The toy car

He was six years old. And a couple months on top of that, but he couldn't remember how many. He already knew how to count quite well, but he had never been interested in his exact age.

He was on top of a chair, on the tips of his toes, with a stick in his hand, and was trying to reach the car thrown on the dresser, one corner visible. No matter how much he stretched, he could barely touch it with the stick in his hand. How did I manage to throw it like that? he said to himself.

He had thrown it up on the dresser so the other kids wouldn't touch it, especially since they were playing in his room all the time. He threw it up there in panic because the others almost caught him when they entered his room and he had to quickly hide it. After that, he had tried his best to get it down from there, but he had never succeeded. It was very frustrating: he was the only one who knew where the toy car was, he could even see it, without the others knowing he was looking at it, but no matter what he did, he couldn't get the toy down from there.

He had received the car as a Christmas present when those people had come. He didn't really know who they were, or where they came from, but they came every year to give them presents, and that was enough for him. This year they gave him a chocolate, the car and a pair of warm socks, which he took great care of. He had been the only one who had received a car, the others had received candy, and that was because one of the girls who came with Christmas presents really liked him. She had discreetly given it to him and smiled so beautifully...

Maybe that's why he was trying so hard to get to it by himself. Because it was from the only person he had been able to bond with since he was at the orphanage. He didn't want to ask anyone for help, he felt it was his responsibility to take care of her gift to him. There's only one thing I have from her, and now I can't touch it.

He stops, suddenly. He proceeds to sit down on the chair, with his hands on his chest. He looks at the toy again. No, it's my gift from her, I don't want anyone to know about it. He looks around and catches his reflection in the mirror. He looks at how short he was next to the solid wood dresser. Then he has an idea He picks up the stick again, and reaching out one last time, gently hits the toy, moving it completely out of sight.

He puts the chair back, hides the stick, then walks to the bed, grinning. The teacher enters the room just as she was sitting down on the bed. She takes his hand and says:

 

- Let's go outside, let's play, it's sunny and beautiful.

- Yes, Mrs. Natalia.

- What were you doing there in the room?

- I was waiting to grow up.

Colors

 - You do realize you disappeared again, right?

 I had met her in the summer, when, on a visit to my cousin, he introduced me to his girlfriend. She was... special. I don't know how else to describe it. Beautiful, of medium height, slender and graceful, but without that spoiled attitude that I knew so well from my female history. As we walked in, she greeted me casually, looking straight into my eyes, then sat back and continued painting.

 I remember thinking at the time "maybe she can calm him down". I knew him well, I knew he wasn't necessarily sane in the head, and I knew the concept of a long-term relationship was completely foreign to him. I was right, they had only been together for about three weeks when he finally broke up with her, as he always did. But I kept in touch with her. I spoke with her sporadically for about two months, then we agreed to meet for a coffee. One coffee turned into two, then a movie, two dinners and a hand held.

 What I’m about to tell you now will probably seem hard to believe, but I have no reason to lie. She was indeed special, but not only in a figurative, stomach butterflies kind of way. No, she was special because every now and then, when you least expected it, she would… disappear. No, again, I'm not using figures of speech, she LITERALLY disappeared. She sometimes became invisible. She didn't go anywhere, she didn't even move sometimes, she just became completely invisible.

 Sometimes when she was alone, sometimes in public, many times when it was just us. She couldn't control the phenomenon, most of the time she didn't even realize it was happening again. She would always become visible again after a few minutes, sometimes half an hour. At first, I thought it was uber cool, I had a girlfriend with supernatural powers, but over time I understood that it wasn't so much a superpower as a natural phenomenon, part of her.

 With time I got used to it. In public, we would make up excuses like "she's in the bathroom" or "she went out to make a phone call". At home there was no need for apologies. I could feel her location, even if I couldn't see her. I knew she was there, still drawing, reading, or I could feel her gently caressing my face. We both laughed at the fact that if anyone would see me in such moments, they would surely say I was crazy and talking to myself. I nicknamed her "my (sometimes) imaginary friend".

 Here I was, looking at the wall in my kitchen, knowing she was there.

- You do realize you disappeared again, right?

 I was staring into her eyes. I knew they were there, even though I couldn't see them. She had been in the kitchen for two minutes watching me cook, when POOF, she had vanished it again.

- Oh, this happens more and more often, she answers me in a concerned voice.

She pauses slightly, then continues.

- I wanted to tell you something important.

I stop fidgeting and turn to her and say, with a grin on my face:

- You'll be gone for a few minutes, I know!

We both laugh.

- In the winter I am going back to Greece. And I don't know when I'll be back.

