Cu moldovencili la Urlați - part two

Continuare de aici.

Ca să localizăm un pic situația, eu eram în mașină. În mașina greșită, cu muzica greșită (o ascultam pe Adele și trebuia să-mi și placă, altfel mă întorceam cu rata de 16.00 la București).
În spate, EMO cu două fete și un CD cu muzică superbă, pe care eu n-o auzeam. Dar să revenim la mașina în care eram captiv. Imaginați-vă trei moldovence cu un GPS. Ei, acum imaginați-vă trei moldovence, fiecare du GPS-ul ei. Da, erau toate cu GPS-ul aprins și, ce surpriză, dezbăteau direcția și distanța până la Urlați. Temele discuției:

1. Discuție despre ținta excursiei: Urlați, jud. Prahova, distanță 91 km sau Urlați, jud. Vaslui, distanță 335 km. o.O

2. Interpretare a indicațiilor GPS-ului: mai avem 6 km sau 25?

3. Lămurire: este vorba de prima la stânga sau prima la dreapta?

4. Discuții libere despre cine are GPS-ul mai bun.

Pe principiul "dacă nu le poți învinge, alătură-te lor", mi-am deschis și eu GPS-ul și am încercat să clarific situația, motiv pentru care mi s-a propus să merg restul drumului în portbagaj. Aș fi acceptat bucuros, dar trebuia să ajung acolo prin gaura din spatele cotierei, folosită pentru schiuri de obicei.

Să nu fiu însă exagerat de răutăcios, pe lângă micile amenințări cu membre tăiate și alte nimicuri, fetele s-au dovedit a fi gazde foarte primitoare și, ca orice moldovence, fermecătoare.

Așadar, trei moldovence mai târziu, ajungeam la destinația noastră: O CASĂ! Omgomg, o casă din 1850, cu lucruri în ea! Vă imaginați că tremuram tot de emoție. Sau de căscat, nu mai știu. Ajunsesem la Conacul Bellu, care, dacă vă uitați cu atenție pe pagina de Facebook, este "Interested in Men and women". Eram MAN and women, dar până la urmă ne-au lăsat să intrăm.

Pe scurt, ca să nu vă plictisesc, am vizitat pentru început "the gatehouse" - un foișor ceva în care erau picturi, fotografii, aparate foto vechi și manechine îmbrăcate în costume "populare". Evident că veșmintele au fost atracția zilei, la un moment dat punându-mi problema dacă nu aș putea să ușurez unul din manechine de un brâu (recunosc, foarte frumos), doar să reușim să plecăm de acolo odată.
După o rundă de poze pentru facebook, am vizitat (doar) casa de oaspeți, pe motiv că the big conac dispăruse. Un motiv destul de bun să nu-l vizităm, aș zice eu. Am admirat fantasticele piese de mobilier și diferitele obiecte absolut fascinante, însoțiți de un ghid așa, cam de vârsta noastră, ce ne ajuta să nu ne rătăcim prin cele 7-8 camere ale casei. Era simplu, dacă te pierdeai, te uitai pe jos după limba ghidului, care se întindea pe distanță de vreo trei camere și un holișor după ce o văzuse pe Andreea, una din atracțiile de seamă ale Moldovei.
A urmat crama, tocmai bună de un Mission cu Tiesto, dacă scoteai butoaiele imense și, spre nefericirea unora dintre noi, goale. Am admirat într-o tăcere solemnă niște butoaie și niște ustensile "de vie" (care semănau dubios de mult cu niște unelte folosite de Inchiziție pentru extragerea de mărturisiri), ne-am făcut niște poze de facebook cu ploștile, apoi ne-am plimbat un pic pe domeniul Bellu.
A urmat momentul "casa groazei", moment în care exploram niște grote și ghidul a venit pe altă parte și a speriat Moldova. A răsunat valea de chiote, evident, pentru că moldovencele nu se sperie așa, oricum, ele se sperie în cor. Ca apoi fiecare să declare că a țipat din cauză ca a țipat alta. Yeah.

După această aventură demnă de un film de acțiune, ne-am întors în Ploiești, unde mi-am primit EMO înapoi drept mulțumire că numărul de moldovence de la ieșire fusese egal cu cel de la intrare (în conac, desigur). În plus, mi-am recuperat și CD-ul, motiv pentru care am mai tras o tură și până la Târgoviște cu o parte din trupă, ca să-l ascult.

Dar, după cum poate știți, nu scapi tu de moldovence, scapă ele de tine, așa că este foarte probabil ca aventura să continue într-unul din week-end-urile următoare. Tot ce pot eu să concluzionez de aici este că acum înțeleg de ce a descălecat Voievodul Bogdan în Moldova. A fost forțat, că i-au luat calul.

Turbofin.

