Știți, presupun, care sunt cele cinci stagii ale pierderii: negarea, furia, tocmeala, depresia și acceptarea. Hai să vă zic o povestioară.
Se făcea că eram la televizor. Tocmai urmărisem un film absolut delicios, ”Closer”, pe care îl mai văzusem o dată în compania unei, desigur, Balanțe. By the way, vă recomand filmul ăsta dacă sunteți pasionați de psihologia relațională, de interacțiunile între oameni și de Natalie Portman. Ca mine.
Aanyway, după ce am urmărit filmul, mi-am dat seama că de-atâta emoție, mi s-a făcut foame. Așa că am făcut ce ar face orice om matur: am răscolit toată casa în căutare de ceva cât de cât comestibil. M-aș fi mulțumit și cu napolitane expirate, doar să nu fiu nevoit să pregătesc eu ceva. Am eșuat însă în căutările mele. Singurele chestii gata de mâncat erau grăunțele pentru pisici și biscuiții la kil din care îi dau câinelui meu de sărbători. Le-am gustat pe amândouă și mi-am zis ”that ain't gonna work”, așa că mi-am făcut cruce și m-am apucat de făcut sandvișuri.
And then it hit me: gătitul mă calmează și mă echilibrează. Nu numai atât, dar îmi dă și inspirație. Ce păcat că nu știu să gătesc. Încă. Pentru ce s-a întâmplat în continuare pot să dau vina pe faptul că sunt un visător, că mă preocupau probleme existențiale, dar adevărul este că de fapt am greble în loc de mâini. Și anume mi-a scăpat o felie de pâine din mână, după ce pusesem un strat perfect uniform de margarină pe el.
Acum vine partea mișto: ați văzut Matrix? Ce tare era efectul ăla de încetinire a timpului, sau ”bullet time”, cum îi zic bulgarii. Cam așa se întâmpla la mine, mai puțin partea cu gloanțele. Vedeam cum sandvișul se îndepărtează de mâna mea, rotindu-se încet, totul la cam un sfert din viteza normală. Am avut timp să zic un NOOOOOOOOooooo în reluare, așa, cu voce mai groasă (aici intervine primul stagiu al eșecului, negarea), să admir mișcarea feliei de pâine și să mă gândesc la aspectele filosofice ale acestui accident. Mă gândeam ”prinde-l, prinde-l”, apoi am realizat că până am gândit asta, deja parcursese o treime din distanța până la gresie, așa că am abandonat inițiativa. Apoi mi-am zis ”handicapatule, nimic nu faci ca lumea” (furia, etapa numărul doi). După asta am început să mă tocmesc: ”băi, până la urmă sunt 50% șanse să cadă pe fața fără unt, deci nu e totul pierdut”. Vă spun, eram ca în filme, aveam deja un întreg dialog pe distanța de un metru dintre bufet și podea, care ținând cont de g=9.81 m/sec la pătrat și de viteza inițială v0 = 0m/s, înseamnă cam... al dracului de puțin timp.
În timp ce sandvișul se rostogolea neajutorat, lovind inițial podeaua cu cantul, a intervenit depresia: well fuck me, and fuck you Murphy, pentru faptul că mi-ai distrus cina, viața și visele”. Apoi am fost nevoit să accept pierderea, în momentul în care felia de pâine s-a oprit brusc și fără zgomot pe fața unsă.
Evident, cum ar face orice burlac care se respectă, am studiat cu atenție daunele, gândindu-mă ”oare nu mai e totuși comestibil?”. Când am văzut însă câtă margarină era pe gresie, printr-un simplu calcul matematic am dedus că nu.
E, acum priviți totul prin ochii câinelui meu: e ora 2 noaptea, dormi liniștit în cotețul tău, visând că miroși în fund o cățea în călduri, când se deschide ușa de la casă, apare stăpânul tău și îți întinde un sandviș cu șuncă (well, nu puteam să-i dau doar pâinea, ce suflet de câine aș avea să-i dau doar sandvișul pe jumătate făcut?). Dacă Pongo al meu ar fi putut să vorbească, cred că ar fi fost ceva de genul WTF??!?. Dar nu știe să vorbească, așa că a mâncat sandvișul și s-a culcat la loc.
Ce voiam de fapt să vă zic e că:
1. Nu contează prea mult povestea, atâta timp cât crezi în ea și o povestești din suflet.
2. Psihologia este o disciplină senzațională.
3. Fuck you, Murphy. Deși Pongo m-ar contrazice, dacă ar putea vorbi.
În încheiere, un film foarte bine realizat, despre puterea minții de a te îngropa sau a te face să zbori. 20 de minute, dar merita, aveți încredere în ce vă zic. Via mutfushte.
The Butterfly Circus 2009
0 comments:
Trimiteți un comentariu