Mai sunt trei zile până când my little sis, Cristina, se va îmbarca într-un avion cu destinația ”viața ei”. Care viață de acum începe, cu adevărat. Melodia și textul de mai jos sunt pentru ea.
Vreau ca acest entry să fie ca o scrisoare deschisă, pentru că vreau să îți fie absolut clar că nu voi uita niciodată cât de mult m-ai ajutat și câtă valoare ai adăugat vieții mele până acum.
Ai fost și ești vocea din capul meu, vocea rațiunii și glasul care m-a ajutat să-mi păstrez o luminiță aprinsă la capătul unui tunel strâmt și rece.
Ai fost persoana, la un moment dat chiar singura, mulțumită căreia nu mi-am pierdut încrederea în oameni, în om.
Ai fost și ești singurul om pe care îl cunosc, care reușește să învețe din greșelile altora.
Ești fantastică prin felul tău de a te consuma în interior, înaintea oricărui examen al vieții, ca apoi să iei acel examen cu nota 10. M-ai inspirat mult, și în ceea ce am scris, și în ceea ce am ales.
Ai fost persoana care m-a încurajat, care m-a stimulat să scriu, să îmi transform furia, dezamăgirile, iubirea și dorul în cuvinte. Vreau ca lacrimile pe care le-am vărsat pe paginile poveștii scrise împreună să aducă la un moment dat căldura în inimile celor ce o vor citi.
Ai fost o insulă de calm într-o mare plină cu alge urât mirositoare și mereu agitată.
Ai fost și vei rămâne cred eu, cel mai elevat, sensibil și rafinat suflet pe care l-am cunoscut.
Singurul suflet care a fost în stare să nu judece oamenii. Se zice că noi, oamenii, prin natura noastră, judecăm pe cei din jurul nostru. Tu... tu ești mai sus.
Unul din extrem de putinii oameni care m-au înțeles complet, care m-au acceptat și care m-au iubit exact așa cum sunt: ciobit, cu zgârieturi și imperfecțiuni. Și unul dintre puținii oameni care au crezut, cu toată ființa, că sunt capabil de lucruri foarte mari. Chiar și atunci când eu nu m-am mai crezut în stare de nimic.
Și pentru că nu știu dacă și în ce măsură vom reuși să rămânem împreună în cele ce urmează, vreau să rămână scris aici, ca să te poți întoarce oricând dorești să îți amintești de noi:
Bă, deci cum să vă spun eu, sunt o vedetă. Să vă zic și de ce.
Prietena mea, Abe, vrea să facă un fel de clip, care este, pentru a promova ceva. Nu vă spun încă ce, o să vă spun la momentul potrivit. În clipul ăsta are nevoie de un tip trist, emo așa, și nerdy, și bineînțeles că nu avea cum să aleagă pe altcineva pentru rolul ăsta. Sunt ca un Keanu pentru Matrix, ca un Arnold pentru Terminator, sunt perfect pentru rolul respectiv. Și culmea e că nu despre asta voiam să vă zic. Probabil că despre asta o să vă zic în partea a doua.
Deocamdată partea întâi, încălzirea.
Mă întâlnesc într-una din serile trecute cu Miezu. Normal, capul răutăților. Și cum vorbeam noi așa de cât de proastă e situația României în contextul economic european, mă trezesc cu un ”auzi pisi, nu vrei să apari într-un film?”.
Mă uit un pic chiorâș la ea, mai ales că cu doar o zi înainte mă rugase și Abe să apar în clipul ei. Mă gândeam ”bă fetele, mi-am schimbat parfumul, ce dracu am așa, dintr-o data, de mă vreți la filmări?”. Continuă: ”E vorba de un film făcut cu ocazia unei nunți. Și anume, mirele și mireasa fac un filmuleț amuzant, în care trec prin nenumărate peripeții ca să ajungă la sala unde sunt masa și dansul, și pe drum i se întâmplă tot felul de calamități rochiei ei. E arsă cu țigarea, e murdărită de vopsea etc.”
- Great! I'm in! exclam eu încântat. Mereu am vrut să joc într-un thriller. Ce rol o să am?
- Păi, tu o să fii unul din figuranții care fac pipi când dau cei doi buzna în WC-ul din restaurant, îmi spune Miezu cu mutrișoara aia a ei acoperită circular de un zâmbet. Dar încă nu e sigur, că mai vin câțiva băieți, tu o să fii back-up. Te anunț eu din timp.
Oh. Like, the toilet boy. Hohotesc un pic ca să mă dezmeticesc, apoi îi zic că în principiu nu am nimic împotrivă, dar doar dacă renunță cineva din distribuția inițială. Mă rog, deja acceptasem, nu puteam să mai dau înapoi. De ce? Pff, voi n-o știți pe Miezu...
Evident, a doua zi la ora 18.00 mă sună Miezulin, iar când răspund sunt întâmpinat de cuvintele ”știi, filmarea aia...”. În acel moment am realizat că soarta mea e pecetluită. M-am mai liniștit însă când am aflat că o să fie acolo și boyfriendu' Miezului, în rolul de bucătar sadic. Măcar o să cunosc pe cineva acolo. Ok, zic, când e filmarea? La 19.30, îmi spune pe același ton dulce Miezu. Mamă, m-ai anunțat din timp, ce bine.