Cu moldovencili la Urlați - part one

Cum naiba m-am gândit la un astfel de titlu? Chiar așa, ce nascocire mai e și asta? Nasol e că nu e nimic născocit, după cum veți vedea acilișa.

Se făcea că era sâmbătă dimineață și dormeam liniștit în patul conjugal. Deodată, panică panică panică mă trezesc cu un telefon HTC alb băgat între sprâncene. Mă dezmeticesc cu greu din visul meu în care făceam clătite cu mama și întredeschid unul din ochi pentru a citi SMS-ul de pe ecran. Cu greu am reușit să descifrez ceva de mers undeva cu cineva... tocmai în acea minunată zi în care patul era parcă făcut din săruturi și mângâieri.

O oră de certuri mai târziu, mă îmbrăcam în liniște, înfrânt și resemnat și mă pregăteam de o plimbare dă vară împreună cu nu una, nu trei, ci nu mai puțin de 5 (cinci) molovienci focoasi și dornice de vizitat obiective turistice. Unde erau obiectivele astea? în localitatea Urlați. De unde parcă tocmai venisem, după disputa de mai devreme.

Dar lasă - îmi zic - că eu o să merg cu mașina mea, cu un CD cu muzică senzațională, pe care tocmai îl făcusem zilele trecute, iar fetili vor merge cu mașina lor, cu muzica lor cântată pi moldoviniești și cu obiceiurile lor din strămoși (făcut cruce când se trece pe lângă biserică, scuipat în sân când se vede pisica neagră etc). Cu forțe proaspete, m-am îndreptat către locul de întâlnire preferat de orice moldovean, McDonald's. De acolo am pornit cu EMO al meu (eu plus doo moldovienci) și cu o Skoda a lor (știți expresia aia - o mașină cu moldoveni, în cazul de față moldovence) în călătoria fantastică pe tărâmuri urlate (Alinuțo, nu cumva urlătoarea noastră dragă e de acolo?).

Peste nici o oră însă se alesese praful de planurile mele. Am subestimat grav (ca de fiecare dată, da), abilitățile și farmecele domnișoarelor care mă acompaniau, așa că am fost din nou păcălit ca un bucureștean credul ce sunt. Pentru început, CD-ul meu cu muzică de hipster fost subtilizat și înlocuit cu greatest romanian summer hits 2008, așa că prima jumătate de oră am ascultat, cu dedicație, Body&Soul: "La stânga femeeeei, te uiti fara sa vrei / La dreapta femei, Pe toate sa le iei"...

Și zău, le-aș fi luat, dar peste încă 20 de min, nu mai aveam în ce. Urmare a unei negocieri ca între moldoveni, am fost vândut drept carne vie pentru CD-ul meu de hipster (care delectase până atunci urechile fetelor din Skoda). Situația devenise cam așa:

- mașina numărul unu, Skoda cu numere de Neamț, cu trei moldovence și un bucureștean ostatic
- mașina numărul doi, Pejo cu număr EMO, cu două moldovence ce ascultau Woodkid și Gorillaz.

Și nici nu ajunsesem încă...

Să cânte muzica!



Continuarea aici.

MILF

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Treaba cu administratorul

Ziceam că m-am mutat la bloc. Ușor-ușor, încep să mă obișnuiesc cu traiul suprapus, mai ales că eu sunt felia de deasupra a sanvișului, deci deasupra mea e doar Dumnezeu sau cum vreți să-i spuneți. E bloc d-ăla, la care locurile de parcare "se respectă", la care găsești la avizier reclame la dentiști specializați în plăci dentare, la care liftul scârțâie a coșciug, la care te simți urmărit de când ieși din lift și până intri în casă. Or maybe that's just me.

Ei bine, pentru că tot vorbim de lucruri vechi și putrede, să vă zic de administratorul blocului. Administrator care are vreo 70 de ani, se recomandă ca fiind proprietarul blocului și are o privire de-aia de îți ascunzi copiii când îl vezi. Ca să înțelegeți libidoșenia, atunci când am făcut cunoștință, m-a pupat. Nu pe gură, dar oricum. Și e oarecum prieten de familie, dar oricum.

Cert este că azi am avut parte de libidoșenia și penibilitatea maximă din ultimele șase luni. Și anume. Vin eu de la birou, un pic obosit, un pic visător, cum mă știți, și de cine dau în ușa liftului? De dl. Vinoaicisătelingpefață. Plm, n-aveam cum să o iau pe scări, că stau la zece și oricum mă ginise. Așa că fac o cruce cu limba și mă urc cu el în lift. De la prima replică am știut că voi regreta această decizie:

"Hai să te conduc acasă, vrei?".