I knew she was only here for a scholarship, so I wasn't surprised by the first part. But the second one, yes.

- I'd normally ask why you don't know when you're coming back, but I know you better than that. Are you sure?

- Yes, I'm leaving in November.

I felt her hug me, I hugged her too, we stayed like that for a few minutes.

- What a pity, you are so beautiful… when you’re visible.

She chuckles, buried in my shoulder blade.

- I will take your book with me, Tudor. And know that I'm leaving with one more color on my palette.

- I have never been associated with a color. If you decide to show up again, you know where to find me, right?

- Yes...

 I feel the pepper from my cooking crawling up my nose, so I sneeze loudly. I open my eyes and see her in front of me, as beautiful and serene as ever.

 - You will love what I’m cooking, I guarantee you, I tell her, turning to the stove. I was hoping she hadn't noticed my shaky voice.

She caresses my back and then says to me, before leaving the room:

- I'm at the desk, drawing. And I can't wait to taste the food.

 As I continued cooking, I thought about her words. "Know that I'm leaving with one more color on my palette." Hmm. I hope it's a shade of green.

The dancer and the bird

She danced. When she was sad, she danced. When she was excited, she danced. It was her center. From the dance she reached out into the world, only to come back to its safety. 

She danced. She danced like there was no tomorrow. "But there really is no tomorrow, you silly bird", she would say. And she was right, she was always right. I would wake up the next day and it would still be today. "Maybe it's better that tomorrow never comes, because tomorrow I'll lose her," I found myself thinking.

But then she danced some more. She danced so well, the floor didn't even feel her presence. She danced so honestly, so complete, I could never fully watch her. It felt like I was desecrating a holy ritual. Whenever I watched her dance, I felt like I was a prepubescent boy looking through a keyhole at some forbidden act, I felt like the things that I saw weren't meant for a mortal's eyes.

She danced not as a form of expressing herself. No, it was more than that. When she danced, she WAS dance. It wasn't a self, performing a set of movements in a space, it was the dance itself, manifesting in front of my eyes in the only form I could understand.

And she never really stopped dancing. Not even when doing normal stuff, like reading a magazine. Her every movement was fluid, like some new, never-before seen experimental act. Her eyes danced on the pages. Her curls danced with her, like an aura surrounding an alien entity. 

She felt alien to me. Not because she spoke another language and not even because she came from a place further away than even my imagination could reach. No, she was an alien to me because she could dispel all my worries with one smile. She could shine light on a darkness I thought was eternally with me. And she could do it naturally, like it was her meaning all along.

She would talk to me for hours, and her thoughts danced with mine as her words danced on the tip of her tongue. I was sipping every word that came out of her mouth like water by a poor soul stuck in the desert.

I sometimes caught myself staring at her in a crowd, at concerts. She would sometimes notice my stare before I could, and she would then stare back, without flinching. We were both like moths under a light, caught in each other's stare.

Watching her dance made me wonder if I could have been as fluent as her if I learned how to move like that at a young age. "it's never too late to start dancing", she'd say with a light smile on her face. "Oh, but it is," I'd reply, stretching my old wings in the evening breeze. "An old bird like me, dancing, would be an offense to this beautiful art".

But she was right. She always was, because her dancing always pointed her towards the truth. And the truth was that it's not about the dance, the result. It's about dancing as an action. I would never be able to jump like her,  only to land like a feather back down. I wouldn't even be able to spin around without getting dizzy. But dancing would eventually free me from the cage I built myself. And I was too afraid to be free again.

My heart danced when she embraced me. She would hug me and stay there, tucked on my chest, for as long as I wanted to hold her, like she didn't need anything else. And my heart slowly began dancing to the warmth of her proximity, as if she was singing a silent tune with the right chords.

I, for a fleeting moment, was a fixed point around which the tiny dancer chose to float and twirl. She was actually a time traveler, I realized. She would always keep herself and whoever was near her in a state of "today". As soon as she danced away, tomorrow would come.

It's tomorrow now, dançarina. And you’re still on my mind.

Elefantul

- Masa aia?
- Da, hai acolo, ca e mai mult spațiu.

Ne facem loc cu grijă printre oameni și ne așezăm un pic rușinați la masa din colț. Îmi zâmbești, dar e ceva forțat în gesturile tale. Cumva de înțeles, totuși. Cu mișcări stângace, elefantul se așează lângă noi, uitându-se fix la mine.