Ajung la filmare, fac cunoștință cu lumea, îl salut pe bucătarul sadic, admir un pic rochia miresei care era făcută aproximativ franjuri, apoi ne apucăm de filmat. Duble peste duble. Ce, credeați că e treabă de amatori? Nu, exista un scenariu, un tip cu lumina, un cameraman slash regizor, recuzită, tot tacâmul. Mă simțeam ca-n Tăcerea Mieilor, mai ales cu bucătarul plin de ketchup pe șorț și cu un satâr cât femurul meu în preajmă.
În fine, ajungem și la scena mea. Se pare că eram singurul figurant care s-a prezentat, din cei programați, pentru că colegii mei au fost aduși la repezeală din staff-ul prezent(săracii): unul din chelneri și un tip care a avut neșansa să care marfă prin zonă în momentul ăla. Ne-a aliniat la perete, ca la plutonul de execuție. "Deci voi stați așa... ca băieții, la pisoar, și ei o să dea buzna peste voi, la care voi vă întoarceți, toți odată și vă uitați mirați la ei". Bă, bine că nu ne-a pus și s-o scoatem, că ieșea film porno, îmi zic.
Au dat buzna de vreo trei sau patru ori, până ne-a ieșit cum trebuie. ”Alo, mai cu viață ne întoarcem, că suntem surprinși!” ne striga cameramanul/regizorul. Da domnu, da p-ormă se vede ciucurașu, sau mă rog, că lipsește ciucurașu, dacă mă întorc prea mult, îmi zic eu.
Ne întoarcem, într-un final, sincron, ca înotătoarele olimpice, și cam cu aceeași expresie sugestivă pe fețe, după care trecem la scena următoare. De fapt aceeași scenă, din alt unghi. Ehei, la prima a fost ușor, că număra el, iar la ”3” trebuia să ne întoarcem, acum însă era mai dificil, că trebuia să ne întoarcem când țipa mireasa. Care mireasă ori țipa prea târziu, ori deloc.
Cinci minute și patru duble mai târziu, cameramanul/regizorul s-a declarat mulțumit de rezultat, m-a felicitat pentru prestație și ne-a dat liber. Ce bine, îmi zic, că făceam pe mine. Oh, wait. Fac pe mine sau doar mi-am intrat prea bine în rol?
N-am știut până acasă, când era chiar să fac pe mine. Bă, un actor bun nu mimează, simte emoțiile din film, da?
Urmează, cred, partea a doua. Acum vă las cu cel mai tare DJ din lume. Sau din căminul cultural. Don't give LSD to grown-ups!
Ieri a fost ultima mea zi în compania cucuvelei isterice. O călătorie scurtă, intensă, din care am învățat (sper) destule lucruri. Să vă zic ce am învățat? Hai să vă zic, că așa v-am obișnuit. Am învățat că:
1. Expresia ”a face spume la gură” este cât se poate de reală. Am observat asta după ce i-am spus cucuvelei cât de dor o să-mi fie de țipetele ei și de felul cum își tratează angajații. I-am menționat și că mă bucur că am plecat DUPĂ ce am reușit (noi, echipa) să obținem cel mai bun rezultat financiar din istoria firmei. Moment în care a început să scoată spume mai ceva ca mașina mea de spălat după ce am băgat în ea ca tâmpitul detergent pentru spălat manual.
2. Atunci când începe să tremure casa cu tine, trebuie să te asiguri că nu se reasfaltează în zonă, pentru că altfel vei arăta destul de ridicol încercând să sari pe geam în curtea în care colegii tăi au ieșit la o țigară.
3. Mai există și oameni profesioniști, care își fac treaba până la capăt. În general însă, aceștia coincid cu oamenii care sunt privați de respectul cuvenit și sunt tratați ca niște sclavi. Păcat. Eu încă mai cred că, conceptul de muncă de plăcere nu e incompatibil cu performanța, dacă se respectă niște reguli. Dimpotrivă, dacă dimineața te trezești cu o mentalitate de genul ”hai să mai rezolvăm niște probleme, să mai facem un ban, să mai avansăm un pas-doi-trei”, poți realiza mult mai multe decât dacă faci lucrurile cu teama de represalii. Dar asta presupune să-ți alegi cu atenție angajații. Ca să gâdil în mod plăcut urechile Albinuței, HR-ul reprezintă o componentă esențială într-o companie. Și nu HR-ul ăla care se uită pe CV-uri și organizează interviuri, ci departamentul care se asigură că se comunică eficient în cadrul companiei, că echipele sunt omogene... utopic, nu? În alte țări se poate, la noi nu.
4. Clauzele unei înțelegeri trebuie scrise, pentru că altfel, ”ai înțeles tu greșit”. Comunicările trebuie făcute în scris, chiar și cele triviale, pentru că altfel ”nu mi-ai spus nimic, minți!”.
