... sau cum să te simți ca acasă de la prima întâlnire.
Nu a fost de la mobilierul superb, accentuat de luminile bine poziționate. Nu a fost de la zâmbetul plăcut al blondei cu părul scurt care ne-a luat comanda. Nu a fost nici de la muzica din fundal, de la Buena Vista Social Club.
M-am simțit ca acasă pentru smiley-ul pus pe nota de plată, alături de mulțumirile că am fost acolo și invitația de a reveni, scrise de mână. THAT blew me away.
Ca urmare, vă recomand cu căldură ceainăria Infinitea, un loc cu o atmosferă foarte diferită de orice ați încercat până acum în materie de localuri. Prețurile sunt pe măsura locului și a ambianței, deci relativ sus, but... they have cookies!
Vă las cu o melodie de la Teodora - the dark side of the dark side. Pe care o îmbrățișez, cu această ocazie.
După ce zilele trecute m-am certat cu un polițist, pe tema "ce se intampla dacă" și povești cu zâne, azi am văzut încă două faze care mi-au umplut paharul. Dar să începem cu începutul.
"În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul trebuie să dovedească respect faţă de participanţii la traficul rutier cu care intră în contact.
Prin conduita rutieră personală adoptată atât în executarea serviciului cât şi în afara acestuia, poliţistul cu atribuţii în domeniul circulaţiei trebuie să fie model pentru ceilalţi participanţi la trafic în ceea ce priveşte comportamentul la volan." (Extrase din obligațiile polițistului, aflate pe site la IGPR)
0h rlly? Ce respect să ai pentru un polițist care te oprește pentru că n-ai lăsat pietonii de pe trotuar să ajungă până la trecere, ca să treacă strada? (cu justificarea "dacă era un copil și o lua la fugă?") Ce respect să ai față de un funcționar public, plătit din banii cetățenilor, care, atunci când îl întrebi, în calitate de cetățean, numele și gradul, îți spune "nu sunt obligat să vă răspund"? Ba da, domnule polițist, sunteți obligat să vă spuneți numele și funcția, atunci când un cetățean vă întreabă.
Și iată cum, după discuția aprinsă cu "omul legii", mă trezesc azi în fața a două faze cel puțin jenante. Mă întorceam de la o ceainărie (despre care vă povestesc imediat), opresc la un stop, mă uit în dreapta, o Toyota Rav4 cu un polițist în uniformă la volan. Polițist angajat într-o discuție intensă la telefonul mobil. N-avea fix nicio apăsare, conducea în timp ce era cu receptorul la ureche. Și atunci vă întreb: ce respect să ai față de un polițist care nu respectă legea?
2 km mai încolo, intru pe o stradă cu sens unic. Din sens opus, pe interzis, ghici ce venea. O mașină de de poliție, da. Fără semnale, fără nimic. Era sediul poliției pe strada respectivă, și pariez că le-a fost lene să ocolească (vorbesc despre Secția 4 din Sectorul 1). Ce respect să ai față de un "om al legii" care sfidează cetățeanul în felul ăsta?
Sunt sigur că nu spun lucruri noi, iar exemplele pe care le dau sunt minore în comparație cu altele, dar ce vreau eu să subliniez e că suntem o națiune de țărani, de oameni care nu au foarte multe puncte în comun cu civilizația. De aceea, respectul ar trebui să vină de la autorități în primul rând. E greu, cu atâția jmecheri și jmecherași, dar dacă nu există nici măcar acest minim de respect din partea "organului" însărcinat cu respectarea legilor, cum să avem pretenția vreodată să ne dăm jos din copaci?
Domnilor polițiști, nu uitați că atunci când ați primit hainele alea, ați făcut un jurământ. Nu uitați că sunteți în slujba cetățeanului și sunteți exemplu pentru cetățean.
Vorba unui fost colonel de poliție cu care am discutat mai apoi la telefon "Stai tu liniștit, ei nu sunt pe stradă în slujba cetățeanului, sunt în alt scop acolo". Vă las pe voi să vă imaginați care este acel scop.
