Doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată

Eram chiar acolo, lângă tine. La un pas de tine, dar niciodată suficient de aproape. Eram omul care intra în bloc când tocmai închiseseși ușa la lift. Cel care cobora din autobuz când tu urcai. Cel care era la raionul de canapele când tu erai la cel de dulapuri. Erai o melodie pe care o auzeam doar eu, eram ca un gând pe care îl aveai dimineața, exact înainte să te trezești. Simțeam amândoi că ne suntem aproape, dar nu reușeam niciodată să ne conectăm. Ca și cum soarta era decisă să ne ţină separaţi.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Poate și dacă nu au existat niciodată, pentru că tu nu ai existat de fapt niciodată, iar eu eram doar o părere. Ți s-a părut. Nu e nimic acolo. Nu sunt eu, uitându-mă fix în ochii tăi și zâmbind. Nu ești tu mergând ușor pe coridor, ca un parfum de primăvară.

Dacă m-ai fi văzut, ți s-ar fi părut că mă știi de undeva. Iar eu aș fi recunoscut râsul tău. Sigur îl mai auzisem, dar nu puteam spune când sau unde. Poate de când eram încă nenăscut, sau poate îl auzisem după ce trecusem dincolo.

Dar nu.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Dar am fost atât de aproape s-o facem.

Drăguț(ă)

S-a dat drumul la căldură la noi în bloc. Ocazie cu care am remarcat că nu îmi funcționează caloriferul din dormitor. What to do, what to do?
Cu strângere de inimă l-am sunat pe administrator, în speranța că era doar o problemă de aerisire a sistemului (aerisire pe care o poate face doar el, la "mansarda" blocului). Teama mea s-a dovedit a fi justificată:

- Lasă drăguță că vin eu cu specialistul și rezolvăm. Problema e de la caloriferul tău.

Shitshitshit. Dacă mă prinde ăsta acasă, intră peste mine, și la cum îl știu se lasă cu petale de trandafiri pe pat.

Așa că, de voie de nevoie, m-am apucat de desfăcut. Spre surprinderea mea și oroarea lui, problema s-a rezolvat (era una relativ simpla, o supapă blocată în poziția închis). Bucuros de îndemânarea mea (aproape proverbială deja) și de faptul că nu o să mai vină să îmi pipăie așternuturile, l-am sunat pe administrator și i-am spus, pe un ton triumfător:

- S-a rezolvat problema.
- Cine a rezolvat-o? îmi răspunde el furios.
- Eu, că doar sunt inginer, nu?

A bolborosit el ceva că se bucură și că mă scoate de pe lista de locatari cu probleme la calorifer, apoi, când mă pregăteam să îi spun la revedere, îl aud:

- Auzi, tu tot drăguț ești?
- Poftim? (?!? :| )
- Tot drăguț ești?
- Clar, răspund eu, apoi închid repede telefonul și mă duc la baie, să plâng pe întuneric.

Să plângem pe întuneric.

Cine se trezește de dimineață, rămâne în viață

De la o vârstă, viața nu mai prezintă suficiente provocări, așa că am fost nevoit să îmi condimentez cum am știut mai bine existența. Nu am plătit întreținerea la timp.

Nu știu cum e în alte blocuri, dar pentru plata întreținerii la noi există două zile (una la scara A, cealaltă la scara B) în care, între orele 18-20 apar în mod miraculos o tanti, o masă și două scaune în scara blocului. Nu, nici unul dintre scaune nu e pentru tine, pe unul stă tanti și pe celălalt stă Administratorul. Vrei nu vrei, dacă treci pe acolo trebuie să plătești întreținerea.

Ei bine, pentru prima dată în cele 6 luni de când m-am mutat, am ratat întâlnirea de la ora 18. Ocazie cu care am găsit metoda perfectă să nu mai întârzii la birou, pentru că de atunci, în fiecare dimineață în jurul orei 9, îmi sună interfonul. E administratorul, care vrea să știe dacă sunt acasă. Eu nu îi răspund, pentru că dacă o fac, încetează să mai sune zilnic.

Aventura a continuat azi cu episodul întâlnirii: am ajuns acasă pe la 11 dimineața, am parcat mașina și m-am îndreptat spre intrarea în bloc. Ghici cine mi-a deschis ușa de la bloc, cu un zâmbet grotesc pe față? Ei bine da, era chiar administratorul, care înainte să apuc eu să deschid gura să zic "nu da la față!", m-a apucat viguros de mână și mi-a spus pe un ton jovial:

- Să treci pe la mine să-ți dau chitanța pentru întreținere.