Like, să meargă până la zece, el stând la 5 sau ceva de genul ăsta. Mă uit la el, mă uit la mine, mă uit la el din nou, îmi zic "bă, la o adică îi sparg mecla dacă e". Zic "sigur, dacă doriți". A doua greșeală. Începe să pună prietenește mâna pe brațul meu, gen ce mai faci prietene?, în timp ce mă întreba cum mă simt în apartamentul nou. ORICE AR FI, NU SPUNE CĂ TE SIMȚI SINGUR, urla o voce în capul meu. În fine, ajungem la 10, îmi zice de rezistența blocului, nici gând să iasă din lift. Îmi zic "frate, se prinde până la urmă ca e penibil", dar nu. Dau să ies, la care el își ia la revedere și mă fucking pupă din nou. În timp ce se apropia de mine să mă pupe, așa, în reluare, văd cum se deschide ușa exterioară de la lift. Evident, nu putea fi altcineva decât bunăciunea mea de vecină, suită pe role, care stătuse în fața liftului, neînțelegând de ce nu coboară nimeni din el. Se plictisise să aștepte și a deschis ea ușa. Când a văzut ce se petrecea în interior, fața ei a devenit cam așa

Adică, pe bune, cum ai reacționa tu dacă ai deschide ușa de la lift, după ce a oprit ocupat la etajul tău, și ai vedea înăuntru administratorul pupând un bărbat de 30 de ani? După episodul ăsta îmi venea să fug după ea în parc să îi explic că nu era ceea ce credea ea. Deși, sincer, nu cred că m-ar fi crezut.

Deci, dacă auziți pe la televizor, la știrile de la ora 5, de un bătrân bătut cu bestialitate și lăsat mort în lift, să știți că a vrut să îmi pună mâna pe fund.

Uite și melodia perfectă: Evil, de la Interpol.

Știri din țara unde s-a inventat statul...

...degeaba. Desigur, aici vorbesc despre Franța, unde, printre milioanele de mâncători de croissante se află și neînfricatul Max Pain. Poate din lipsă de activități care să-i satisfacă setea de adrenalină, super-eroul nostru s-a transformat în... așa ceva.

Nu, nu este The Stig din serialul Top Gear. Și nu, nu e nici pompier, fizicul relativ firav nu-i permite. În schimb Max Pain al nostru s-a făcut comisar. Comisar de circuit, din ăla cu steag galben, îmbrăcăminte rezistentă la flăcări și, mai presus de toate, acea super-cască prin care mă mir că nu îi iese nasul.

Păi nu? Acces la boxe la cursele de Formula 1 (vorbim aici de Monaco, desigur), bilete, gratuități, cadouri... Asta pe lângă celelalte probleme ale lui, legate de faptul că stă prea aproape de plajă și că îl deranjează agitația din pricinuită de premiile de la Cannes.

Max Pain: astea sunt uniformele
Max Pain: eu sunt foc
Le me: captain planet for the WIN
Le me: aveti si cu "heart"?

I-am propus să meargă într-o zi așa la cumpărături, să zică francezii că au văzut un membru al formației Daft Punk. Sau pe ta-su, ăla care respiră greu.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.

Lansare - One life left

Jazzul nu este pentru oricine. Si nici nu poate fi cântat de către oricine. Nu o spun cu superioritate și nici nu vreau să jignesc, este doar un simplu fapt.

Cei cărora le place jazz-ul trebuie neapărat să asculte ultimul album al lui Iordache. Pentru mine acest album, ca și toată muzica lui Iordache, este o călătorie. Mă ia și mă plimbă prin niște locuri colorate, îmi arată emoții diverse și mă îndepărtează de cotidian. Știu, am mai pomenit de câteva ori de Iordache, dar acum o fac pentru un motiv precis: vineri seară, în Green Hours, își lansează albumul intitulat "One life left".
Dacă aveți chef să trăiți ceva diferit, rafinat, veniți la eveniment. Eu voi fi în mod sigur acolo, așteptând să fiu din nou transportat pe alte tărâmuri de saxofonul maestrului Iordache.

Vă las cu una din melodiile de pe noul album, Suriname.

Călătorul

Eram adâncit în gânduri. Stăteam în stație, așteptând tramvaiul și primăvara. Cred că tramvaiul o să vină primul, îmi zic. Nu eram foarte atent la ce se petrecea în jurul meu, dar nu aveam cum să nu-l observ.

A traversat pe verde, odată cu ceilalți călători grăbiți. S-a uitat scurt în ochii mei, apoi s-a așezat liniștit lângă mine. Ceilalți îl priveau cu mirare amestecată cu teamă. Ce bine că vine tramvaiul.

S-a urcat la fel de liniștit, s-a strecurat până la burduf, unde a rămas până când tramvaiul a început să încetinească pentru următoarea stație. A coborât cu degajarea unui călător care face drumul ăsta zilnic, apoi s-a îndreptat către pasajul pietonal care suplinea lipsa unei treceri de pietoni. Părea că știe exact unde se duce.