Îmi vine să sar de pe scaun și să te mai îmbrățișez o dată, mi-a fost atât de dor de tine... Dar, ca de obicei, elefantul te înconjoară protector cu trompa, lăsându-mi foarte puține șanse să ajung la tine. Continuăm, așadar, să vorbim despre vreme și despre modele de lămpi și despre mâncăruri și despre oricealtceva, în speranța că elefantul o să adoarmă.

- Și? Cum îți mai merge relația?

Elefantul scoate un sunet puternic, apoi pufnește furios.

- Ei, nu vreau să vorbim despre asta.
- De ce?

Deja elefantul e pe jumătate deasupra mea.

- Pentru că nu vreau să ajungem iar în același punct.

Mă uit la tine, mă uit la namila care își flutură urechile la un metru de mine, apoi continui, resemnat:

-Fratele tău e bine?

Tacticos, elefantul se așează din nou lângă tine, punându-și trompa pe masă. Tu răspunzi fără ezitare, de parcă nu aveai un pahiderm de câteva tone bune în spatele tău.

- Da, se tot ciondănește cu ai mei.
- Vârsta, ce să-i faci...

La ieșire, încerc să îți dau cadoul cu amintirile noastre. Până să mă dezmeticesc însă, elefantul ia cadoul și începe să îl rumege satisfăcut. Mă mai uit o dată în ochii tăi, apoi zic:

- Mi-ești tare dragă.

Pentru prima dată te uiți la elefant, care se dă un pas în spate, apoi te întorci și îmi răspunzi:

- Știu. Să ai grijă de tine.

Rămân pe gânduri în timp ce te îndepărtezi însoțită de toate lucrurile pe care nu ni le mai putem spune. Ce mare s-a făcut elefantul din camera noastră...

Sondajul

Răspund la telefon. O voce feminină mă întâmpină:
- Bună ziua, sunt de la Institutul ... Efectuăm un sondaj de opinie cu privire la mediul politic din România.

Așa a început una dintre cele mai distractive convorbiri telefonice din ultima vreme. Turns out, sondajul era unul comandat de către PSD și conținea niște întrebări absolut delicioase. Iată câteva dintre ele împreună cu răspunsurile mele. Unele au fost, cred, totuși un pic prea pasiv-agresive.

- Spuneți două cuvinte care vă vin în minte când auziți cuvântul PSD.
-... Doamnă, îmi pare rău, dar mi-e rușine să le spun, pe urmă ziceți că am Tourette...
(Mă pune câteva secunde pe mute)
- Alte două?
- Corupție și cumetrie?

***

- Ați purta un tricou pe care scrie PSD?
- CU SIGURANȚĂ!
- (pauză mirată)
- Doar să scrie cuvântul ăla cu M deasupra.
- (încercări disperate să nu râdă)

***

- Considerați că PSD reprezintă trecutul sau viitorul României?
- Viitorul, spun eu imitând vocea și rr-itul lui Ceaușescu
- (gasping)

***

- Care considerați că este cea mai mare realizare a lui Liviu Dragnea?
- ALTĂ ÎNTREBARE.

***

Care considerați că sunt cei mai capabili politicieni din PSD?
- ALTĂ ÎNTREBARE.

***

- Care considerați că sunt cei mai incapabili politicieni din PSD?
- Aveți o listă cu toți membrii?

***

- Câtă încredere aveți în Viorica Dăncilă? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- Doamnă, în Viorica Dăncilă am puțină, dar în coafeza dânsei nu am deloc.
- (zgomote de telefon căzut pe jos)

***

- Câtă încredere aveți în Liviu Dragnea? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- De la foarte puțină o luați tot drept și mai mergeți vreo 500 de metri...

***

- Care considerați că este cea mai capabilă femeie din PSD?
- Motostivuitorul.

***

- Care considerați că este cea mai incapabilă femeie din PSD?
- Hai nu Fi rea!

***

- Sunteți familiarizat cu noțiunea de stat paralel?
- Da, cum să nu. Chiar ieri m-am dus la Mega și nu am găsit loc de parcare așa că am pornit avariile și am stat paralel.

***

- Câtă încredere aveți în Klaus Iohannis? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- Îl urmăresc cu atenție și îngrijorare.

***

- Considerați că PSD ar trebui desființat?
- Unde semnez?

La final, am întrebat și eu cum reușește să nu râdă. A tăcut câteva momente, apoi mi-a răspuns cu o tonalitate ce indica clar că avea un zâmbet mare pe față:
- Ăsta e jobul...