După un moment de tăcere, timp în care îmi făceam cruce cu limba, îl întreb când pot să trec să o iau. Îmi răspunde pe același ton și cu aceeași priză viguroasă pe mâna mea:

- Poți să vii și la noapte, că eu nu dorm. Eu fac rebusuri noaptea.

ATÂÂÂT, mi-am zis. Voi căuta alte sporturi extreme de acum încolo. Ceva mai puțin periculos, cum ar fi parașutismul sau mersul pe bicicletă în București.

Vă las cu fantomele, prietenii mei vechi.

Vecinica

Continui seria povestioarelor de la bloc reamintindu-vă că trebuie să vă citiți apometrul la timp. Altfel, s-ar putea să vă treziți la știrile de la ora 5.

Vestea bună e că administratorul, de când m-a văzut aducând persoane de sex feminin în apartament, nu se mai dă la mine. Vestea proastă e că administratorul, de când a văzut că-i merge, mă urmărește (termenul în engleză e stalking) și începe să mă caute dacă au trecut două ore peste termenul maxim admis de depunere a cifrelor de la apometre. Mă caută pe interfon inițial, apoi pe telefon și apoi LA MAMA.

Recent mi-am văruit o parte din apartament, ocazie cu care echipa de "meseriași" mi-a lăsat un haos și o mizerie de nedescris. Plus patru saci de moloz (gotta love this word). Trebuia să scap de ei ca să pot continua curățenia, așa că am făcut ce-ar fi făcut orice cetățean al UE. Nu, nu i-am dus noaptea pe un teren viran, ci l-am sunat pe administrator să aflu care ar fi soluția. Citez.

- Bună ziua, sunt *Coyote* de la apartamentul 43.
- Bună, drăguță.
(moment în care m-am uitat în oglindă. Da, sunt foarte drăguță.)
- ... Am niște saci de moloz de la văruit, unde pot să-i pun?
- Nu la ghenă.
(Uau, mulțumesc. Mi-am dat seama de asta după anunțul mare de la fiecare etaj cu "Nu lăsați saci de moloz la ghenă)

În final, în urma discuțiilor purtate cu diverși amici, am găsit un loc în care se depozita molozul de la o construcție și le-am dus acolo. Ce-are asta de-a face cu titlul? Pai uite.

Căram un sac din rafie plin cu moloz și alte deșeuri. Eram plin de var din cap până în picioare și mă căzneam să deschid ușile de la bloc. Suddenly, a wild one appears.Cam așa:



Vecina de la parter. Vreo 20 de ani, blondă, 1.60-1.70, frumoasă cu spume. N-o văzusem până atunci decât de departe, și chiar și așa remarcasem anumite... trăsături. Dar acum eram față în față, la un metru distanță, eu cu sacul cu var și cu hainele murdare iar ea în pantaloni scurți și tricou, dând limbi unei înghețate.

M-am uitat în ochii ei de un albastru cristalin și am văzut marea. M-am uitat la cum lingea înghețata aia și am văzut lucruri pe care nu le pot descrie aici, că citește și mama blogul. Străduindu-mă să par neafectat de sacul de 50 de kile din brațele mele sau de privirea ei albastră, i-am deschis ușa și i-am făcut loc. După o încercare timidă să mă lase pe mine primul, a acceptat și a trecut ca o briză pe lângă mine, lăsându-mă cu sacul meu cel murdar și cu părerea că ar trebui să îmi fac drum mai des pe la parter. Then again, I might meet the administrator.

Jumătăți

Episodul ăsta începe cu o roșie, aruncată într-un colț de frigider. Frigiderul meu, aproape nou, moștenit de două ori din același motiv. Nu vrei să știi motivul. Ar suna înfiorător de familiar.

Deschid frigiderul și o ochesc. E ultima legumă din zonă, că doar stau singur. N-oi vrea să am și stoc de legume. Mă așez la birou, la calculator, la bustul gol, la aer condiționat, și mă gândesc la sâmbăta trecută. Iar am fost la mare. De data asta cu o bună prietenă și cu o la fel de bună (dar altfel de bună) ciudățenie de femeie. O femeie pe care o admiram, până să aflu cum se poartă cu oameni pe care ea îi consideră inferiori. Inferioritatea e în ochii privitorului, cum ar spune englezul.