Un instantaneu surprins azi, în timp ce mă întorceam de la birou.
Un cetățean intră încruntat în sediul băncii. Pe trotuar, un cățel încearcă să prindă o muscă ce se lovește încăpățânat de vitrina aceleiași bănci.
Așa de mult mi-a plăcut contrastul ăsta... Viața complicată a unuia, în contrast cu simplitatea trăirilor celuilalt. "Mai am de plătit doar rata și telefonul" versus "Uuuu, little flying thingy! Me catch you!". Really smart versus really dumb. Hopelessly depressed versus carelessly happy.
Parcă, privind așa lucrurile, observi mai multe lucruri în apropierea ta. Pune-ți întrebarea asta pe repeat în cap: ce contează cu adevărat pentru tine? Să faci high score la sfârșitul jocului? Sau să te bucuri de el? Nu știu dacă mai urmează un nivel după cel pe care îl jucăm acum. Deci ce contează, de fapt?
Pentru mine contează să ating cumva mințile și sufletele celorlalți jucători. Să îi fac să simtă, să îi fac să viseze. Și știu sigur că voi reuși asta. Deja o fac (chiar dacă sunteți doar zece :)) ).
A venit toamna, sezonul melancoliei și al aromelor dulci. Să vă bucurați de nuanțele ei!
Ce mai faci? De când nu ne-am mai văzut? Probabil de mult timp, eu nu am cum să știu, pentru că în ultima vreme am lucrat non-stop. Toate pentru o cauză nobilă, dezvoltarea economică a țării. Păi când de tine depind cateva sute de noi locuri de muncă, parcă te trezești mai motivat dimineața decât atunci când de tine depind șase imprimante și o șefă isterică.
Dar știți cum e, omul se adaptează. Așa că m-am adaptat și eu, pe principiul monkey see, monkey do, la noua mea familie de la birou, alături de care am petrecut foarte multe nopți albe și zile încețoșate.
Ce voiam de fapt să vă spun și m-am pierdut în introducerea asta demnă de Creangă, este că noi, la birou, din lipsă de alte activități recreative, ne-am apucat să ne facem, cum ar zice un coleg, "glumițe". BTW, urăsc acest cuvânt, dacă îl rostești în preajma mea, așteaptă-te la pioneze pe scaun.
Lucrurile au început timid: un mouse scos din priză. Apoi un mail trimis de pe un calculator lăsat neblocat. Nimic grav, doar un mail către alt coleg.
Ostilitățile au continuat însă cu versuri de manele care au apărut în mod misterios în caietele noastre de ședințe. That's when shit turned ugly. A urmat un wallpaper cu Guță, asezonat cu imposibilitatea de a mai schimba wallpaper-ul fără intervenția unui specialist IT *cough*. În final s-a ajuns la un echilibru, odată cu amplasarea strategică a odorizantului de cameră sub biroul meu, cu senzorul de mișcare activat. Jucărie mai parfumată ca atunci n-am mai avut niciodată. De atunci au mai fost câteva hărțuiri pe la frontiere, gen toată stiva de sticle de apă de 5 litri mutată sub biroul unui coleg (vreo 20 de sticle de 5 l) sau etichete lipite pe obiecte personale, dar nimic major.
Ideea generală este că îmi place jobul ăsta. Pentru prima dată în vreo 7 ani, îmi place jobul. Miercuri ne-a convocat Wuf la o petrecere, după care luăm o vacanță de o săptămână, cam. Că deh, nimic nu durează o veșnicie.
Îmi picară azi ochii pe noua promoție de la o companie ce produce echipamante electrice (să-i zicem Roventa). La prima citire, suna bine, dar... nu.
"Te coafezi ușor și câștigi un aspirator". Cât de misogin trebuie să fii să nu vezi ridicolul? Citesc mai departe. "Cumpără un uscător sau un ondulator de păr și poți câștiga un aspirator supersilențios"... Nu poți zice că target-ul este alcătuit din bărbați, nu știu mulți bărbați care să folosească ondulatorul de păr. Iar cei pe care-i cunosc să facă asta au oricum un rol mai.. pasiv ca să zic așa.