Orificiul de cadastru

În timp ce mergeam agale, râzând ca proasta, pe drumul de la oficiul de cadastru (OCPI) spre mașină, mi-a venit o idee. Tot vor străinii să experimenteze "adevărata Românie" și să înțeleagă spiritul balcanic...
Cum ar fi dacă turul Bucureștiului ar include și obținerea unui plan cadastral la OCPI? Între vizita la Casa Poporului și mămăliga la (bineînțeles) Carul cu Bere, o baie de mulțime și o coadă cu strigături ar fi experiența cea mai autentica (dacă autentic ar avea grade de comparație) a balcanismului. Să vă zic.
Întâi și întâi, intri în clădirea numărul 1. Două ghișee de informații, un monitor mare cu numere, o sală cu multe birouri și un gardian atât de public, încât cred că e gratis. Pe fundal se aude, cu o voce blândă de robot lucrător la stat: "La ghișeul 3, numărul de ordine este...174". Iei bonul de ordine numărul 180 de la o funcționară care n-a mai zâmbit de pe vremea lui Petre Roman și care dacă ar putea, ar răspunde la toate întrebările dând din cap. Te duci apoi la rafturile cu formulare, îl iei pe cel care pare că seamănă cu ce ți-a zis funcționara și apoi te duci în bancă să scrii tema. Desigur, formularele sunt fix de genul ăla de documente istorice, scrise cu mașina de scris și xeroxate de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În tot acest timp, duduia robotizată nu se oprește din recitat numere. Practic la fiecare schimbare de număr, la fiecare din cele șase ghișee, vocea anunță numărul ghișeului și numărul bonului. Adică non stop. Moment în care înțelegi de ce funcționara de la informații nu mai zâmbește. În sinea ei, a murit de mult. După ce ai terminat de completat formularul (performanță de invidiat, ținând cont de zgomotul de fond), când se "strigă" numărul tău, te duci frumos cu bonul de ordine în clădirea cu numărul doi. Acolo, te iau în primire doi bigieși, care îți verifică bonul și te îndrumă, cu voci superioare de Răspunzători De Pază, către ghișeul 3. Care de fapt e camera 3. Care de fapt e camerele 3-4 cu aceeași intrare, dar sunt de fapt 6 funcționari la birouri. Ajungi acolo, surpriză, coadă de cinci persoane la ușă. Mă rog, asta nu e CHIAR atât de rău, mai ales că azi era o bunăciune la coadă de îmi venea să îi propun să se așeze pe fața mea, ca să nu mai stea în picioare. Ce e însă rău este haosul balcanic din clădire. Coridoare strâmte, loc de așteptare din părți, bonurile au doar un rol simbolic odată intrat la coadă (se băga un agarici în seamă cu preafrumoasa de mai devreme, explicându-i că o dată trecut de ceafălată de la intrare, ăla ți-e numărul la coadă)... Dar mai presus de toate, populația de pe coridoare. De la bătrânei tăcuți, la gospodine isterice care amenință cu DNA-ul (wtf are de-a face DNA cu statul la cozi nu știu), tineri (și tinere, hehe) care umblă de colo-colo ca niște găini fără cap, intermediari care doar asta fac, stau la cozi pentru alții și știu mereu ce mișcă și cum să se așeze... Practic vezi pe coridoarele astea toate păturile sociale. Și funcționarii... oh, funcționarii de la birouri sunt, cum să vă spun... dead inside. E ca o conferință pe tema pasiv-agresivității. Și e bine când există componenta pasivă, că de multe ori sunt doar agresivi.

Dar uneori e de înțeles. Chiar în fața mea, un burtos (cu siguranță parcat pe avarii) răspunde la telefon și începe să vorbească nestingherit de hârtia A4 de pe peretele de lângă, pe care scria cu litere de minim 72: "Rugăm nu folosiți telefonul mobil!" Eu îmi făceam procese de conștiință că stăteam pe Facebook (technically, se putea spune că și eu folosesc telefonul), iar mister coca-cola vorbea de n-avea aer. La nici 15 secunde însă, ca un cor de gâște, au început funcționarele să vocifereze, una după alta. La prima nu s-a sinchisit, a doua l-a făcut să se întoarcă un pic, dar când a treia l-a strigat pe nume (pentru că tocmai fusese la biroul ei) și i-a spus că dacă nu închide, o să fie aruncat la bigieși, omul s-a conformat, nemulțumit de tupeul gâștelor. Ah, România.
Să vedeți jmecherie, aveți posibilitatea livrării documentelor la o adresă de mail! Or so I thought. Ai o bifă mare cu livrare documente în format electronic, pe mail, chiar în formular. Îmi zic "ce bine, nu mai vin a doua oară să ridic documentele". Mhm.. Sigur.