5. Dacă ți se oferă un salariu inițial prea mare, există un schepsis. Sau în cazul de față, mai multe. Gen ”pe cartea de muncă ai salariul minim pe economie” și alte țigăneli.
Aș vrea să mulțumesc pe această cale fanilor mei :)), precum și echipei ”de intervenție” cu care am lucrat, buni profesioniști și buni oameni. Voi sunteți motivul pentru care am adăugat, cum rar o fac, tagul ”prieteni” alături de tagul ”office” la acest entry. Vineri mergem la bere, da?
A, și să vă zic una tare, Pig Brother, vechiul meu șef, după ce și-a sacrificat numeroși ani și resurse pentru firmă, a fost ”debarcat” în cel mai jalnic mod, ajungând să fie ultimul care află. Oricât de neom ar fi el, și chiar dacă are o situație materială care nu va fi afectată de plecare, mi se pare un pic nedrept ce s-a întâmplat. Dar hei, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc, așa că nedreptățile sunt parte din viață.
Viața bate filmul.
Și acum, un triple-combo. Animație mișto + melodie mișto + versuri mișto.
.. Pe la ora patru după-amiază, când sunt la birou.
Pe motiv că sunt pe picior de plecare de la locul actual de muncă, azi m-am distrat foarte tare la birou. Bine, e și cucuveaua în concediu, deci tot personalul firmei a fost mai relaxat.
Ce nu v-am spus eu este că virgulă cucuveaua are un fiu. Fiul ei este foarte simpatic, aparent. L-aș compara cu o nevăstuică, dacă aș avea ocazia. Foarte amabil și alunecos, omul ăsta (dealtfel coleg cu noi, că deh, nu scapă el așa ușor) are o problemă. Băi, dar o problemă documentată. Domnișorul nevăstuică nu suportă lucrurile strâmbe. Terminați cu râsetele, e chiar gravă treaba. Imaginați-vă că trece pe lângă un tablou strâmb. Ei bine, instinctiv, îl îndreaptă. Jur. Nu conștientizează, e ceva ce e peste puterea lui de control.
Așa că de fiecare dată când las jaluzelele mai jos, le blochez într-o poziție aproape orizontală. Mereu aproape orizontală. Apoi aștept împreună cu Alinuța să treacă el prin zonă, ca să ne distrăm copios.
Pe principiul ”o demisie nu vine niciodata singura”, săptămâna trecută am avut o surpriză. Pentru unii plăcută, pentru alții neplăcută, nu dau nume că nu e bine să te bucuri că moare capra vecinului (vecinei, mă rog).
Sună cineva la poartă, ridică Alinuța receptorul...
”-Garda Financiară”.
În secunda doi, lumea începe să se agite, Alinuța ascundea banii prin sertare, șefa ducea geanta ei diplomat în beci, unde cineva trebuia s-o păzească cu prețul vieții, eu scoteam pe ușa din spate imigranții pakistanezi care munceau la noi pe nașpa (exagerez un pic, dar înțelegeți ideea), toate astea s-au întâmplat în timp ce dubioșii de la Gardă urcau scările. Și mai zicea șefa că nu suntem eficienți... pff...
Următoarele două ore au fost foarte palpitante, dat fiind că Alinuța era albă și tremura, șefa mai avea puțin și dădea în plâns iar băieții de la Gardă făceau percheziții de cavități prin firmă. Băieții de la Gardă fiind un slinos bătrân și un libidinos tânăr. Sau invers, nu am reținut exact. 78-de-telefoane-către-contabile mai târziu, rezultatele au fost mult mai bune decât probabil se așteptau ei, adică doar fo' 8000 de lei amendă. Șefa a trecut razant pe lângă penitenciarul Rahova, refuzând să îi ”ungă” pe băieți. Și spun asta pentru că unul din ei avea în geantă un reportofon (mai degrabă magnetofon) pornit (se vedea microfonul) , deci mirosea a penal dacă șefa făcea ceva greșit.
La final s-au interesat de produsele pe care le comercializăm, că ”am nevoie pentru fi-miu” (gen mită în natură, gen), comisarul (ce porno sună) tânăr a salivat un pic pe lângă vulpea de la vânzări, după care au plecat cu planul de amenzi făcut, acompaniați de un miros specific.
Replica de senzație a avut loc azi, când primesc un telefon.
-Bună ziua, aș dori să vorbesc cu Domnișoara Directoare Vulpea de la Vânzări.
-Cine o caută?
-[nume prenume]
-Imediat.
O pasez pe vulpea de la vânzări la telefon, iar discuția ce a urmat merita înregistrată. Cu magnetofonul. Libidinosul tânăr de la Gardă o invita pe vulpea de la vânzări la o întâlnire ”de afaceri”, probabil în scopul ștergerii datoriilor firmei. Surprinzător pentru mine, care știam că vulpea de la vânzări ar face orice pentru firmă, a refuzat ”întrevederea”, apoi a închis elegant telefonul, chiar la momentul potrivit pentru ca libidinosul să nu audă hohotele noastre de râs. Gen ”păpușe, cinăm sau dăm amendă?” gen.
Ciudat, șefa nu râdea. Poate pentru că ea s-ar fi dus la întâlnire.