În plus, nici poza cu o tipă cu fluturași în păr nu ajută. Deci e destul de clar, promoția este pentru femei.
Acum, ce să înțeleg din mesajul ăsta? Pai pot înțelege că femeia are două roluri foarte importante în societate: să arate bine și să dea cu aspiratorul. Mă mai gândesc și la alte promoții de genul ăsta:
- Cumpără un ruj și poți câștiga o tigaie
- Cumpără noua Mazda și primești gratuit un carnețel de notat cumpărăturile
- Achziționează până la 31 august 3 articole de îmbrăcăminte din magazinul nostru și poți câștiga un curs de pregătire "Cum să-ți ții soțul satisfăcut"
Trăim într-o societate care promovează egalitatea femeilor cu bărbații. Sau?
In other news, hai să vedem dacă reușim să traducem următorul mesaj:
E clar, avem de-a face cu un ascensor cu comandă colectiv-selectivă și colectiv în jos. Wait, what? Un ascensor cu comandă colectiv-selectivă pot să-mi imaginez, dar faza cu colectivul în jos mă depășește și îmi creează o angoasă existențială. Îmi pun tot felul de întrebări: colectiv doar în jos? În sus de ce nu? Și de ce colectiv? Poate vreau să merg singur cu liftul. Trebuie să merg însoțit?
Noroc că lucrez la etajul doi și pot să evit liftul colectiv în sus.
Dum di dum di dum di dum. Creați-vă un profil Google Plus. În limba română. Yaay, acum sunt în loja masonică a deținătorilor de Google +!
Introduceți numele. Hmmm. Coyote. Selectați sexul. Masculin. Feminin. Altele. Wait, what? Adică, bun, să zicem că nu ești femeie. Nu toți au norocul ăsta. Dar ce-ți mai rămâne decât să fii un amărât de bărbat, în cazul ăsta? Ei bine, Google a găsit soluția.
Google Plus. Noi nu discriminăm nici mutanții.
Mulțumesc drăcușorului pentru poză. Și pentru inspirație.
Când încep să-ți placă muzicieni mai tineri decât tine, e semn că nu mai ai mult. Așa că m-am bucurat de puținul timp care mi-a rămas și m-am dus să-l ascult pe Nosaj Thing în Club Martin, în seara asta.
O hipstereală de nedescris era acolo. Tineret, fete frumoase, băieți cu man-purses, din nou fete frumoase și mai la final, muzică din alte lumi.
A mixat o oră și ceva, dar parcă au fost 10 minute. Și totuși, parcă am mers până la Jupiter și înapoi. Domnișorul Jason ne-a luat pe sus și ne-a transportat acolo unde trăiește el, ne-a plimbat prin coridoare întunecate și prin încăperi halucinante, ne-a lăsat fără glas și ne-a îmbătat cu muzică.
Uitându-mă prin mulțime, am văzut zâmbete cu gura până la urechi, ochi închiși, oameni în transă... Exact așa cum îmi place. Nu cred că pot să vă exprim mai bine de atât ce a fost acolo, așa că vă las cu o melodie de-a lui. Apasă play și închide ochii. În special tu, verdeursuz.
În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING, bancă la care am și cont de fapt. Nu știu alte sedii cum sunt, dar ăsta e cu vitrină, și tocmai în vitrină s-au găsit să pună un minunat "post de lucru" pentru operațiunile fără numerar. Adică un fel de calculator cu imprimantă integrată unde poți face diferite chestii cu banii din contul tău, dacă ți-a fost lene să înveți ce-i aia internet banking.
No, aici intervine problema. Oare ce operațiuni poți să faci fără numerar? Să îi scrii o scrisoare lui Moș Crăciun? Să joci tetris? Nu, în 85-90% din cazuri, ești trist când ești la mașinăria aia, pentru că trebuie să plătești facturi.