Nu o să-l uit prea curând. Era bej și avea coada tăiată, iar în ureche avea cercelul regulamentar de câine fără stăpân. Dar privirea lui atunci când s-a așezat lângă mine în stație denota mai multă inteligență decât a multor bucureșteni pe care i-am văzut în ultima vreme.

True story. Un câine fără stăpân care știa regulile de circulație, nu era speriat de tramvai și știa exact ce e de făcut și când ca să călătorească cu un mijloc de transport în comun.

Mă așteptam să-mi ceară și o țigară.

MLIA.

Aroganțe și fumuri la Silver Church

... sau cum să îți bați joc de clienți pe principiul "mai sunt destui de unde ai venit tu".

Ieri am fost la ceea ce trebuia să fie un concert mișto, susținut de Waldeck. N-a fost, pentru că bătaia de joc ce a ținut loc de organizare mi-a schimbat complet starea și m-a făcut să plec înainte de începerea concertului, după 2 ore și 30 de minute de așteptat într-un "club" în care n-aveai loc nici să întorci capul.
Concertul era anunțat pentru ora 21.00, așa că am ajuns acolo pe la 21.10, împreună cu perechea mea cea de toate zilele, în ideea că ne mai încălzim și noi un pic, mai vedem o pisicuță , mai bem un cico. Încălzirea s-a făcut afară la coadă, în frig, pentru că se intra cu țârâita. Pisicuțele bune, n-am ce zice. Cico era în prețul biletului, dar doar cico cu alcool, deci am zis "pas", în așteptarea spectacolului ce ar fi trebuit să înceapă, credeam eu, pe la vreo 22.00. La intrare, un bi gi es se uita la noi de parcă eram recidiviști cu svastici tatuate pe frunte, lucru care m-a făcut să mă simt mai sigur, pentru că, nu-i așa, un recidivist adevărat nu avea nicio șansă să intre la concertul lui Waldeck. Wait, what?

Următoarea oră nu a adus nimic notabil, în afară de întâlnirea cu Teodora, cunoștință veche din mediul virtual și nu numai. Pe la 22.45 deja mă uitam pe pereții frumos decorați cu busturi de bărbați (?!?) și mă întrebam dacă merită să îți împarți spațiul vital cu încă 200 de oameni care ascultă împreună cu tine muzică de Radio 21, cum elegant s-a exprimat un coleg de suferință.

Pe la 23.05 deja eram furios, pentru că muzica se transformase din muzică de Radio 21 în muzică de Radio România Actualități, iar singurul semn din partea conducerii clubului era "nu mai intră nimeni, că e prea plin". Plin cu nervi, that is. După o serie de coate și discuții jenante gen "ce te-mpingi, tataie?", urmărite cu detașare de bi gi eși, am început să mă gândesc serios la un anunț anonim la 112 legat de un anumit dispozitiv exploziv situat într-un anumit club. Am decis că o astfel de abordare nu ar fi tocmai corectă față de restul publicului care aștepta cu sufletul la gură (pentru că nu mai aveau loc să și-l pună altundeva) începerea concertului, apoi am ales 23.30 ca fiind ora maximă pe care o pot răbda.

Ca urmare, la 23.30 am început să-mi fac loc prin marea de oameni înspre ieșire, lucru mai ușor de făcut decât mă așteptam, deoarece aparent nu eram singurul nemulțumit de bătaia de joc. Coada era de data asta la garderobă pentru ridicarea hainelor, lucru care m-a făcut să cred că mai există totuși speranțe pentru români. Acest gând mi-a fost însă spulberat de către reprezentantul clubului, un papagal (în sacou crem, cine știe, știe) care era pe post de Sfântul Petru la intrarea în marele Silver Church. Să vă zic cam cum a mers discuția (în paranteză sunt comentarii ulterioare):

Eu: - Bună seara, credeți că mai stăm mult înghesuiți ca vitele la abator pentru concertul ăsta?
Papagalul: - Puteți să plecați dacă doriți. Waldeck este un artist și cântă când dorește, nu putem să obligăm artistul să cânte.
Eu: (să mori tu, pe banii cui?) - Bine bine, dar nu puteați, în două ore jumate de când ne călcăm în picioare aici, să faceți măcar un anunț? Să spuneți ceva?
Papagalul: - Da, trebuia să venim la fiecare și să vă anunțăm, nu?
Eu: (bă da ești chiar retardat, chiar și pentru un papagal) - Nu, stimate domn, dar am observat că dețineți microfoane și boxe în incintă.
Papagalul: - Nu putem ști când va cânta.
Eu: - Păi de ce n-ați anunțat concertul mâine? Sau peste două săptămâni, daca tot nu știți când o să cânte?
Papagalul: - Reveniți peste două săptămâni dacă doriți.
Eu: - Stați liniștit, nu vom mai călca vreodată pe aici (că deranjăm).