Vă spuneam într-un entry anterior de faptul că se asfaltează strada pe care se află biroul meu. În mod bizar, lucrările progresează și se procedează conform unor reguli, nu haotic, cum mă așteptam. Au asfaltat deja trotuarele, acum fac fundație pentru asfaltarea străzii... Mă rog, ideea e că își văd băieții de treabă, excavatoare, mașinării de tot felul...
Ceea ce ne aduce la subiectul din această seară. Ies ieri, pe la prânz, să-mi iau ceva de mâncare. Distrat, ca de obicei, cu gândul la cum să fac să evit alte urlete și șuturi în fund de la șefă, nu dau atenție inițial spectacolului ce se desfășura chiar în fața sediului. Observ o Dacie papuc care făcea manevre printre dealurile de pământ, o ignor. Observ un excavator cu cupa ridicată, îl ignor. Observ agățată de cupa excavatorului o Dacie din '78, cu roțile în sus, o ig... wait, what?
Primul meu gând a fost că au dezgropat-o când săpau pentru fundație, mai ales că nu mai văzusem de mult nuanța respectivă de galben pe o Dacie. Totul însă s-a clarificat când Dacia galbenă a fost pusă în (peste) Dacia papuc, care a plecat cu ea în spinare: trăim în România, și viața de aici bate filmele de la Hollywood. Îmi cer scuze că nu am apucat să pozez sceneta, va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Fur melodii, asta fac. Mă folosesc de contul meu de LastFM pentru a găsi tot felul de melodii, pe care le savurez cu nerușinare, fără să țin cont ce amintiri îți invocă ție o melodie care mie îmi place poate în alt fel.
La fel, și alții iau de la mine melodii. Sper ca măcar unele melodii din cele pe care le-au descoperit din cauza (ahem, Miez) mea să le asocieze cu niște amintiri frumoase.
Am citit niște cuvinte foarte frumoase: ”music is what feelings sound like”. Picture this feeling:
Pe mine melodia asta mă duce undeva departe, undeva unde vreau să fiu. Unde voi fi, pentru că obțin tot ce îmi doresc.
Și să-ți vând un pont: și tu poți să ajungi acolo unde vrei să fii. Asigură-te că vrei să ajungi acolo, apoi gândește-te zilnic la asta și fă ceea ce trebuie ca să ajungi unde ți-ai propus. Do or don't. There is no ”try”.
In other news, cred că dacă mă voi căsători vreodată, voi avea o soție tare pisăloagă. Nu de altceva, dar se zice că toate experiențele te pregătesc pentru ce vei avea de înfruntat în viață, și jur că dacă s-ar da diplome pentru ”arta de a părea că asculți”, aș fi premiant, la cât antrenament primesc la birou. Alo, șefa, mai facem o pauză? No, really, voi nu înțelegeți. La modul cel mai concret, dacă se apucă să vorbească cu tine și nu o întrerupi, poate vorbi 3 ore non stop. Și să dea dracu să pleci în concediu, că ajungi ultimul nenorocit în gura ei. Mincinos, leneș, dezordonat... Sincer, nu știu cum dau doar de panarame de șefi. Dacă toți sunt așa, aș dori să mă mut la țară și să cultiv legume.
In other news, Max Pain și-a găsit job în țara mâncătorilor de croissante. Nimic nu-ți poate sta în cale dacă ești consecvent și răbdător. Și le poți avea pe toate: o persoană care să te iubească precum ochii din cap, o situație materială care să îți permită să faci ce îți dorești, precum și
Max: k Max: hai ca am plecat la plaja Max: vb mai tarziu Coyote: succes si crema
Toate astea, pe Coasta de Azur. Speaking of which, să vă mai dau o melodie, pe care vreau să v-o imaginați ca fundal sonor pentru un răsărit de soare din mare (marea noastră, neagră și udă), un răsărit ușor alcoolizat și poate și ușor influențat de anumite ierburi medicinale arse în scop terapeutic.
One more thought. Cred că pisica mea se va numi Zen. P-asta nu știu de unde am scos-o, momentan urăsc pisicile cu care trăiesc. Toate 8.
L.E.: Le Miez, dacă te întrebi de unde știi melodia, e din mixul Letter to M, pe care ți l-am băgat pe gât, sau mă rog, pe urechi, în drumul spre UngariaAustriaGermaniaLiechtensteinElvetiaItaliaFranta si restul.
Avea aproape 60 de ani, dar nu-i dădeai mai mult de 45. Mereu vesel, mereu pus pe șotii, avea în el o energie pe care mulți o considerau de-a dreptul dubioasă.
Deținea un local micuț, într-o zonă foarte frumoasă a orașului. În fiecare dimineață la ora 7, indiferent cât de mult lucrase în noaptea respectivă, el era cel care deschidea obloanele din lemn vopsite în culori blânde. Punea cafeaua la făcut, apoi cobora câteva minute în pivniță, revenind chiar când ajungeau primii angajați. La ora 8.30, deschidea ușa la intrare și stătea un pic afară, bucurându-se de aerul tare de dimineață.