Acuma, io înțeleg, ăștia de la ING au zis că fac o afacere publicitară cu poziționarea asta. Gen "suntem pă sistem informatic" și "clienții noștri sunt mai deștepți decât ai voștri". Numai că, pe lângă faptul că expun publicului un om care face ceva intim (pentru mine e ceva foarte intim să plătesc o factură, mă scuzați), expun publicului un om care nu e deloc fericit.
M-am așezat și eu odată la calculatorul ăla, ca să transfer niște bani dintr-un cont în altul (mă face să mă simt important chestia asta, pot să spun la sfârșit de lună că am rulat milioane). Taste metalice, reci, fanta de la imprimantă care abia aștepta să scuipe o confirmare de plată, vitrina care mă făcea să mă simt ca și cum aveam camere la WC, nu domne, nu-i de mine în vitrină. Bag un internet, apăs trei taste și rezolv totul cu internet banking. Măcar așa nu mă transform în manechin pentru ING.
În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING. Și aproape de fiecare dată, în vitrină la ING e un om trist.
Ai observat că atunci când îmi strângi mâna în a ta, e ca un puzzle rezolvat?
Ai observat că brațele noastre se potrivesc? Că atunci când ne îmbrățișăm, brațele noastre au un locaș al lor, unde intră cu un click scurt și unde parcă se integrează în corpul celuilalt?
Ai observat că gâturile, bărbiile noastre se potrivesc? Că atunci când ne lipim unul de celălalt, niciunul din noi nu se simte inconfortabil?
Și poate ai sesizat și cum coapsele noastre se potrivesc, atunci când facem dragoste. Cum totul este natural și nimic nu e nelalocul lui.
Cum tălpile tale se potrivesc cu ale mele, atunci când ți le încălzesc sub plapumă. Cum răsuflările noastre se potrivesc, atunci când dormi cu fața spre mine.
Cum mersul tău se potrivește cu al meu, atunci când plecăm să facem poze prin locuri bizare.
Cum privirea ta se potrivește cu bătăile inimii mele.
Cum șoaptele mele se potrivesc cu urechile tale atât de ușor excitabile.
Cum pumnul tău încleștat se potrivește la fix în plexul meu descoperit și credul.
Ți-am gustat o lacrimă, azi. Era o lacrimă un pic sărată, un pic amară, precum sunt convins că au fost toate lacrimile ce au curs din ochii tăi. Ți-am șters-o de pe obraz și am gustat-o cu un gest pervers, ca un lunatic rătăcit în deșert. Am vrut să mai gust un pic din tine, atât cât mai ești aproape. Pentru că mâine poate o sa fim iar la două lumi distanță. Și voiam să profit de tine, atât timp cât ne e dat.
Știi cum îți dai seama că trebuie să te îndrepți spre casă? Dacă atunci când oprești la stop, în stânga ai un taxi, în dreapta ai un taxi iar în spate, ei bine da, tot un taxi, iar pe stradă nu mai e nimeni altcineva.
... și ar mai fi mers și un excedo după verbele astea trei, dar astea-s deja detalii.
Am avut un sfârșit de săptămână ca în filme, cu diferența, vorba cuiva, că "dacă era un film, mi se părea tras de păr". Nu voi intra în amănunte, pentru că oricum n-o să mă credeți. Evenimentul principal, dintr-un anumit punct de vedere, a fost concertul Manu Chao, desfășurat la Sala Palatului. Deci să vă zic.
Niciun concert nu este complet fără amplificatorul meu de trăiri, Mary. Așa că, prin metodele mele diavolești, am convins-o să vină cu mine la concert. Și bine am făcut, pentru că efectul a fost același ca de fiecare dată când merge cu mine la concert. Dacă Mary ar avea ambalaj, pe el ar scrie "Efect garantat". Și dedesubt, cu litere micimici, ar scrie "a nu se lua fără prescripție".