După ce ne-am recuperat banii pe bilete și hainele de la garderobă, am ieșit un pic mai nervoși decât intrasem și ne-am îndreptat către un taxi. În urma noastră, bi gi es -ul striga către coada de 30 de metri "haideți, să mai intre doi".

Concertul a durat 45 de minute, plus un bis. După 3 ore de la ora anunțată. Iar la Silver Church n-o să mai calc vreodată, pentru că acolo respectul față de clienți este fix zero.

La gară, birjar!

Vă mai aduceți aminte de primii taximetriști, cei cu unu sau doi cai putere la birjă, cu pălărie înaltă și mustăți stufoase? Nici eu, că nu sunt ATÂT de bătrân. Însă nu cred, chiar nu cred că puteau fi mai răi ca distrușii din ziua de azi. Și aici mă refer, în cunoștință de cauză, la taximetriștii din București.

Taximetriști care, în marea lor majoritate, sunt niște nenorociți ce ar trebui stârpiți. Și pentru că niciodată nu afirm lucruri fără motiv, hai să vedem și câteva motive. Uite, să zicem 5. Ar trebui stârpiți pentru că:

1. De fiecare dată când prind un străin, încearcă să-l fure. Șeful meu, austriac (fără vina lui, așa s-a născut), vine în fiecare săptămână de la aeroport până la hotel cu taxiul. Și în 90% din cazuri, taximetriștii încearcă să-l păcălească. De fiecare dată iese cu scandal, de fiecare dată ajunge să plătească exact cât trebuie doar după ce amenință că cheamă poliția. Și țineți cont de faptul că vorbim de vestiții taximetriști de aeroport, care oricum au tarif dublu față de gunoaiele de oraș.

2. Dacă vrea schimbătoru' lor, îți refuză cursa. Pe motiv că e prea scurtă distanța sau că, ultima modă, "ce domne, să stau o oră și jumătate în trafic". Da om prost, pot să te chem să stai două ore în fața porții dacă îmi doresc asta, este meseria ta pentru care primești un tarif de pornire, unul de staționare și unul pe km parcurs. Nu îți convine, normal, pentru că nu mai faci ciubuc, că tariful legal este mic și că tu de fapt înregistrezi mai puțin de 50% din curse la compania la care ești afiliat. Dorele, păi apucă-te tată de vândut papuci în piață dacă e tariful mic la taximetrie.
Da, ok, înțeleg să refuzi cursa că e clientul beat sau că te simți amenințat, dar nu refuzi o cursă la -15 grade afară că vrei să faci mai mulți bani din șpăgi în aceeași perioadă de timp. Și aici nu mă refer la un caz izolat, ci la taximetriști luați, sistematic, la rând, toți având același răspuns.

3. Când ai nevoie, nu e unul în preajmă. De ce? Pentru că sunt toți, ciorchine, pe cheiul Dâmboviței, la ieșirea din Centrul Vechi. Unde blochează două (!) din cele trei benzi de circulație, fără nicio jenă, deși în spatele lor se face coadă de mașini. Când mai trece o mașină de poliție pe acolo, pornește girofarul, băieții se conformează, pleacă, fac o tură și revin fix în același loc, pe principiul ei se fac că sunt polițiști și noi ne facem că ne pasă.
Și măcar de-ar fi acolo ca să facă un ban cinstit, dar de unde... Dacă te pune dracu să ai o casă în zona centrală, ce, crezi că te ia cineva din centrul vechi pe o distanță așa scurtă? Nu, frățioare, găsește alt fraier.

4. Pentru că vorbesc la telefon non stop, chiar și în timpul cursei, de cele mai multe ori fără hands-free. Pentru că radioul e prea tare, pus pe niște posturi absolut retardate. Pentru că au stația de emisie-recepție dată la maxim, de ajungi să visezi noaptea "Barbu cu Ana 15 minute 298".

5. Pentru că, la fel, în marea lor majoritate, conduc ca niște descreierați, fără nicio urmă de grijă pentru confortul sau siguranța pasagerului (btw, dacă încerci să îți pui centura, ori vei sesiza că este dezafectată, ori vei fi încurajat "nu o pune, că nu e nevoie"). Poate că înainte de '89 transportai cartofi furați de la CAP, dar acum transporți persoane care au încă dorința de a trăi și dorința de a-și păstra alimentele mâncate în stomac.