- Care îți e secretul? îl întrebau clienții vechi ai localului. Cum reușești să fii așa de bine dispus tot timpul? - N-am de ce să fiu altfel, îi mințea el cu zâmbetul pe buze. Viața e prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.
Îl invidiam. Eu aveam 32 de ani, însă părea mult mai în formă și mai plin de viață decât mine, chiar decât prietenii mei mai tineri! Eu îi țineam barul, eram barman/chelner/om bun la toate, și îmi plăcea la nebunie să lucrez cu el. Într-o seară însă, stând cu el pe terasă, am remarcat ceva ciudat. Fusese o seară mai ușoară, așa că reușisem să ies un pic din bar, dintre licorile mele, și să îl provoc la un pahar de vorbă. Pe măsură ce orele treceau, observam cum îmbătrânește văzând cu ochii parcă. La un moment dat s-a scuzat, s-a ridicat de la masă și s-a dus în pivniță. Mi-era teamă să nu i se fi făcut rău, așa că l-am urmat, după câteva minute.
Intrând în pivniță, unde de obicei nu avea nimeni acces, am rămas surprins să văd că era un adevărat laborator acolo, jos. S-a întors, auzindu-mă, și după un moment de tăcere, mi-a spus:
- Ei, până la urmă tot trebuia cineva să afle... Măcar ești tu, în care am încredere.
Nu știam ce să spun, dar nici nu era nevoie, pentru că a continuat:
- Toată lumea se miră de ce sunt eu mereu așa plin de viață... Ei bine, o lungă perioadă de timp am fost altfel. Vezi tu, când eram tânăr, m-am îndrăgostit. Am iubit-o atât de mult, încât atunci când destinul mi-a răpit-o, n-am mai vrut să mai trăiesc. Mi-era atât de dor de ea, în fiecare zi, încât nu mai reușeam să construiesc nimic, să fac nimic cu viața mea. Am plecat departe, pe alte continente, am fugit, m-am ascuns de trecut, dar trecutul era mereu acolo, cu un pas în urma mea. Am avut însă norocul să dau, în drumurile mele prin America de Sud, peste un trib condus de un vraci foarte înțelept. Se pare că știa și câte ceva despre alchimia sufletului, printre altele. El m-a învățat să construiesc asta.
S-a dat la o parte, arătând spre un obiect ciudat care strălucea ușor.
- Ce face chestia asta? l-am întrebat, apropiindu-ma de masa pe care era artefactul. - Condensează dorul. Știu, pare absolut nebunesc, dar asta face.Transformă dorul într-un lichid, eliberându-mi sufletul de apăsarea aceea teribilă și redându-mi pofta de a trăi.
Abia în acel moment am observat că pivnița continua dincolo de masă, ca un coridor larg, ca o cramă, în care erau sute, mii de sticle pline aparent cu același lichid ca și cea de pe masă. În mod evident, am rămas complet mut, timp de câteva secunde, apoi am întrebat, cu o voce tremurată:
- Dar... De ce le-ați păstrat? Toate sticlele astea... Sunt pline cu dor! - Nu știu. Poate pentru că n-am vrut niciodată să renunț la femeia pe care am iubit-o atât, la ce simțeam pentru ea. Sau poate pentru că am vrut să văd cât dor poate izvorî din sufletul unui om.
Continuă, pe o voce mai tristă: - După cum vezi însă, în fiecare zi cobor aici și mai umplu o sticluță cu dor. de treizeci de ani, în fiecare zi. Măcar nu mă mai apasă.
Am încercat să îl mai întreb ceva, dar mi-a făcut un semn scurt cu mâna.
- Te rog ceva. Din acest moment, acest subiect este închis. Nu vreau să mai vorbim niciodată de asta, și aș prefera, pentru binele tău, să nu mai spui nimănui. Nu de altceva, dar e posibil să te bage într-o cămașă de-aia cu mâneci lungi, care se leagă la spate, și să te încuie într-o cameră cu pereții moi, adaugă el râzând.
Am urcat împreună treptele, tăcuți. Prin capul meu treceau tot felul de idei. Cât o iubește pe femeia asta.
Mă minunez. Nu, pe bune, mă minunez de cât de urâți pot fi unii oameni. Nu la exterior, că la capitolul ăsta poate nu-i vina ta, dar în suflet. Aproape că-mi doresc să plec pe o insulă nelocuită (da' cu wireless, ca să fiu la curent cu noutățile). Asta așa, ca introducere, că de fapt voiam să vă zic de altceva.
Stăteam azi și îmi trăgeam sufletul după o partidă de sex obligat (aka paradă cu strigături de la scumpa mea șefă), când începe să se miște casa cu noi. Dar nu mișcare de-aia, de aproape n-o simți, ci zgâlțâieli serioase, de-ți curgeau literele de pe monitor. No, îmi zic, asta fu. Nu o mai suportă nici pământul pe șefa, vine sfârșitul lumii. Am scăpat ușor, mor tânăr, rapid, nu-mi duce nimeni dorul, ce mai, ideal. Sper să n-ajung în același loc ca și șefă-mea, că în mod sigur și acolo o să fie un team leader ceva.