Îmbulzeală mare la intrare. Lume de tot felul, dar în general tinereturi cu educație superioară. Sala era la fel cum mi-o aminteam de la concertul Koop, și anume o incintă acustică foarte bună, dar un loc complet nepotrivit pentru concerte dansante, cum urma să fie cel al lui Manu. M-am stricat de râs când, în hol fiind, s-a auzit în difuzoare o voce fix ca aia din Teleenciclopedia zicând "Vă rugăm să vă ocupați locurile". Cred că era chiar vocea din Teleenciclopedia, de fapt.
Ne-am amăgit foamea cu niște ciudățenii de la Maria™, de data asta stafide, am luat două ape și ne-am conformat vocii blânde din difuzoare. Aveam locuri în fund la taxatoare, dar s-au dovedit a fi foarte ok, și la acustică și la vizibilitate.
Deodată, apar pe scenă unii. Care încep să cânte. First I was like WTF?, but then I was like hmmm. Băieții din deschidere au cântat interesant, timp de jumătate de oră. După care am aflat că era vorba de vocalul de la Bosquito, împreună cu trupa lui din State, Madame Hooligan. Au fost acolo câțiva "fucking" care nu-și aveau locul, dar per total au cântat ok. A urmat francezu' Manu, la a cărui apariție pe scenă trei sferturi din sală a sărit în picioare. Printre care și eu, deh. Am fost admonestat de o păpușe din spate că m-am ridicat în picioare și nu poa' să vadă nimic din cauza mea, dar i-am zis că dacă a venit să stea pe scaun, a greșit concertul. Lucru susținut și de restul publicului, care deja era în delir.
Delirul a continuat, în mod incredibil, două ore și jumătate, pentru că publicul nu se mai oprea din cerut bis-uri. Eu însă aveam delirul meu personal, văzând-o pe Mary în transă la câteva melodii. Poate și de asta sunt un pic mai tolerant în ceea ce privește repetitivitatea anumitor sunete sau acorduri, pentru că per total, a fost o muzică de transă. O să am și poze în curând, mai precis imediat ce motanul încălțat se decide să și le descarce din aparat.
L.E.: motanul încălțat s-a descălțat, așa că iată și poze.
Am plecat de la concert învinși de foame și de oboseală. Foamea ne-am satisfăcut-o cu bestialitate cu o șaorma de la Floreasca, iar pentru oboseală a existat un singur remediu: Club A. Dar astea sunt deja detalii. Vă las cu, bineînțeles, Manu Chao. Chill!
Am început cu propoziția asta ca să o mai sperii un pic pe maică-mea, cu care am avut o discuție de-a dreptul hilară după entry-ul anterior. Gen
Maică-mea: OMG ai fumat iarbă??? Eu: Spui asta de parcă ar fi prima oară. Maică-mea: OMG WTF de când ești pe droguri? Eu: Nu. Sunt. Pe. Droguri. Maică-mea: Ai ajuns să dai bani pe droguri, lepră! Eu: Nu dau bani pe droguri, am prieteni care mă ajută și ei cum pot. Maică-mea: De ce fumezi iarbă? Eu: Pentru că pot. Pentru că e fun. Pentru că nu are efecte secundare, spre deosebire de DROGURI. Pentru că se întâmplă de două ori pe an în cel mai bun caz.
Mă mir că nu mi-a cerut să îmi vadă venele. Dar hei, asta înseamnă că mai am un cititor fidel! Am vreo zece, cu mama.
Asta e aproape la fel de tare ca aia când m-a întrebat tata dacă sunt gay. Nu, nu la mișto, el chiar suspecta că eu mă dau la fund.
Gotta love'em.
În rest, viața e superbă. Îmi împart viața între relația mea specială la distanță, jobul foarte mișto și alergia la polen, pe care, cu această ocazie, mă fut.
Îmi împart camera cu un elefant, vorba cărții. O fantomă de elefant, care nu pare să slăbească deși o țin nemâncată de luni bune. Această melodie este pentru elefantul din camera mea.
