Eram adâncit în gânduri. Stăteam în stație, așteptând tramvaiul și primăvara. Cred că tramvaiul o să vină primul, îmi zic. Nu eram foarte atent la ce se petrecea în jurul meu, dar nu aveam cum să nu-l observ.
A traversat pe verde, odată cu ceilalți călători grăbiți. S-a uitat scurt în ochii mei, apoi s-a așezat liniștit lângă mine. Ceilalți îl priveau cu mirare amestecată cu teamă. Ce bine că vine tramvaiul.
S-a urcat la fel de liniștit, s-a strecurat până la burduf, unde a rămas până când tramvaiul a început să încetinească pentru următoarea stație. A coborât cu degajarea unui călător care face drumul ăsta zilnic, apoi s-a îndreptat către pasajul pietonal care suplinea lipsa unei treceri de pietoni. Părea că știe exact unde se duce.
Nu o să-l uit prea curând. Era bej și avea coada tăiată, iar în ureche avea cercelul regulamentar de câine fără stăpân. Dar privirea lui atunci când s-a așezat lângă mine în stație denota mai multă inteligență decât a multor bucureșteni pe care i-am văzut în ultima vreme.
True story. Un câine fără stăpân care știa regulile de circulație, nu era speriat de tramvai și știa exact ce e de făcut și când ca să călătorească cu un mijloc de transport în comun.
Mă așteptam să-mi ceară și o țigară.
MLIA.
0 comments:
Trimiteți un comentariu