Eu: Se poate să primesc documentele pe mail?
Funcționar cu față de vânzător de telefoane mobile second-hand: Nu, în niciun caz, doar pe poștă eventual, dar durează mult.
Eu: Bine, dar în formular există această opțiune...
Funcționar cu față de vânzător de telefoane mobile second-hand: Da, dar nu se poate.
Eu: ... mkay.

Urmează partea a doua, deci. Ridicarea documentelor. Stay tuned.

Inchidere PFA în 2016 - mic îndrumar

De obicei nu postez ghiduri, dar ținând cont că pentru unii e încă un subiect fierbinte, voi face o excepție de data asta. Menționez că eu am avut PFA-ul înregistrat în București, în sectorul 1. Pașii de închidere pentru PFA sunt următorii:

1. Completați acest formular inclusiv la punctul II – radiere și la punctul 7.6. pentru motivul radierii (în cazul nostru, bifați "la cerere");

2. Faceți rost de simbolul etern al birocrației românești, eternul DOSAR CU ȘINĂ. Puneți în el formularul de mai sus, o copie după buletin pe care scrieți "conform cu originalul" și semnați, certificatul de înregistrare (CUI-ul) și certificatul constatator de autorizare (acestea din urmă în original).

3. Mergeți la Registrul Comerțului de care aparține PFA-ul cu "dosărelul". Să aveți la voi o sută de lei.

4. După ce un funcționar va verifica prezența actelor, vă va trimite la casierie să plătiți taxele de închidere. Acestea sunt în valoare totală de 72 de lei, deci vă mai rămân și bani de o cafea.

5. Mergeți cu dovada plății și cu dosarul la registratură, unde veți primi o hârtiuță cu un termen de prezentare (la mine a fost după o săptămână).

6. Reveniți la Registrul Comerțului după termenul scris pe hârtie. Veți primi rezoluția și certificatul de radiere.

7. Mergeți la ANAF-ul de care ține PFA-ul cu copii după aceste două documente (rezoluția și certificatul de radiere), împreuna cu declarațiile 200 (venitul realizat anul anterior) și 220 (venitul estimat pentru anul în curs) completate în două exemplare. Dacă ați fost înregistrat ca plătitor de TVA, va trebui să aveți completat și formularul 070, tot în două exemplare. Atenție, copiile trebuie să conțină mențiunea "conform cu originalul" și semnătura.

8. După ce un funcționar vă verifică actele, mergeți cu ele la registratură, unde vi se vor înregistra și înmâna câte un exemplar din declarațiile completate.

Asta e tot, ați scăpat. Sper să vă fie de ajutor acest ghid. Dacă aveți întrebări, scrieți la comentarii și voi încerca să vă răspund în măsura în care dețin informațiile.

Culori

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

O cunoscusem în vară, când, într-o vizită la văr-miu, mi-a făcut cunoștință cu tipa cu care se combinase. Era... specială. Nu știu cum altfel s-o descriu. Frumoasă, de înălțime medie, zveltă și grațioasă, dar fără atitudinea aia de felină răsfățată pe care o cunoșteam atât de bine din istoricul meu feminin. M-a salutat destinsă, uitându-se direct în ochii mei, apoi s-a așezat la loc și a continuat să deseneze.

Îmi amintesc cum mă gândeam atunci "poate reușește să îl liniștească". Pe el îl știam bine, știam că nu era neapărat normal la cap, și știam că conceptul de relație de lungă durată îi era complet străin. Aveam dreptate, nu au fost combinați decât vreo trei săptămâni, dar când el și-a băgat picioarele, cum făcea de fiecare dată, am păstrat legătura cu ea. Am mai vorbit sporadic vreo două luni cu ea, apoi am convenit să ne vedem la o cafea. O cafea s-a transformat în două, apoi un film, două cine și un ținut de mână.

O să pară greu de crezut ce spun acum, dar nu am de ce să mint. Era într-adevăr specială, dar nu numai la modul ăla, figurat, lugu-lugu, fluturași în stomac și toate cele. Nu, era specială pentru că, din când în când, când te așteptai mai puțin, dispărea. Nu, din nou, nu folosesc figuri de stil, CHIAR dispărea. Devenea invizibilă. Nu pleca nicăieri, nici măcar nu se mișca uneori, doar devenea complet invizibilă.

Uneori când era singură, alteori în public, de multe ori când eram doar noi. Nu reușea să controleze fenomenul, de cele mai multe ori nici nu realiza că s-a întâmplat din nou. Redevenea vizibilă după câteva minute, uneori jumătate de oră. Inițial mi s-a părut uber cool, am o iubită cu puteri supranaturale, dar cu timpul am înțeles că nu era atât o superputere cât un fenomen natural, parte din ea.