Mă gândesc la concertul Travka la care am asistat, ad-hoc, un pic amețit, în mijlocul unei mări de oameni, pe plajă. La momentul când m-am uitat în sus și am ajuns la stele. Mă gândesc apoi la tine, în timp ce tai roșia pe din două. Jumătate eu, jumătate tu, spunea melodia aia răsuflată. Ca să fie două jumătăți, cineva trebuie să taie. Cineva tot timpul taie. Tu tai roșia mea, eu tai roșia ei, ea poate taie roșia ta. Cumva se ajunge tot la roșia mea, print-un joc de lumini ajung să-mi tai singur roșia, deși cuțitul nu mi-e cunoscut.

Mă gândesc la drumul dintre Brăila și Babadag, un drum de o frumusețe extraterestră, într-o zonă parcă nelovită de molima umană. Voiam să fac poze, dar nu ar fi capturat totul. Pozele din mintea mea sunt atât de vii, într-o zi o să ți le arăt.

Mă gândesc la cum îți străluceau ochii ultima oară când ne-am văzut. Era ceva acolo, ceva familiar, ca și cum în ochii tăi se aflau toate răspunsurile pe care nu le voi avea niciodată. Ai rămas cu privirea fixată la mine, încercând să-mi răspunzi fără să îmi zici nimic.

Nu ți-am cerut un răspuns, nu ți-am cerut nici să exist. Dar exist și mi-ai răspuns, pentru că jumătățile cer răzbunare.

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea a doua

Ei, aici devine mai dificil. Pentru că după trei găleți de alcool memoria nu prea mai face față. Țin minte că am ajuns în Expirat, țin minte că după un timp au ajuns și foștii mei colegi din împărăția lui Pig Brother, dar de acolo totul este în ceață. De fapt nu, mai e un moment pe care nu o să îl uit multmult timp de acum încolo, dar ăla e momentul meu, nu al vostru.

Cert e că pe la șase dimineața am văzut răsăritul dansând, cum nu am mai făcut-o de mult. Da, răsăritul dansând, adică se mișca soarele ăla de ziceai că ascultă dubstep. Sau poate era de la gălețile de alcool. Pe la șapte eram în mare, înotând ca o focă beată. Spre deosebire de Andreea, care înota ca o focă beată care nu știe să înoate. Apropo, marea avea temperatura aia perfectă, care te trezește din beție fără să îți întărească sfârcurile. Clarificare: vorbesc de sfârcurile mele.

Pe la opt dimineața eram în mașină, încercând să dorm. Cam greu în EMO, pentru că aia nu-i mașină în care să dormi, e doar mașină în care să te culci.

Pe la zece dimineața eram în drum spre Mangalia, căutând pastile de migrenă. Nu pentru mine, pentru că migrenele implică existența creierului.

Pe la unșpe dimineața eram pe plajă, alături de moldovienci și de restul găștii, încercând să ne dezmeticim. Pe la doișpe citeam horoscopul cu fetili și cu băiețili. Pe la 1 mâncam hamburgeri d-ăia ieftini luați de la Turcu cu șase lei bucata. Pe la 2 jucam "cacao fistic alune", o versiune extrem de dubioasă de macao, pe care *unii dintre noi* nu reușeau să o prindă. Pe la patru după-masa ne strângeam hainili și ne pregăteam să plecăm.

Pe la șapte seara eram blocați în drumul spre autostradă și jucam fazan porno cu fetili (cum nu știți ce e fazan porno? este ca fazanul normal, dar cu cuvinte legate de domeniul porno, cum ar fi paloș, pălitură, păsărică). Noroc că Raluca rămăsese la mare, că s-ar fi transformat în fazan porno cu perversiuni.
Cu ocazia asta am aflat și anumite regionalisme, cum ar fi "culingus", care, pentru *unii dintre noi* însemna asta.

Pe la zece seara depuneam fetili la domiciliul lor rezidențial care este. Pe la unșpe seara eram în drum spre farmacie, fiind ars ca un mic uitat pe grătar pe fundal de Adi Copilu' Minune. Dealtfel, deși era coadă la farmacia non-stop pe care am găsit-o într-un final, am fost servit destul de repede, pentru că toți se dădeau din fața mea - femeile puneau mâinile la gură, bărbații își făceau cruce, copii începeau să plângă. Auzeam în spatele meu "vai, ce roșu e!", la care eu completam "that's what SHE said!"

Pe la doișpe noaptea plângeam lacrimi de iubire în timp ce mă frecam cu Vera. Cum care Vera? Aloe Vera, care face bine la arsuri. În același timp, tot căutam cuvinte porno cu C, litera la care ajunsesem când m-am despărțit de nebunili tâmpitili.

