă unul familiar, de "aici sunt acasă", de "aici ești acasă". E scârțâitul pe care îl identifici imediat, instinctiv, care te duce instantaneu cu gândul la ea.
Comoda nu e o mobilă impunătoare. Aparent. Pentru că deși fizic nu ocupă un spațiu prea mare (unii ar spune că e, după noptieră, cea mai micuță mobilă, asta dacă nu luăm în considerare scaunele, care sunt niște piese de mobilă în general plictisitoare), comoda este locul unde revii mereu, ocupând astfel un loc foarte important în viața ta. Gândește-te, unde te duci în fiecare dimineață să te schimbi? La comodă. Unde te oprești când ajungi acasă? Tot la ea.
Așa cum omul sfințește locul, comoda dă tonul camerei tale. Șifonierul cel obez este într-adevăr o prezență greu de ignorat, poate și patul, cu buclele lui învolburate, are ceva de spus aici, dar comoda le unește pe toate. Le ține împreună, le ține mulțumite. Nu cred că vrei să știi cum se ceartă patul cu șifonierul, iar noptiera chiar e prea micuță să îi poată despărți.
Comoda e, așa cum îi spune și numele, un pic leneșă. Ai sesizat ce greu deschizi uneori sertarele? Așaaa, luuung. Și niciodată nu se deschid de tot, iar dacă ai ceva mai adânc depozitat, tot tu trebuie să te chinui să ajungi acolo, n-ar putea să îți deschidă ea.
Dacă ar putea vorbi, comoda ar fi un pic cicălitoare. Nu uita să-ți pui cerceii! Iar ai luat bluza aia deșirată? Pune pozele alea înapoi în cutie, nu te mai uita așa lung la ele! Dacă ar vorbi, comoda nu ți-ar spune că ești centrul existenței ei, pentru că nu ar vrea să recunoască asta. Ar spune mai degrabă că ea e centrul, și n-ai avea cum s-o contrazici. Sau de ce să o faci. Pentru că deși comoda ar spune că ea e centrul, ea de fapt știe că fără cineva ca tine, ea nu ar avea un rost, un scop.
Poate e mai bine că nu poți vorbi cu ea, pentru că oricum știe prea multe despre tine. E suficient că e acolo, mândră să îți țină de urât și să îți fie utilă. Pentru că nici tu nu știi ce te-ai face fără ea.



P.S.: nu mai cereți să vă dau ce fumez eu, că nu vă dau. Merci le Miez pentru inspirație.

Cu administratorul la altar

Nu, deci nu. Trebuie neapărat să îmi plătesc întreținerea la timp. Știu, asta spun de ceva timp, dar să fiu al naibii dacă reușesc, la ce program am.
De data asta eram pregătit pentru orice, credeam eu. M-a întâmpinat la ușă, cu zâmbetul ăla înfricoșător, mi-a strâns mâna și dintr-o mișcare fulgerătoare m-a luat de braț, cam cum ai lua-o pe soție când o iei de soție. Am mers așa prin hol, eu încercând să mă duc spre bucătărie, el ținându-mă ferm pe drumul spre sufragerie. Până aici mi-a fost, mi-am zis. Măcar știu că o să cad luptând.
Mi-a dat drumul brusc în sufragerie, deoarece din spate, din bucătărie, a țâșnit ca dopul din șampanie nevasta administratorului. E prima oară când o văd mai de aproape, și aș putea să jur că amândoi folosesc aceeași proteză, la cât de mult seamănă. Nu, nu o folosesc pe rând, dar parcă aveau protezele identice.

No, acuma mă puteți acuza că nu sunt politically correct, dar urmând exemplul politicienilor noștri, ar trebui să fiu ok. Deci să nu mă judecați prea aspru că fac mișto de oameni ca mine, în vârstă, pentru că nu o fac cu răutate. Bine, mă rog, doar puțin.