Cu timpul m-am obișnuit. În public inventam scuze de genul "e la baie" sau "a ieșit să dea un telefon". Acasă nu era nevoie de scuze. O simțeam, chiar dacă nu o vedeam. Știam că e acolo, desenând în continuare, citind sau o simțeam mângâindu-mă ușor pe față. Râdeam amândoi de faptul că dacă mă vede cineva, sigur zice că sunt nebun și vorbesc singur. O poreclisem "prietenul meu (uneori) imaginar".

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

Mă uitam fix în ochii ei. Știam că fac asta, deși nu o vedeam. Intrase de două minute în bucătărie și se uita la cum găteam, când POOF.
- Oh, se întâmplă tot mai des asta, îmi răspunde cu o voce preocupată.
Face o ușoară pauză, apoi continuă.
- Voiam să îți zic ceva important.
Mă opresc din amestecat și mă întorc spre ea.
- O să dispari câteva minute, știu!
Râdem amândoi.
- În iarnă o să plec înapoi în Grecia. Și nu știu când mă mai întorc.
Știam că e aici doar pentru o bursă, deci nu m-a surprins prima parte. A doua însă, da.
- Aș încerca să aflu de ce nu știi când te mai întorci, dar te cunosc mai bine de atât. Ești sigură?
- Da, în noiembrie plec.
Simt cum mă îmbrățișează, o îmbrățișez și eu, stăm așa câteva minute.
- Ce păcat, ești așa frumoasă din când în când...
Râde înfundat, cufundată în omoplatul meu.
- O să iau cartea ta cu mine, Tudor. Și să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea.
- N-am fost niciodată asociat cu o culoare. Dacă decizi să apari din nou, știi unde mă găsești, nu?
- Da...

Strănut de la piper. Deschid ochii și o văd în fața mea, la fel de frumoasă și senină ca întotdeauna.

- O să te lingi pe degete, îți garantez, îi spun întorcându-mă către aragaz. Speram să nu îmi fi remarcat vocea tremurată.
Mă mângâie pe spate apoi îmi zice, ieșind din cameră:
- Sunt la birou, desenez. Și abia aștept să gust.

"Să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea". Hmm. Sper să fie o nuanță de verde.

Spiritul civic, sau cât ne lipsește ca să scăpăm de blestemul istoriei

De câțiva ani observ cum, timid, apare în România ceva nemaivăzut pe meleagurile noastre: conștiința civică. S-a născut discret din patriotism, dintr-o urmă de educație și din mult curaj al unor oameni care au ales activismul ca mod de a avea un impact. A dat un examen important acum puțin timp, odată cu succesul protestelor legate de Roșia Montană. Conștiința asta civică are la bază bunul simț, o calitate care parcă se estompează în marile aglomerări urbane și care, de fapt, poate salva România de hoția și devalizarea sistematică de la revoluție încoace.

Conștiința civică, în forma ei timidă și incipientă, o observ în trafic, o observ în gradul de încredere pe care îl acordăm DNA-ului, o observ în micile gesturi pe care unii oameni încep să le facă chiar dacă “nu e treaba lor”. O observ în insistența unora de a rămâne optimiști, în ciuda nesimțirii covârșitor majoritară din jurul lor. Aceasta conștiință a societății crește odată cu oamenii care s-au eliberat de cătușele sistemului, care s-au luat la trântă cu el, fie prin inițiative personale sau voluntariat, fie prin încăpățânarea de a nu accepta să fie călcați în picioare pe munca lor.

Aș vrea ca mai mulți oameni din jurul meu să înțeleagă că nu sunt singurii care ar bate obrazul unui mârlan care aruncă gunoiul pe geamul mașinii. Aș vrea ca mai mulți români să înțeleagă că singura, dar SINGURA metodă prin care putem să scăpăm de blestemul istoriei noastre este sa ne folosim de vocea pe care ne-am câștigat-o cu greu (și cu mult noroc!) în ultimii 25 de ani. Vocea asta, a bunului simț, pe care o putem folosi doar când suntem împreună și când nu ne lăsăm intimidați de munca titanică pe care o avem pentru a ajunge unde am vrea sa fim.

Mediul de afaceri din România suferă în parte din cauza lipsei unei infrastructuri solide care să ușureze accesul la resurse. Ce fac oamenii aleși să ne conducă? Taie bugetul pentru infrastructură și îl redirecționează către administrațiile locale. Vine iarna, e nevoie de bani de căldură. Iar românului, dacă dă de căldură, nu prea îi mai vine să își folosească vocea. Deh, puterea obișnuinței, blestemul istoriei noastre. Așa că mediul de afaceri suferă în tăcere în lipsa infrastructurii. Nu moare, doar crește într-un ritm mult, mult mai scăzut decât ar putea.