Pe la unu noaptea reușeam într-un final să adorm în pat, în fund, în aer condiționat pus la 17 grade.

Pe la trei noaptea încă o partidă de frecat cu Vera.

Dar băi, știi ce? A meritat fiecare secundă. Uite de-asta:

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea întâi

Ce poți să faci într-un weekend în care sunt patruzeci și mult de grade la umbră și niciun nor pe cer? Întrebarea mi-a pus ceva probleme, pentru că sunt cam zgârcit de fel și nu găseam nimic gratis pe placul meu.

Hai la mare!, mi-am zis uitându-mă la sumele disponibile în cont, apoi am realizat că până ajunsesem eu la concluzia asta era deja sâmbătă după-masă și eu nu aveam niciun plan.
Drept urmare, am postat următoarea melodie pe Facebook și am așteptat.



Aproximativ 45 de secunde mai târziu, aveam deja 3 persoane doritoare de mers în Vamă, dintre care doo erau moldoviencili din postările despre Urlați. Iar cealaltă era Ralu, deci eram în siguranță.

Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am aruncat bluza strâmbă și scobitorili în rucsac (asortat cu ghetili) și m-am îndreptat spre autostradă, pe la ora 9 seara. Bineînțeles, împreună cu nebunili și călare pe EMO.

Drumul până acolo a fost ok, cu mențiuni speciale pentru Ralu, care a bârfit tot drumul la telefon, d-alea grele cu "auzi fată?", și pentru Andreea, mica regină, care pe măsură ce ne apropiam de Vamă semăna tot mai mult cu Scrat la vederea ghindei.

Dar iată-ne ajunși la cazare. Cazare de care mi-era un pic teamă mie, pentru că Ralu găsește numai cazări d-astea cu steluță, ca ofertele la Vodafone. Gen all included fară toaletă, sau all included fără geamuri. De data asta era all included, cu apă caldă, paturi ȘI geamuri, dar fără curent electric. Realitatea a depășit așteptările cu mult: ajunși acolo pe la 0:30, am fost întâmpinați de lumânări pe coridor, culori calde, camere spațioase, gândaci prietenoși... Eu eram cazat la etaj, care nu era terminat, dar măcar era cu geamuri și acoperiș, deci nu puteam să mă plâng.

Am lăsat bagajele, am așteptat să se schimbe fetele în hainele de clubbing, apoi am așteptat să se schimbe din nou în haine care să nu le facă ținte sigure pentru violatori.

Ajunși în vamă, am fost întâmpinați de un amic mai vechi, moldovean, cum altfel. Omul fiind în Vamă de ceva vreme, m-a luat de gât și a început să mă pună la curent cu noutățile. Cu ocazia asta am aflat că e din Târgu Ocna, orașul cu perverse, că iubește mult de tot o moldoviancă și că este foarte beat. Aș mai fi aflat eu multe, dar între timp am ajuns la Expirat și a început dansul. Apropo, să luăm o pauză de dubstep. După care continuăm cu partea a doua.

Apometrul la control

Continui istorisirile despre noua mea reședință, situată la etajul 10 al unui bloc de pe vremea când "domnișoară" însemna altceva.
După cum este obiceiul când se stă unii peste alții, din când în când trebuie să îți mai citești consumul de apă. O activitate chiar interesantă, pentru că, în combinație cu datele de la celelalte apartamente, îți poți da seama ce nespălați ai în bloc. Sau dimpotrivă, te poți face de râs în public, cu mai puțin de un metru cub de apă caldă pe lună. Ceea ce am și făcut.

NOTĂ: În apărarea mea, am fost doar câteva zile acasă, în rest am dormit în deplasare.

Revenind însă la subiect, mulțumită ordinii mele interioare și a grijii pentru detalii, am notat consumul la data anunțată de administrator pe ușa blocului. Dar bineînțeles că am uitat să și pun hârtia la căsuța poștală a administratorului, fapt care era să mă coste virginitatea anală, aproape.

Astfel, două zile mai târziu, mă sună maică-mea cu vocea gâtuită de emoție să-mi spună că a sunat-o vecina mea de palier să-i spună că mă caută administratorul să-i dau consumul. Concluzia era clară, tot blocul știa de nemernicia mea și urma să fiu flagelat când ajungeam acasă, în public, legat de bătătorul de covoare. Așa că mi-am cerut voie de la birou, am folosit toți căluții din dotarea conservei mele motorizate, am parcat pe o străduță lăturalnică și m-am strecurat până sus. Am luat bilețelul, l-am pus în căsuța poștală și am plecat fluierând a nepăsare înapoi în apartament, după care am pus șifonierul în ușă, preventiv.