Ce soluții există? Este evident că cei mai mulți taximetriști nu au fost forțați să aibă acest loc de muncă de faptul că au fost dați afară de la Școala de Dans și Bune Maniere (apropo, știți bancul? " - Alo, am sunat la școala de dans și bune maniere? - Ete pula, doar de dans."), dar totuși un minim de cerințe la angajare ar fi o idee bună. Cerințe legate de igienă, modul de a conduce și comportament. Ah, da, și cerințe care chiar să fie impuse, nu de ochii lumii. De asemenea, Poliția Circulație, care în ultima vreme o freacă la rece fără rezultate, ar trebui să intre în cuiburile de șobolani din zonele cu vad comercial, să-i ardă la greu pe mârlanii care blochează traficul. Ar mai fi și reclamațiile, care ar trebui făcute DE FIECARE DATĂ când sesizați o neregulă. Îi iei frumușel indicativul, suni la compania respectivă și faci reclamație, sau și mai bine, la Protecția Consumatorului. Nu zic că vor avea toate efect, dar măcar 10% dacă sunt luate în calcul, tot ar fi ceva. De asemenea, dacă știți că ați fost furat (și cine circulă des cu taxiul poate să-și dea seama ușor), sunați frumos la Poliție și nu vă opriți cu plângerea până nu se rezolvă. Ne-am îndobitocit atât de mult încât ne lăsăm conduși de vestita "Las-o bă că merge-așa"? Eu sper că nu. Și dacă începeți cu "sunt și ei oameni", sunteți una din cauzele pentru care lucrurile merg prost în țara lui Băse.

Extras din Legea 38/2003 (Legea taximetriei) cu modificări la zi:

Capitolul VI - Obligatiile operatorului de transport, ale taximetristului si ale clientului cu privire la desfasurarea operatiunii de transport in regim de taxi

Art. 52

In vederea realizarii transportului de persoane sau bunuri in regim de taxi, in conditii de siguranta, calitate si legalitate, operatorul de transport, taximetristul si clientul trebuie sa respecte urmatoarele obligatii:

(3) Obligaţiile taximetristului:
a) să aibă ţinută corespunzătoare, un comportament civilizat şi preventiv în relaţia cu clientul, respectând conduita de bună practică, conform prevederilor Standardului ocupaţional al taximetristului;
b) să deţină atestatul pregătirii profesionale valabil şi să îl prezinte la solicitarea organelor de control abilitate de prezenta lege;
c) să nu refuze clientul în efectuarea unei curse în interiorul localităţii şi să respecte solicitările legale ale acestuia;
d) să oprească pe traseu la semnul clientului, când se află în poziţia de operare Liber, cu excepţia cazului când se deplasează să preia un client la comanda dispecerului sau când condiţiile de trafic nu permit această manevră;
e) să elibereze bonul client la finalul cursei, pe baza căruia va încasa contravaloarea prestaţiei efectuate;
f) să nu pretindă ca plată pentru prestaţia efectuată decât suma prevăzută pe bonul client;
g) să nu implice taxiul în mod deliberat, direct sau indirect, în activităţi cu caracter infracţional ori în alte acte antisociale;
h) să anunţe organele de poliţie, în cel mai scurt timp şi cu prioritate, despre orice eveniment grav la care au participat sau au fost martori;
i) să nu angajeze transportul unui client aflat în stare avansată de ebrietate;
j) să transporte clientul la destinaţie pe traseul optim sau pe traseul solicitat ori convenit cu acesta;
k) să nu încarce taxiul peste capacitatea sau gabaritul de transport autorizat;
l) să asigure integritatea calitativă şi cantitativă a mărfurilor sau bunurilor transportate, în cazul în care clientul nu le însoţeşte pe durata transportului;
m) să transporte bagajele clienţilor, în cazul transportului de persoane, în limitele spaţiului destinat pentru acestea, fără perceperea de tarife suplimentare;
n) să prezinte informaţiile cerute sau să faciliteze accesul organelor de control împuternicite la aparatul de taxat, pentru verificare;
o) să nu transporte bagaje sau bunuri care să nu permită închiderea portbagajului, portierelor şi a geamurilor;
p) să nu execute activitatea de transport în regim de taxi fără a avea sigiliile corespunzătoare la aparatul de taxat;
q) să nu transporte clienţi pe bancheta din faţă decât în cazul în care îi atenţionează în prealabil că au obligaţia să poarte centura de siguranţă;
r) să nu execute activitate de transport în regim de taxi fără a avea aparatul de taxat şi lampa taxi în funcţiune pentru poziţia de operare respectivă;
s) să se supună controlului autorităţilor abilitate şi să prezinte la control, în timpul activităţii, documentele prevăzute de prezenta lege şi de legislaţia în vigoare;
t) să poarte obligatoriu centura de siguranţă când circulă fără client, în restul cazurilor portul centurii fiind opţional;
u) să nu utilizeze staţia radio din dotarea taxiului pentru alarmare nejustificată, care poate genera sau favoriza tulburarea ordinii publice;
v) să nu execute curse în afara localităţii de autorizare decât în condiţiile prevăzute la art. 18;
x) să nu fumeze şi să nu utilizeze mijloacele audio/video fără acordul clientului.