Mă uit cu o privire pierdută, zâmbind, la Alinuța de la HR, și remarc că tremuratul casei nu se întețește, dar nici nu dă semne că s-ar opri curând. Alinuța de la HR, trebuie să vă zic, e o doamnă la vreo 28 de ani cu care râzi de te spargi. Mai mult ea, pentru că dacă s-a apucat să râdă, poți să te duci să-ți iei un pahar cu apă, că până te întorci, aproape că a terminat. Mortală. O să vă mai spun de ea, momentan să vă zic de zgâlțâieli. Alinuța dădea să sară pe geam, colegii se uitau în sus la lustra care nu există, până și șefa amuțise (v-am zis eu, e nevoie de un cutremur s-o oprești), toate lucrurile mergeau exact cum ar fi trebuit. Le zic ”hai, facem o tură de cartier cu casa? Conduc eu!” după care realizez cu tristețe, privind pe geam, că încă nu s-a terminat, n-o să mă văd prea curând cu bunicu. De fapt repară ăștia strada la noi și tocmai tasau pământul în fața casei unde avem sediul.
Pff... era prea frumos să fie adevărat, trebuia să-mi dau seama. Probabil că la cât de miștocar îl știu pe EL, sfârșitul lumii n-o să aibă nimic de-a face cu filmul 2012, o să fie un sfârșit plictisitor și lent.
Mă trezește din visare șefa cu vocea ei spartă, care mă ia din nou la rost pentru ceva ce am greșit, nu am făcut sau am făcut incomplet. Nu mai știu exact care variantă era, dar oricum e una din astea trei, alta nu există.
Viața asta e ca facultatea de Aeronave din Politehnică. De intrat intri, de ieșit ieși greu și prost. Asta dacă nu ești premiant, ca Mădălina Manole, fie-i țărâna ușoară.
Maestre, muzica. Via E.V.E., de data aceasta.
O zi bună e atunci când nu mă trezesc simțind că îmi lipsește ceva/cineva.
O zi bună e atunci când vorbesc cu surioara mea (aka Cristina) dis-de-dimineață.
O zi bună e atunci când reușesc să mănânc de prânz la prânz.
O zi bună e atunci când nu mă trezesc cu șefa mea că-mi lipește pe dulapul din spatele meu, în format A3, fișa postului, ca să-mi sublinieze că sunt un trântor.
O zi bună e atunci când mă întorc de la birou seara și sunt mai puțin de cinci pisici în sufragerie și/sau mai puțin de trei pe canapea.
O zi bună e atunci când nu primesc facturi. O zi bună e atunci când am bani să plătesc facturi.
O zi bună e atunci când găsesc pe eJobs anunțuri fără greșeli gramaticale (”cunostiinte PC,word,exel.” - am încheiat citatul, dând ușor din cap)
O zi bună e atunci când sunt sociabil și vorbesc cu mai mult de doi prieteni în 24 de ore.
O zi bună e atunci când nu simt nevoia să plec departe și să nu mă mai întorc.
O zi bună e atunci când văd o luminiță la capătul tunelului.
Azi... azi nu a fost o zi bună. Noroc cu muzica. Pe care o dedic.
Azi m-am apucat, din motive destul de dubioase, să caut exprimări folosite de angajatori pentru anunțurile de joburi. Ce am descoperit m-a cam făcut să caut locuri unde pot emigra.
Mă băieți, încercăm și noi fără copy și paste? Am gasit câteva zeci, daca nu mai multe anunțuri și CV-uri care cuprindeau următoarele calități (exprimările variau foarte puțin):
1. Pe locul întâi, ”capacitatea de a lucra eficient cu un volum mare de informații într-un timp scurt”. No, să mori tu dacă te angajezi la o firmă cu o astfel de cerință. Propoziția de mai sus se traduce prin ”capacitate absolut supraomenească de a lucra fără urmă de greșeala în condițiile în care informațiile primite sunt de două ori mai multe decât ar putea oricare două persoane să asimileze.” Și ceri și salariu?
2. ”Capacitate de lucru cu mai multe proiecte simultan”. Înlocuiți ”mai” cu ”prea” și o să vă faceți o idee despre cerințe.
3. ”Abilități de comunicare, negociere, relaționare” - abilități înnăscute de a fi amabil la telefon cu clienții, de a obține cel mai bun preț, de a relaționa cu colegii, în timp ce stai aplecat și cu picioarele desfăcute pentru o penetrare cât mai riguroasă din partea conducerii. Și aici nu mă refer neapărat la femei.
4. ”Abilități de analiză , planificare și organizare”. Adică, na, aproape că crezi că e firmă serioasă. Dar de fapt asta e ceva de genul ”angajăm caracatiță cu memorie de elefant”. Trebuie să fii capabil(ă) să analizezi situații ce nu au cum să apară, să planifici și să organizezi un departament care este într-un haos perfect, toate astea în două săptămâni. Și oricum n-o să faci nimic cum trebuie, oricât te-ai strădui.