La cum arăta și nevastă-sa, m-am temut că ea o să mă țină în timp ce el mă... mă rog, în timp ce plăteam întreținerea prison style. Dar în mod surprinzător, doamna soție de administrator a fost chiar prietenoasă, și nu felul "ăla" de prietenoasă. Tot spre surprinderea mea, administratorul luase deja poziția de drepți, începând să vorbească mult mai oficial și fără aluzii la chiloții prietenei mele (pe care probabil că îi purta deja). Deci asta voia să spună tata când îmi zicea "Tu ai nevoie de o femeie!". Aveam nevoie de soția administratorului.

Am scăpat și de data asta, dar mă întreb până când, prieteni? Până când?



Pentru mai multe aventuri la plătitul întreținerii, apăsați aici.

Sharing is caring

Până găsesc o metodă viabilă de a-mi face cumpărăturile curente fără să trebuiască să ies din casă (și fără să arunc cu banii pe fereastră) sunt obligat să merg la supermarket. Azi aveam chiar mai puțin chef decât de obicei să mă miros cu jumătate de București și Ilfov în Carrefour, așa că m-am oprit la non-stop-ul de cartier, deschis zilnic până la orele 22.00. În timp ce ieșeam, dau buzna niște puștani de vreo 14-15 ani, cu ghiozdanele în spate. Vreo două fete și trei băieți.

- Vreau și io doo... spune unul dintre ei când vânzătoarea trece prin dreptul lui, deși era evident că vânzătoarea era ocupată cu alt client. Se oprește, un pic stânjenit că duduia nu i-a acordat nici măcar o privire fugară. Stă un pic pe gânduri, într-un zgomot înfundat de rotițe ruginite care se rotesc în gol, apoi se îndreaptă către coada de 2-3 oameni care așteptau liniștiți să le vină rândul.

Trec mai departe, făcându-mi loc printre ei, și în timp ce mă strecuram printre ghiozdane alt băiat o înghiontește pe una din fete:

- Îmi storci și mie un coș? spune băiatul, vizibil plictisit.
- Da, răspunde fata complet neimpresionată, întorcându-se apoi către o vitrină.



Sharing is caring, but some things are better left unshared. Am ajuns acasă, am încuiat ușa și am răsuflat ușurat. La etajul 10 aerul parcă e mai puțin tâmp.

A, era să uit, în weekend am fost, împotriva instinctului meu de conservare, într-un bar în centrul vechi, pe numele lui Bordello. Băi frate. De muzică nu zic nimic, că au fost și două-trei piese mișto în seara aia, dar era mai aglomerat ca într-un țarc la Avicola.


Mai nasol e că era cam aceeași populație ca în țarcul din Avicola, numai puicuțe jumulite și cocoși beți. Sharing is caring, but sharing the same bar with another thousand people is not advisable. Dar na, moldoviencili cu care am fost acolo s-au simțit bine (pe principiul "nu contează unde sunt, contează cu cine mă îmbăt"), așa că până la urmă totul a fost finalizat cu bine (if you know what I mean). A, și aveau tablouri cu țâțe pe pereți, deci a fost ok până la urmă și pentru mine. Nu, nu moldoviencili aveau tablouri cu țâți, Bordello avea.

Am fost în Expirat mai apoi, dar am plecat după zece minute pe motiv că la boxe nu se auzea muzică, ci zgomote făcute parcă de un extraterestru autist.

Ca să evit pe viitor astfel de întâmplări, cred că o să îmi deschid eu un bar al meu, doar pentru noi, ăștia care știm să scriem/pronunțăm "amândurora" și "ultimele". Să pot să dansez și să mă turmentez și eu alături de moldovienci fără să trebuiască să mă feresc de cocoși beți care nu se mai pot ține pe picioare.

Vă invit să vă imaginați cum o să se cheme. Între timp, vă las cu o melodie care prevestește întrucâtva ce urmează... Via Lordul meu Sith favorit, care nu respiră greu. Sharing is caring, de data asta fără comentarii ulterioare.