Gândurile unui pantof

Lumea e prăfuită. Oricât de curată ar fi, e prăfuită pentru mine.

M-am săturat să văd acelaşi loc gol lângă mine. Parcă... nu ştiu... parcă am prea mult loc. Am fost prieten cu pantofii ăia negri, fini, cu toc, de când mă ştiu. Dar într-o zi au dispărut. Nu am apucat decât să văd picioarele ei, nervoase, apoi poof. E adevărat, era cam înghesuială în ultima vreme, şi ne cam chinuiam, dar mai era atât de puţin până la vară... Urmau să dispară mulţi pantofi, puteam să stăm lejer. Mă obişnuisem cu ei şi ajunsesem să vorbesc cu ei cum vorbeam cu Dreptul. Poate că nu pantofii cu toc sunt de vină. Poate aşa trebuia să fie. Poate nu mai aveam loc unul lângă celălalt de alţi pantofi. Poate s-au plictisit de mine. Sau poate pur şi simplu picioarele ei au uitat unde e locul pantofilor cu toc.

În ultima vreme, calcă strâmb piciorul meu. Nu ştiu ce e cu el, poate că îmi face asta special, că nu am avut grijă de el. Dar e vina mea că merge prin toate gropile cu mine? Până de curând, mergeam pe trotuare largi, cu pantofi cunoscuţi. Acum? Parcă m-am mutat în provincie.

Şi nu ne mai poartă aşa des. Poate suntem uzaţi? Poate nu mai suntem confortabili? Singurul meu companion rămâne Dreptul, care a stat lângă mine atâta timp, încât parcă sunt eu în oglindă. Sau poate sunt eu oglinda lui?

Nu contează. Cert este că mă simt altfel în ultima vreme. Parcă mă strânge pielea. Cred că e de la cât de uscat e în jurul meu. Ştiaţi că nu puteţi face castele de nisip decât cu nisip ud? Când se usucă, nu mai poţi construi nimic cu el. Poate doar o movilă.

Ieri am întâlnit o pereche de pantofi. Roşii, cu toc nici prea mic, nici prea mare şi tăiaţi în faţă. Mi-au luat ochii, păreau aşa de noi... Poate erau doar bine întreţinuţi, nu am apucat să mă uit cu atenţie. Au trecut repede, dar ceva mă face să cred că îi voi mai întâlni. Îmi ştiu piciorul, şi are tendinţa să treacă mereu prin aceleaşi locuri.

Poţi să afli multe de la pantofi, despre picioarele care îi poartă. O pereche de sandale ne povesteşte acum că picioarele lor au probleme de sănătate. Nici nu cred că trebuia să-mi spună, că se vedea că mergeau mai poticnit. Dreptul nu ascultă ce spun sandalele. Parcă nu mai e la fel în ultima vreme.

Urăsc scările. Mă fac să ameţesc.

Ah, am ajuns acasă. Sunt obosit. Ce bine e în sertarul meu. Mâine e o nouă zi, Dreptule. Oare pe unde ne vor duce picioarele? Ce ciudat. Dreptul nu mă ascultă. Se uită fix la ceva. În timp ce mă întorc să mă uit, îmi amintesc că acolo era locul pantofilor negri cu toc pe care i-am plăcut atât de mult.

Dar rămân la fel de mut ca el. În locul pantofilor negri au apărut alţii. Sunt chiar pantofii roşii pe care i-am văzut cu ceva timp în urmă. Şi culmea... nu stăm înghesuiţi.

Hei Dreptule, îţi vine să crezi? Uşa de la dulap s-a închis rapid, dar am avut timp să văd expresia Dreptului.

O să fie o noapte interesantă.

Poza e de aici.