5. ”Orientare către dezvoltarea echipei” - fiecare pentru el, dar tu ești ăla nou deci tu faci pentru toți. Dacă vii cu o propunere de training, ți se va reproșa că nu-ți vezi de treabă. Plus că dacă nu sapi, ești săpat.
6. ”Orientare către piață, produs, client” - dacă ai stocuri în gestiune, sunt prea mari și ești ineficient. Dacă ai ofertat la client prețuri de bun simț, ori vrei să furi ori ești incompetent. Nota bene: în firmele românești, conceptul ”imagine” e ca o înjurătură de mamă. Bine bă că ești tu dește(a)pt(ă) și ne vorbești de sus de imagine, în timp ce noi cărăm cutii!
Bine, mai e și aia cu ”pachet salarial motivant”, care e de râsul curcilor. Presupunând că pachetul salarial chiar e motivant, avem următoarea formulă: dimensiunea obiectelor care te penetrează dorsal crește cu pătratul salariului. Cam așa adică:
Anunțurile clonate reprezintă în cel mai bun caz un HR fără chef și pot fi un semn că ceva e putred în spatele anunțului. În general undeva sus (știți vorba aia, peștele se împute de la cap). Dar CV-urile clonate, unde lucrurile enumerate sunt trecute la calități, spun foarte multe despre persoană. Printre rânduri. Lipsă de imaginație și de perspectivă, neglijență, românism aka miserupism, plus un pic de lene și lipsă de onestitate.
CV-ul este imaginea ta, așa cum, pe piața muncii, imaginea firmei e dată de anunțul de angajare. Calitatea ambelor trebuie să corespundă postului în discuție, nu numai calitățile și beneficiile. O să spuneți că sunt prea pretențios pentru vremurile astea de criză, însă citiți printre rânduri anunțurile/CV-urile și o să vă scutiți de niște nervi uciși cu bestialitate.
Iar acum, așa cum v-am obișnuit, CE AVEM NOI AIICI?
Cutiuța cu bunătăți muzicale de la Coyote. De data asta, via http://crisrobu.blogspot.com. Hai să plutim un pic.
De câte ori iubești? Așa, într-o viață de om, de câte ori îți oferi inima cuiva, i-o dai spre păstrare? Poate depinde de cât de naiv ești. Sau de cât de matur ești, respectiv. Sau poate depinde de cât de mare ți-e inima, cât poți iubi și cum reușești să treci peste o iubire.
6-7 times? Pentru unii e puțin, pentru alții e mult. Pentru unii, iubirea e supra-evaluată, alții nu pot trăi fără iubire. Tu de câte ori ai iubit cu adevărat? Nu vreau să îmi răspunzi, doar gândește-te la asta câteva secunde. O să îți facă bine.
Dacă sunteți cuminți, o să vă spun o poveste despre iubire, peste un timp. O poveste mai lungă, care susține teoria mea: nu poți iubi cu limite. Sau, reformulând, iubirea care contează nu poate fi limitată.
Urmează noi postări din firma lu' Pește Urlat (cunoscătorii știe), dar momentan sunt romantic, așa ca luați de ascultați.
Așa mult îmi place când am câte un vizitator care intră pe blog și trece sistematic prin tot ce am scris... Ma face sa cred ca nu aberez chiar atat de rau aici.
Dar altceva voiam să vă spun, și anume de locul în care îmi fac eu peri albi mai nou (că doar trebuie să se compenseze cumva satisfacțiile pe celelalte planuri, nu?). Pe scurt, pentru că nu mi-a convenit să lucrez pentru un prieten la un km de casa, acum lucrez pentru un vecin la 200 de metri de casa. Well... progresez. Am zis vecin? Nunu, nu vecin, vecinĂ.
Vă spun de pe acum: dacă aveți ocazia să alegeți sexul șefului vostru, încercați să alegeți sexul acela cu lucruri care atârnă jos, nu cel la care lucrurile atârnă sus. Să vă spun și de ce: șeful femeie are toate calitățile și defectele unui șef bărbat, plus DEFECTELE femeii. Băi deci am o șefă, nu știu fraților cum și prin ce procese metafizice a apărut, care dacă s-a apucat să vorbească cu tine, se mai oprește doar dacă îi sună telefonul. Mult. Sau dacă e cutremur. Sau daca ai norocul să vină un coleg s-o întrebe ceva, caz în care colegul devine următoarea victimă. Știți, e ca o leapșă, numai că în loc de atins, o avem pe șefa. Te-a prins, ești, până o dai la următorul ghinionist.
Și măcar de-ar spune lucruri interesante, care adaugă valoare vieții tale... Dar exceptând primele 20 de secunde, când se referă la problema pentru care ai venit să vorbești cu ea, subiectele variază de la ”ce face capra vecinului” la ”ce bine m-am descurcat eu până acum”. Aka bârfă și vorbit aiurea. Nu mă interesează cât a furat cel dinaintea mea, cucoană, iar faptul că te-ai descurcat de minune până acum este evident, ținând cont de succesul firmei(și aici nu glumesc) și de ce viață personală non-existentă ai.