Și tocmai când credeam că am mai supraviețuit încă o zi, se aude sunetul groaznic al interfonului. Era administratorul.

- Ce faci păpușel?

Ei uite, ăsta e un motiv bun să încep să cred în iad, îmi zic. Lui îi zic însă

- Bine!
- Puișor, ce se întâmplă cu consumul de apă? De ce nu l-ai dat?
- Păi știți, de fapt l-am notat, dar am uitat să vi-l aduc... (eu cu sinceritatea mea idioată)
- Hai, adu-mi-l, că te bat la poponeț. Te mănânc cu tot cu ochișorii ăia frumoși ai tăi.

Există niște lucruri pe care nu le mai poți dez-auzi, deși îți dorești s-o faci. Există niște lucruri care, odată descrise, creează în minte imagini ce te pot ține treaz noaptea. This was the case.

- Dar să știți că am pus bilețelul în cutia poștală, spun eu înghițindu-mi secrețiile gastrice ce năvăliseră în gură după replica de adineauri.
- A da? Foarte bine puișor, că nu puteam să calculez întreținerea.
- N-o să se mai întâmple!
- Bine puișor, îl mai aud zicând înainte să închid tremurând interfonul.

În mintea mea încă persistă imaginea cu mine aplecat și el pălmuindu-mă repetat, strigând "Îți place, puișor? Mai vrei la poponeț?"

Nu, categoric. N-o să se mai întâmple niciodată.

Și acum un pic de Husky pentru dumneavoastră.

Puterea exemplului - exemplul puterii

Rândurile ce urmează sunt un scurt comentariu referitor la acțiunile din ultima vreme ale politicienilor. Cine dorește să-mi pună o etichetă, e liber să o facă, dar pot să vă spun de pe acum că nu îmi mai regăsesc viziunea și valorile în niciun partid existent în acest moment.

Nu vreau să (vă) pierd timpul analizând pe față și pe dos toate declarațiile și evenimentele din ultima perioadă, sunt sigur că v-au asaltat destul televiziunile și v-ați cristalizat deja o opinie. Ceea ce se întâmplă în acest moment, aș îndrăzni eu să sumarizez, este o răzbunare, o vendetă motivată sau poate nu. Un set de acțiuni ce au avut, încă de la început, un singur scop: îngroparea lui Băsescu. Nu continui prin supoziții referitoare la legitimitatea intenției, aș vrea însă să proiectăm un pic mai departe acțiunile pe care USL le întreprinde.

Cu ajutorul presei, toate ilegalitățile comise de USL (și în mai mică măsură de PDL) ajung direct în capul nostru. Sentimentul că nimic nu-i poate opri din vendeta lor este din ce în ce mai pregnant, datorită faptului că au năucit până și cel mai important element al Justiției. Justiție ce era, probabil, o armă din arsenalul lui Băsescu, dar nu e deloc important asta. Așa cum Băsescu și-a atras de partea sa Curtea Constituțională, cu ajutorul abilității sale, puteau la fel de bine s-o facă și Pic și Poc ai noștri. Numai că Pic și Poc ai noștri au trăit în mijlocul unor clanuri mafiote. Nu cele de dreapta, cu finețuri și scenete, ci cele de stânga, violente și indiferente la opinia publică.

Pic și Poc, când au avut ocazia, au încălcat toate legile și regulile existente, inclusiv Constituția. Pentru că în clanurile de stânga, scopul scuză mijloacele. Cum se traduce asta în societatea civilă? Uite-așa: lege = 0. Să dau un exemplu, poate pueril. Până în urmă cu câteva săptămâni, exista un sentiment general că "jmecherii", oricât ar fi ei de jmecheri, nu se mai afișează, nu mai arată o indiferență atât de crasă față de lege. Existau, ca și acum 8 ani și mai mult, hoți, existau ilegalități, dar cuvântul de ordine era discreția. Pentru că se știa că, dacă se ajunge la un scandal cu public, cu greu se mai puteau îngropa procesele. Ciocu' mic și joc de glezne, ca să ne meargă la toți bine.