(4) Obligaţiile clientului:

a) să achite preţul transportului executat;
b) să solicite, să preia şi să păstreze bonul client la coborârea din taxi;
c) să nu plătească serviciile pe care le-a realizat taximetristul decât în limita sumei totale prevăzute în bonul client;
d) să nu provoace sau să nu dezvolte stări conflictuale cu taximetristul în timpul desfăşurării cursei respective;
e) să nu oblige sau să nu impună, sub orice modalitate, taximetristului să execute transporturile prevăzute la alin. (2) lit. g);
f) să acorde sprijin taximetristului în cazul agresării sau accidentării acestuia în timpul efectuării transportului, anunţând imediat organele de poliţie în legătură cu aceste evenimente;
g) să sesizeze primăria localităţii de autorizare şi filiala judeţeană a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, după caz, în legătură cu practici neconforme ale taximetristului care le-au creat prejudicii ori au afectat calitatea serviciilor de taximetrie solicitate;
h) să nu ocupe scaunul de lângă taximetrist dacă nu poartă centura de siguranţă.

Talán

Poate că toate lucrurile au un rost. Poate că toți avem un drum ce trebuie urmat. Poate că rolul meu a fost să fiu ceva pentru cineva, la un moment dat. Poate că de fapt astea sunt toate rolurile noastre: să fim ceva pentru cineva, cândva.
Viața merge înainte. Există în acest entry un tag pe care nu-l voi mai folosi, sper eu, niciodată.

Este ora 3 și 33 de minute, și de fapt voiam să vă povestesc dă Budapesta, că fusei p-acolo de ziua României. How ironic. Acuma, nu că aș avea ceva cu ungurii din România, dar ce mai căutați, fraților, aici la noi? Voi ați văzut vreodată ce capitală aveți? Pe lângă Budapesta, București pare o glumă comunistă. Cum spunea un coleg austriac, "da, dar e una bună!". Da, o glumă bună.

Să vă dau un exemplu. Noi avem grămada asta de piatră:

Ei au așa ceva:

I mean, really? Da,au și ei taximetriștii ăia care te iau de la gară până la hotel (3 km) și te taxează ca pentru 20 km, au și ei traficul infernal, da, și ei bagă apă în vin, dar să moară toți belgienii dacă nu m-aș face umpic ungur, așa, până termină ai noștri cu autostrăzile suspendate pe sub Herăstrău.

Am stat la un hotel care avea vreo patru lifturi. Din care două nu funcționau. Din care celelalte două veneau ca metroul bucureștean în orele de vârf, rar și pline. Gen din liftul de 10 persoane coborau 20 olandezi cu bere. Apoi, când ajungeai la etajul potrivit, aveai nevoie de busolă sau GPS ca să găsești camera. Sau să fi făcut școala de ghizi, că semne erau, doar că erau niște labirinturi de coridoare, mai ceva ca la Minotaur acasă. Să nu mă plâng, totuși, pentru că aveau condiții bune, iar internetul era gratis, spre deosebire de celălalt hotel, în Viena, unde era 4 EURO ora. A trebuit să aleg între cameră cu jacuzzi și internet. Nu vă zic ce am ales. Și mergea foarte prost netul, pe deasupra. Mă rog, revenind la hotelul din Budapesta, acolo am aflat de termenul de...

Mă scuzați, dar nu sună a combinație între Hungary și unikum, ci a combinație între Hungary și cums. Oh, maybe it's just me and my filthy, filthy mind.

Hai, că vă mai zic, dar mai încolo, că acum îmi pică ochii în gură. Vă las cu o melodie, cum v-am obișnuit. Să ziceți mersi dacă vă place. În gând, că nu vreau să mă laud.

P.S.: urăsc să zbor mai mult cu fiecare aterizare reușită. Poate (=talán) cu timpul însă...

Lost in Calcutta

Folosesc destul de rar Twitter. În general ca să comunic lucruri prea scurte pentru Facebook sau blog. Pot să spun că mă bucur că am cont de Twitter, pentru că altfel nu aș fi avut ocazia să aflu de concertul Iordache de seara trecută, din clubul Passage. Norocul meu că îl am în listă. Pentru cine nu știe cine e Iordache: intrați aici. Un saxofonist care cântă jazz cu fiecare părticică din ființa lui.

Ca să fiu mai precis, aseară în club Passage ne-au cântat, ne-au încântat Three's a Crowd, formație compusă din Mihai Iordache la saxofon și Sorin Romanescu la chitară. Atmosfera a fost una foarte specială și ciudată: cred că am fost 30-40 de oameni maxim în beciul de sub Calea Victoriei. Din aceștia, estimez că vreo 20 îi cunoșteau personal pe muzicieni, deci a fost ca un fel de repetiție între prieteni, foarte intim și cald. Cald, spre deosebire de temperatura din club, care nu cred că trecea de 19-20 de grade.