Unii spun că vorbește atât de mult pentru că acasă n-are cu cine. Eu zic că ar avea cu cine, dar n-are când dacă la zece noaptea îmi trimite mail (să ne înțelegem, de la birou, nu de acasă) că n-am trimis nu știu ce transport la nu știu ce partener.
Am vrut să-mi satisfac într-o seară curiozitatea morbidă și să aflu cât timp poate să vorbească, așa că după terminarea programului, m-am dus la ea și am întrebat-o ceva legat de job. Trei ore mai târziu, prin eforturi disperate, reușeam să ies pe poarta firmei. Nu glumesc. TREI ore mai târziu, adică la 20.30.
Să nu mă înțelegeți greșit: ca și Pig Brother, Cucuveaua este mult, mult mai inteligentă decât media. Se pricepe să vândă, se pricepe sa speculeze oportunitățile, ia decizii bune pentru firmă. Dar la fel ca și Pig Brother, suferă de o formă de șefie cronică, varianta feminină însă. Ca și în cazul lui, când vii la ea cu o problemă te întorci cu trei, dar în cazul ei te duci cu o problemă la 14.10 și te întorci cu trei probleme și capul cât pianul la ora 16.35.
Măcar de-ar fi consecventă în decizii. Dar nuu, azi e într-un fel, mâine e complet diferit. ”Dar doamnă, n-am vorbit acum trei zile că facem așa?””Nici vorbă, ai înțeles tu greșit”. Desigur. Dacă îți spune să faci ceva, în majoritatea cazurilor vei face acel lucru prost și va trebui să-ți mai explice de două ori cum trebuie făcut acel lucru. Mi s-a spus la venirea în firmă să nu mă iau după ea, că o să ajung să mă cred un incompetent și un tâmpit. Mulțumesc de sfat, dragi colegi, dar am lucrat cu Pig Brother, știu cum e să n-ai niciodată dreptate.
Și mai e și râsul. Să moară Hansel și Gretel, zici că e vrăjitoare. Îi mai lipsește cazanul și mătura. Mă rog, cazanul e Mercedes, deci doar mătura.
Se pare că există un model de șef de succes, care este recursiv în firmele la care am lucrat, și cred că nu numai (aștept confirmări): foarte inteligent, având cunoștințe pe care mulți nu le au, dar cu o viață personală DE CĂCAT, cu probleme de personalitate și cu microbul șefiei (eu sunt cel mai tare și am dreptate mereu, la muncă viermi leneși, te plătesc degeaba, this kind of stuff).
Mă rog, deocamdată atât. Mai am o groază de povestit, dar mi-e foame, așa că vă las cu fondurile mele muzicale (dacă aș avea fonduri financiare precum cele muzicale, aș putea să-l cumpăr pe Bill Gates). Să ne legănăm un pic:
Vă povesteam în unul din entry-urile anterioare de fenomenul Engrish, mai exact limba engleză pocită într-un mod barbar, în general de către chinezi şi coreeni. Ei bine, China strikes again. De data asta, printr-un manual al unui dispozitiv paralizant. Beware the HEAVY DUTY STUN GUN!!!
După cum se poate citi şi în FEATYRES, acest aparat e foarte capabil, are un super-sistem-LED-economiseşte-encrgie-durabil şi o capacitate intrinsecă de încărcare, foarte uşor de transportat. Dar cel mai important cred că este "special design good outlook", deci avem nişte perspective de invidiat cu aparatul ăsta.
Durerea de cap apare însă când ne uităm pe partea cealaltă a "manualului".
Vă invit să traduceţi asta: "one of our new designs have under mprovment then old designs". De fapt, vă PROVOC s-o faceţi.
Absolutely shockjing!
Vă las cu Kid Cudi şi cu versurile lui (puţine, dar cuprinzătoare):
All the crazy shit I did tonight, those will be the best memories I just wanna let it go for the night, that would be the best therapy for me
Gimnastică de înviorare! Oh yeah, and naked chicks.
P.S.: Şi acum întrebarea doi: descoperiţi care din cei doi (David Guetta sau Kid Cudi) a fumat foarte multă iarbă în timpul filmărilor. HINT: se vede în privire.
Dacă ar trebui să te găsesc într-o mulţime de oameni în continuă mişcare, mi-ar fi atât de uşor... Chiar dacă aş fi orb, aş putea să îţi recunosc glasul dintr-o mie de voci, toate suprapunându-se. Chiar dacă aş fi surd, aş putea să îţi simt atingerea dacă o mie de mâini m-ar atinge în acelaşi timp. Dacă pielea mea nu ar mai fi capabilă să simtă ceva, ţi-aş recunoaşte parfumul chiar de ar fi amestecat cu alte o mie de parfumuri. Iar dacă simţul meu olfactiv ar fi debusolat, aş putea recunoaşte gustul tău printre o mie de mirodenii.
Şi, dacă toate simţurile ar complota împotriva mea, tot aş şti când eşti lângă mine, pentru că numai apropierea ta mă linişteşte în felul ăsta.
Oricât de orb aş vrea să fiu, oricât de surd aş vrea să par, oricât aş încerca să nu ating, să nu gust, să nu simt nimic, îmi dau seama în fiecare moment cît de departe eşti.