România duce lipsă de investiții din partea statului. Investiții care ar crește valoarea adăugată din economia noastră, deci salariile, deci nivelul de trai. Ce fac oamenii aleși să ne conducă? Redirecționează banii din bugetul de stat destinați inițial investițiilor (pe care nu știu, efectiv, cum sa îi pună la lucru) înspre... a asigura căldurica: măresc salariile bugetarilor. Deloc un lucru rău, în sine, dar mărirea asta este complet nenaturală: nu este generată de o creștere economică, ci dimpotrivă, de eliminarea unor variante de creștere a economiei. Efectul pe termen mediu? Gândiți logic: salariile cresc, însă productivitatea rămâne aceeași, în lipsa investițiilor. Deci aceeași muncă plătită cu mai mulți bani. Rezultatul: ineficiența economiei, devalorizarea leului, bețe în roată populiste care dau o gură de aer pe termen scurt și mai mult rău fac pe termen mediu și lung.

România este sufocata de corupție și hoție, aceste crime care nu lovesc poate în noi, dar vor lovi cu siguranță în copiii noștri. Ce fac oamenii aleși să ne conducă? Blochează apariția unei structuri specializate în recuperarea pagubelor dovedite prin sentințe definitive (sentințe obținute prin efortul Direcției Naționale Anticorupție și nu numai). În lipsa unei astfel de structuri specializate, ANAF-ul cel rigid nu știe să recupereze aceste miliarde, multe miliarde, și gradul de recuperare al pagubelor ce reies din sentințe definitive este undeva pe la 10%. 10! In condițiile în care din sumele astea recuperate am putea avea și salarii mărite la bugetari, și investiții în infrastructură și în stimularea creșterii economice.

Cu toate că există și inițiative și pași în direcția bună, trăim încă într-o Românie sufocată de oamenii care o conduc. De ce? Pentru că uităm că avem o voce. Pentru că uităm că putem spune NU, chiar și între alegeri. Uităm că putem trage o linie, nu doar pe buletinele de vot, dar și pe asfalt. Ei nu conduc țara pentru că au moștenit-o. Faptul că i-am crezut la un moment dat nu ne poate împiedica să spunem "ajunge!", chiar și între alegeri. Ei conduc țara reprezentându-ne pe noi. Numai noi le putem da legitimitatea. Nu credeți că este cazul să nu o mai dăm pe pungi de mălai și de zahăr?

Un polițist mort pentru grandomania unui om ales să ne conducă este, din păcate, doar o scânteie din multele care izbucnesc zilnic. La nivel macro, nu doar astfel de tragedii ar trebui să genereze un răspuns social. Nu doar tragicul, nu doar suferința brutală a câtorva oameni. Ar trebui să ne uitam în jurul nostru și să adunăm suferințele micuțe din noi: că murim cu zile în trafic din lucrări executate prost, că mergem pe drumuri naționale – din cauză că autostrăzile trebuie dărâmate, că educația se duce de râpă din lipsa unui sistem coerent și a unui management inteligent, că medicina se bazează exclusiv pe moralitatea (și uneori, lipsa ei) doctorilor, nu pe sisteme și dotări performante. Că legea se aplică, încă, cu excepții, că plătim taxe la statul care nu produce nimic cu ei, ci îi irosește. Din toate durerile astea micuțe ar trebui să izbucnească un strigăt.

Lăsând la o parte preferințele politice... Că Ponta este un mincinos patologic, că Iohannis este o marionetă prezentă exclusiv pe plan extern și pe Facebook, ca să dea bine. Că rădăcina răului e la Băsescu, la Iliescu sau la Icsulescu... Lăsând la o parte tot teatrul ăsta hipnotizant de păpuși cu girofar și conturi de miliarde... Repetați-vă în gând asta: ei sunt ANGAJAȚII noștri. Noi îi plătim, de la noi au miliardele. Noi le dăm voie să ne arate direcția potrivită. Noi putem să le dăm peste mână, noi, ăștia 20 de milioane putem să tragem linia peste care să nu mai poată trece niciun Oprea, Oprescu, Ponta, Udrea. Să nu ne mai concentrăm să îl schimbăm pe dracu cu ta-su, ci să ne facem auzită vocea mai direct și mai des. Bătălia nu este între PSD, PNL, UDMR și alte grupări ideologice. Bătălia este strict una de randament, dacă vreți, ca într-o companie. Dacă sancționăm sistematic managementul, prin eliminarea de la conducere, vom găsi în cele din urmă pe cineva care să se priceapă. Cu o condiție! Să nu mai alegem răul mai mic. Să nu cădem iar în hipnoza asta, cum că există doar două alternative. Să nu mai vedem doar alb și negru, doar Băsescu și Ponta, doar PNL și PSD.