...ce n-ar fuma nici Bear Grylls, ăla care își bea urina ca să supraviețuiască în junglă.
(Apropo de asta, cum o să vi-l amintiți pe Bear Grylls când o să dispară? Ca omul care v-a învățat să supraviețuiți în sălbăticie, sau "ăla care mânca tot felul de rahaturi pentru audiență"?)
...dar să revenim. A fost o zi lungă la birou, urmată de o noapte, după cum ziceam în entry-ul anterior, la fel de lungă. Așa că ne-am răzbunat pe viață, eu și frumoasa mea colegă "de bancă", și ne-am rulat o
telecomandă, două...? Două! Dăm legătura pe teren, unde creierul meu își face de cap. În cap. Mă rog, cum o fi. Dar să încep cu o întrebare.
Ce căcat ai pus în jointul ăla???
Sunt praf. Acum se clatină tastatura cu mine rău de tot și mă abțin din răsputeri să spun prostii. Ceea ce deja fac, so FAIL. Ziceam că am fumat ceva. Tutun nu era deloc în amestec, asta spun sigur. După două fumuri din chestiunea aia, peretele din față începuse să devină foarte amuzant, așa aplecat cum era. Colegă-mea nu s-a lăsat mai prejos, a tras și ea două fumuri zdravene, după care era toată numai zâmbet. Femeia-Zâmbet. Nu știu dacă era de la mine sau de la ea, dar jur că avea un ochi mai mic și unul și mai mic.
În fine, la birou n-am avut nicio problemă, deşi la un moment dat mă uitam la şiretul desfăcut şi îmi ziceam "dă-l dracu, e prea departe". Dar după ce am terminat cu fumatul, pe la 3, am plecat. Problemele au început pe scări, care zici că erau rulante. Eu m-am împrietenit cu balustrada, ea cu brațul prietenului ei venit să o ridice (chiar și la propriu) și am reușit să depășim și acest obstacol, la fel cum facem de fiecare dată. Right, dear?
Problemele au continuat în drumul spre casă, după ce m-am despărțit de cuplul Balanță-Taur (jur, e ceva de speriat cu zodiile astea). Fraților, cufm mergeam eu pe stradă, remarc că nu numai că nu era nici dracu, dar nici nu se auzea mai nimic. Merg 20 de metri, 50 de metri, 100 de metri, dau în bulevard, NIMIC! Pentru o clipă eram în Zombieland, sau în I Am Legend. M-am mai liniștit când am văzut o haită de câini vagabonzi care venea lătrând spre mine. Wait, what?
După un moment de contemplare senină, mi-am dat seama că nu era o haită, era unul singur, și că era chiar foarte bucuros să mă vadă. Și avea cinci picioare, dar nu m-ar crede nimeni, așa că șșș.
- Da, micuțule, o să ajungem până acasă, sigur o să reușim. Doar eu, de fapt, că tu nu ai casă, jigodie!
În fine, cum am ajuns acasă m-am cățărat pe ușă, am alergat până în hol și apoi am plutit un pic până în camera mea, de unde vă scriu cu geaca pe mine, minunându-mă în câte direcții mișto mă duce mintea mea acum (și cât de fuckin instabil e biroul ăsta). Mă duc un pic să visez și mă întorc când îmi revin. Sau revin după ce mă întorc în. Da. Foarte tare, frate!
Dar stai, de ce îți povestesc ție asta? Știi bine cum e când fumezi. Altfel n-ai fi aici.
Cam asta era în capul meu atunci. Adică acum 20 de minute. Calitate superioară, marfa. Bună pentru scris. Am mai pus melodia asta?
Eu: Hahahahahah, i-am dat lui Pongo (câinelui) un crenvurșt, hai să vezi cum se joacă cu el! Maică-mea: OMGWTF! I-ai dat crenvurșt? Eu: Umm... da? Maică-mea: Tu nu ești sănătos? Îi dai chimicale și E-uri? Eu: ...