Ce cred eu că se va întâmpla în continuare, ca urmare a acestor acțiuni brutale și lipsite de rafinament, urmate de acapararea puterii de către USL? Vor reveni jmecherii. Vă mai amintiți de ăia cu mașini scumpe, care vă depășeau cu 300 la oră în drum spre mare, sau care treceau pe roșu, sau care intrau în față la cozi? Aia de acum câțiva ani... Ăia pentru care chemai poliția degeaba, că stăteau în poziție de drepți în fața lor? Stați să vedeți ce o să reapară, ca ciupercile după ploaia de capete. Mafioții de stil vechi, de tip italian, care veneau peste tine în casă. Sper să nu fie așa, dar eu asta întrevăd.

La final, câteva vorbe pentru politicienii noștri. Nu zice nimeni să nu vă omorâți între voi, dacă atâta știți. Dar măcar păstrați o aparență de respect pentru lege, pentru opinia publică, pentru bunul simț. Pentru că voi dați exemplu, prin acțiunile voastre, țării. Puterea exemplului se vede cel mai bine în exemplul puterii, domnilor. Și exemplul pe care îl dați voi acum va fi urmat întocmai de turma pe care o păstoriți.

Și o melodie cu titlu potrivit pentru rândurile de mai sus, dar mult prea frumoasă pentru mizeriile pe care textul le analizează. Brutal Hearts.

Cu moldovencili la Urlați - part two

Continuare de aici.

Ca să localizăm un pic situația, eu eram în mașină. În mașina greșită, cu muzica greșită (o ascultam pe Adele și trebuia să-mi și placă, altfel mă întorceam cu rata de 16.00 la București).
În spate, EMO cu două fete și un CD cu muzică superbă, pe care eu n-o auzeam. Dar să revenim la mașina în care eram captiv. Imaginați-vă trei moldovence cu un GPS. Ei, acum imaginați-vă trei moldovence, fiecare du GPS-ul ei. Da, erau toate cu GPS-ul aprins și, ce surpriză, dezbăteau direcția și distanța până la Urlați. Temele discuției:

1. Discuție despre ținta excursiei: Urlați, jud. Prahova, distanță 91 km sau Urlați, jud. Vaslui, distanță 335 km. o.O

2. Interpretare a indicațiilor GPS-ului: mai avem 6 km sau 25?

3. Lămurire: este vorba de prima la stânga sau prima la dreapta?

4. Discuții libere despre cine are GPS-ul mai bun.

Pe principiul "dacă nu le poți învinge, alătură-te lor", mi-am deschis și eu GPS-ul și am încercat să clarific situația, motiv pentru care mi s-a propus să merg restul drumului în portbagaj. Aș fi acceptat bucuros, dar trebuia să ajung acolo prin gaura din spatele cotierei, folosită pentru schiuri de obicei.

Să nu fiu însă exagerat de răutăcios, pe lângă micile amenințări cu membre tăiate și alte nimicuri, fetele s-au dovedit a fi gazde foarte primitoare și, ca orice moldovence, fermecătoare.

Așadar, trei moldovence mai târziu, ajungeam la destinația noastră: O CASĂ! Omgomg, o casă din 1850, cu lucruri în ea! Vă imaginați că tremuram tot de emoție. Sau de căscat, nu mai știu. Ajunsesem la Conacul Bellu, care, dacă vă uitați cu atenție pe pagina de Facebook, este "Interested in Men and women". Eram MAN and women, dar până la urmă ne-au lăsat să intrăm.

Pe scurt, ca să nu vă plictisesc, am vizitat pentru început "the gatehouse" - un foișor ceva în care erau picturi, fotografii, aparate foto vechi și manechine îmbrăcate în costume "populare". Evident că veșmintele au fost atracția zilei, la un moment dat punându-mi problema dacă nu aș putea să ușurez unul din manechine de un brâu (recunosc, foarte frumos), doar să reușim să plecăm de acolo odată.
După o rundă de poze pentru facebook, am vizitat (doar) casa de oaspeți, pe motiv că the big conac dispăruse. Un motiv destul de bun să nu-l vizităm, aș zice eu. Am admirat fantasticele piese de mobilier și diferitele obiecte absolut fascinante, însoțiți de un ghid așa, cam de vârsta noastră, ce ne ajuta să nu ne rătăcim prin cele 7-8 camere ale casei. Era simplu, dacă te pierdeai, te uitai pe jos după limba ghidului, care se întindea pe distanță de vreo trei camere și un holișor după ce o văzuse pe Andreea, una din atracțiile de seamă ale Moldovei.
A urmat crama, tocmai bună de un Mission cu Tiesto, dacă scoteai butoaiele imense și, spre nefericirea unora dintre noi, goale. Am admirat într-o tăcere solemnă niște butoaie și niște ustensile "de vie" (care semănau dubios de mult cu niște unelte folosite de Inchiziție pentru extragerea de mărturisiri), ne-am făcut niște poze de facebook cu ploștile, apoi ne-am plimbat un pic pe domeniul Bellu.
A urmat momentul "casa groazei", moment în care exploram niște grote și ghidul a venit pe altă parte și a speriat Moldova. A răsunat valea de chiote, evident, pentru că moldovencele nu se sperie așa, oricum, ele se sperie în cor. Ca apoi fiecare să declare că a țipat din cauză ca a țipat alta. Yeah.