S-a cântat relaxat. Două seturi (de câte aproximativ o ora) de jazz de calitate. Zic o oră, dar muzica lor a fost atât de complexă pentru un muritor de rând cum sunt eu, încât timpul a trecut pe lângă mine tiptil, fără ca eu să-i remarc evadarea. S-au cântat piese cunsocute consumatorilor de jazz, dar s-a și improvizat mult. Am fost fascinat de felul cum cei doi muzicieni reușeau să se adapteze unul altuia în melodiile improvizate (Panică în pădure :)) ). Parcă nu mai auzeam muzică, parcă eram conectat la mințile lor, la gândurile și emoțiile celor doi. Melodiile lor parcă aveau versuri, scrise și rostite într-o limbă pe care eu nu o cunoșteam, dar sufletul meu da. Sună corny, dar dacă ați fi fost acolo, ați fi înțeles.

Am rămas surprins de numărul mic de spectatori, dar până la urmă, jazzul nu e chiar pentru oricine. Asta, plus promovarea "timidă" a concertului.

M-am întors acasă pe o ceață ce mergea ca unsă cu senzația dată de concert. Mulțumesc lui Iordache și lui Sorin Romanescu pentru o seară de excepție.

Luați de gustați. Three's a Crowd.



P.S.: titlul va fi înțeles doar de cei care au fost acolo.

Devil take my soul

La cafenea, prin urme vagi de fum. Aroma este de scorțișoară, cu nuanțe un pic înțepătoare. În capătul celălalt al camerei, o brunetă cu părul scurt se uită fix la tine. În difuzoare melodia asta.



Simți cum îți bate inima? Simți căldura plăcută de sub abdomen? Nici o femeie nu s-a mai uitat așa la tine. Îți imaginezi mâinile ei lungi desenându-ți conturul în timp ce tu îi mângâi părul des și parfumat.

Ce mai contează ce ar spune prietenii tăi? Vrei să încerci altceva. Vrei să vezi cum ar fi. Te ridici de la bar și te duci, aproape plutind către ea. Îți zâmbește.

- Ia loc!

Roșești, pentru că nu te așteptai la o primire atât de deschisă. Te uiți în continuare la ea, fără să poți spune ceva.

- Cum te cheamă? te întreabă tot ea, cu același zâmbet cald pe față.

Îi răspunzi aproape în șoaptă, în timp ce ea îți ia mâna într-a ei. Apoi, într-un acces de curaj, îi spui: îmi place de tine. Și mie îmi place de tine, vine răspunsul aproape imediat.

Vă ridicați și plecați din cafenea. Două fete, una brunetă, cu părul scurt și una șatenă, cu părul cârlionțat lung până la umeri.

(entry inspirat de melodia de mai sus :) )

I weep

Azi am găsit ieri o revistă pe masa din sufragerie. Bă băieți. Bă băieți, cum să ai așa ceva în casă? Vă mai mirați că sunt cum sunt. Dar să vă arăt.

Headline: "Cum a apărut Creația?". Serios? Revista Cosmos, numărul 47 (!), are ca headline "Cum a apărut Creația?"? Vă spun eu cum a apărut Creația. Așa a vrut Chuck Norris.

Apoi, "Arca stelară a agatârșilor". Întâi nu m-am prins care-i faza. Apoi, după ce am vorbit cu prietenul meu Google, m-am afundat și mai rău în groapa cu confuzie. Carevasăzică, Agatârșii erau un popor de origine scito-iraniană semnalați în antichitate (500 îen) pe teritoriul Transilvaniei. Ce rahat legătură are asta cu arca stelară, n-am aflat, dar ceva mă face să cred că are legătură cu campania RMGC, pentru că, conform Wikipedia, "Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană.". Deci să vă fie clar. 2500 de ani mai târziu, descendenții stelari ai agatârșilor au revenit pe Pământ să continue exploatarea zăcămintelor din Roșia Montană, și a românilor în general. Asta pentru că, fiind o investiție majoră și stelară, Guvernul Boc le-a dat scutire la impozit pe următorii 20 de ani, cu condiția ca agatârșii să lase în România toată cianura.

Încă un titlu și gata, că mă ia durerea de oase. "Omul, creație virtuală?". Matrix FTW! Bă fraților, publicația asta costă 5 lei și are 52 de pagini. Nu am avut curajul să o răsfoiesc, că mi-e teamă că dup-aia o să vreau să fac spirale și sex în grup. Hmm, să reformulez, mi-e teamă doar de spirale.

Uite ceva stelar. Parov Stelar. În memoria concertului delicios de luna trecută.

Shakespeare would weep

.. sau cel puțin asta cred eu că ar fi reacția lui, dacă ar citi ce scrie pe eticheta asta de la blugi:

This is engrish at its best. Pentru cunoscători și nu numai. Vă provoc să găsiți măcar o singură porține care să aibă sens. Click pe imagine pentru mărire.