După această aventură demnă de un film de acțiune, ne-am întors în Ploiești, unde mi-am primit EMO înapoi drept mulțumire că numărul de moldovence de la ieșire fusese egal cu cel de la intrare (în conac, desigur). În plus, mi-am recuperat și CD-ul, motiv pentru care am mai tras o tură și până la Târgoviște cu o parte din trupă, ca să-l ascult.

Dar, după cum poate știți, nu scapi tu de moldovence, scapă ele de tine, așa că este foarte probabil ca aventura să continue într-unul din week-end-urile următoare. Tot ce pot eu să concluzionez de aici este că acum înțeleg de ce a descălecat Voievodul Bogdan în Moldova. A fost forțat, că i-au luat calul.

Turbofin.

Cu moldovencili la Urlați - part one

Cum naiba m-am gândit la un astfel de titlu? Chiar așa, ce nascocire mai e și asta? Nasol e că nu e nimic născocit, după cum veți vedea acilișa.

Se făcea că era sâmbătă dimineață și dormeam liniștit în patul conjugal. Deodată, panică panică panică mă trezesc cu un telefon HTC alb băgat între sprâncene. Mă dezmeticesc cu greu din visul meu în care făceam clătite cu mama și întredeschid unul din ochi pentru a citi SMS-ul de pe ecran. Cu greu am reușit să descifrez ceva de mers undeva cu cineva... tocmai în acea minunată zi în care patul era parcă făcut din săruturi și mângâieri.

O oră de certuri mai târziu, mă îmbrăcam în liniște, înfrânt și resemnat și mă pregăteam de o plimbare dă vară împreună cu nu una, nu trei, ci nu mai puțin de 5 (cinci) molovienci focoasi și dornice de vizitat obiective turistice. Unde erau obiectivele astea? în localitatea Urlați. De unde parcă tocmai venisem, după disputa de mai devreme.

Dar lasă - îmi zic - că eu o să merg cu mașina mea, cu un CD cu muzică senzațională, pe care tocmai îl făcusem zilele trecute, iar fetili vor merge cu mașina lor, cu muzica lor cântată pi moldoviniești și cu obiceiurile lor din strămoși (făcut cruce când se trece pe lângă biserică, scuipat în sân când se vede pisica neagră etc). Cu forțe proaspete, m-am îndreptat către locul de întâlnire preferat de orice moldovean, McDonald's. De acolo am pornit cu EMO al meu (eu plus doo moldovienci) și cu o Skoda a lor (știți expresia aia - o mașină cu moldoveni, în cazul de față moldovence) în călătoria fantastică pe tărâmuri urlate (Alinuțo, nu cumva urlătoarea noastră dragă e de acolo?).

Peste nici o oră însă se alesese praful de planurile mele. Am subestimat grav (ca de fiecare dată, da), abilitățile și farmecele domnișoarelor care mă acompaniau, așa că am fost din nou păcălit ca un bucureștean credul ce sunt. Pentru început, CD-ul meu cu muzică de hipster fost subtilizat și înlocuit cu greatest romanian summer hits 2008, așa că prima jumătate de oră am ascultat, cu dedicație, Body&Soul: "La stânga femeeeei, te uiti fara sa vrei / La dreapta femei, Pe toate sa le iei"...

Și zău, le-aș fi luat, dar peste încă 20 de min, nu mai aveam în ce. Urmare a unei negocieri ca între moldoveni, am fost vândut drept carne vie pentru CD-ul meu de hipster (care delectase până atunci urechile fetelor din Skoda). Situația devenise cam așa:

- mașina numărul unu, Skoda cu numere de Neamț, cu trei moldovence și un bucureștean ostatic
- mașina numărul doi, Pejo cu număr EMO, cu două moldovence ce ascultau Woodkid și Gorillaz.

Și nici nu ajunsesem încă...

Să cânte muzica!



Continuarea aici.

MILF

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Treaba cu administratorul

Ziceam că m-am mutat la bloc. Ușor-ușor, încep să mă obișnuiesc cu traiul suprapus, mai ales că eu sunt felia de deasupra a sanvișului, deci deasupra mea e doar Dumnezeu sau cum vreți să-i spuneți. E bloc d-ăla, la care locurile de parcare "se respectă", la care găsești la avizier reclame la dentiști specializați în plăci dentare, la care liftul scârțâie a coșciug, la care te simți urmărit de când ieși din lift și până intri în casă. Or maybe that's just me.

Ei bine, pentru că tot vorbim de lucruri vechi și putrede, să vă zic de administratorul blocului. Administrator care are vreo 70 de ani, se recomandă ca fiind proprietarul blocului și are o privire de-aia de îți ascunzi copiii când îl vezi. Ca să înțelegeți libidoșenia, atunci când am făcut cunoștință, m-a pupat. Nu pe gură, dar oricum. Și e oarecum prieten de familie, dar oricum.

Cert este că azi am avut parte de libidoșenia și penibilitatea maximă din ultimele șase luni. Și anume. Vin eu de la birou, un pic obosit, un pic visător, cum mă știți, și de cine dau în ușa liftului? De dl. Vinoaicisătelingpefață. Plm, n-aveam cum să o iau pe scări, că stau la zece și oricum mă ginise. Așa că fac o cruce cu limba și mă urc cu el în lift. De la prima replică am știut că voi regreta această decizie:

"Hai să te conduc acasă, vrei?".

Like, să meargă până la zece, el stând la 5 sau ceva de genul ăsta. Mă uit la el, mă uit la mine, mă uit la el din nou, îmi zic "bă, la o adică îi sparg mecla dacă e". Zic "sigur, dacă doriți". A doua greșeală. Începe să pună prietenește mâna pe brațul meu, gen ce mai faci prietene?, în timp ce mă întreba cum mă simt în apartamentul nou. ORICE AR FI, NU SPUNE CĂ TE SIMȚI SINGUR, urla o voce în capul meu. În fine, ajungem la 10, îmi zice de rezistența blocului, nici gând să iasă din lift. Îmi zic "frate, se prinde până la urmă ca e penibil", dar nu. Dau să ies, la care el își ia la revedere și mă fucking pupă din nou. În timp ce se apropia de mine să mă pupe, așa, în reluare, văd cum se deschide ușa exterioară de la lift. Evident, nu putea fi altcineva decât bunăciunea mea de vecină, suită pe role, care stătuse în fața liftului, neînțelegând de ce nu coboară nimeni din el. Se plictisise să aștepte și a deschis ea ușa. Când a văzut ce se petrecea în interior, fața ei a devenit cam așa

Adică, pe bune, cum ai reacționa tu dacă ai deschide ușa de la lift, după ce a oprit ocupat la etajul tău, și ai vedea înăuntru administratorul pupând un bărbat de 30 de ani? După episodul ăsta îmi venea să fug după ea în parc să îi explic că nu era ceea ce credea ea. Deși, sincer, nu cred că m-ar fi crezut.

Deci, dacă auziți pe la televizor, la știrile de la ora 5, de un bătrân bătut cu bestialitate și lăsat mort în lift, să știți că a vrut să îmi pună mâna pe fund.

Uite și melodia perfectă: Evil, de la Interpol.

Știri din țara unde s-a inventat statul...

...degeaba. Desigur, aici vorbesc despre Franța, unde, printre milioanele de mâncători de croissante se află și neînfricatul Max Pain. Poate din lipsă de activități care să-i satisfacă setea de adrenalină, super-eroul nostru s-a transformat în... așa ceva.

Nu, nu este The Stig din serialul Top Gear. Și nu, nu e nici pompier, fizicul relativ firav nu-i permite. În schimb Max Pain al nostru s-a făcut comisar. Comisar de circuit, din ăla cu steag galben, îmbrăcăminte rezistentă la flăcări și, mai presus de toate, acea super-cască prin care mă mir că nu îi iese nasul.

Păi nu? Acces la boxe la cursele de Formula 1 (vorbim aici de Monaco, desigur), bilete, gratuități, cadouri... Asta pe lângă celelalte probleme ale lui, legate de faptul că stă prea aproape de plajă și că îl deranjează agitația din pricinuită de premiile de la Cannes.

Max Pain: astea sunt uniformele
Max Pain: eu sunt foc
Le me: captain planet for the WIN
Le me: aveti si cu "heart"?

I-am propus să meargă într-o zi așa la cumpărături, să zică francezii că au văzut un membru al formației Daft Punk. Sau pe ta-su, ăla care respiră greu.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.