Foarte bine, ne dau să alegem între un hoț și un corupt? NU ÎI ALEGEM. Căutăm alternative, ni le creăm noi, nu ne lăsăm dovediți de mârlănie. Dacă noi nu, copiii noștri sigur merită efortul ăsta.

Conștiința civică, aflată la noi încă într-o fază incipientă, este singura care ne poate salva de acest management dezastruos al resurselor. Și e ca un mușchi. Cu cât îl flexăm mai des, cu cât încercăm să ridicăm sarcini mai mari, cu atât devine mai puternică. Așa se maturizează o democrație.

La final, mai zic o treabă. Oamenii absolut senzaționali care au început să apară în mediul de afaceri, în postura de “freelanceri”, “antreprenori”, profesioniștii adevărați orientați către rezultat și către valoare adăugată, ei reprezintă direcția potrivită. În momentul în care acești oameni vor avea curajul să intre în politică, soarta țării noastre se va schimba radical. Ei sunt în primul rând oameni liberi. Liberi de blestemele românismului. În momentul în care reușim să curățăm managementul de lepre și păduchi și să îi aducem pe profesioniștii liberi la conducere, România are tot ce îi trebuie ca să o ducem toți bine, aici, între granițele noastre, nu tânjind după visul american, spaniol sau german, după caz.

Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului

Am fost recent la concertul Pink Martini de la Sala Palatului, așa că am zis să vă expun câteva note personale, observații și concluzii:

- Sala Palatului a rămas în 1987. În afară de boxe, nimic nu trădează faptul că suntem în era post PCR. Aceleași culori anoste, același mobilier anost, aceleași angajate care te direcționează către rândul tău. La propriu, cred că sunt ACELEAȘI doamne, angajate acum 40 de ani și îmbrăcate acum 40 de ani.
- Gongul, urmat de mesajul audio cu "Stimați spectatori, vă rugăm să vă ocupați locurile în sală", rostit cu o voce de Teleenciclopedia, m-a teleportat instantaneu în anii 80. Îmi căutam RIC-ul în buznar, noroc că am dat de smartphone și mi-am revenit.
- Magazinul Mixt din incinta Casei Palatului are un sortiment variat de produse, dar cozile de 30 de metri tot ca la lapte sunt.
- Poate de la culori, poate de la acustică, dar de fiecare dată când aplaudăm, ajungem toți să aplaudăm ritmic și să strigăm URAAA, URAAA. Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului, jur.
- românul de Sala Palatului vine la concert la costum, dar pute a ceapă. În cazul de față, usturoi.
- românul de Sala Palatului dă câteva sute de lei pe bilet, dar vine la concert să vorbească, nu să asculte. Ehei, pe vremea lu' împușcatu' auzeai musca.
- Pink Martini are o muzică foarte mișto, atmosfera pe care o creează este foarte plăcută. În plus, cântă în engleză, germană, spaniolă, italiană, croată, japoneză și cinemaiștie ce. Oh, și română.
- Semi-japonezul ăsta chelios cântă bine de tot.
- O parte din muzicienii Pink Martini au avut o zi nu tocmai grozavă. Nu dau nume, dar s-a falsat la greu în anumite momente.
Dăm legătura în studio, la colegul Teoharie Coca Cozma. Sau stai, asta era din alt film.

Max și semafoarele

Ieri noapte, pe la 2. București-ul așa cum îmi place mie, lipsit de oameni. Eram cu Max, prietenul meu cel mai bun în mașină (nu e imaginar, promit) și îl duceam acasă după o ieșire în oraș. Prieten care, dacă ați mai citit postările mele, e plecat de câțiva ani buni în Franța și care a venit aici în concediu. Eram pe Regina Elisabeta, opresc la semaforul de la Lazăr. Lângă mine, un Duster o ia ușurel înainte. Ne amuzăm împreună de cum înainta el pe roșu, după care ne amuzăm de cum trece de intersecție fără nicio apăsare. Se face verde. Îl ajung din urmă la semaforul de la Kogălniceanu, unde, desigur, trece din nou pe roșu, de data asta cu mai mult avânt. În depărtare îl văd cum face același lucru și la ultimele două stopuri de până în cheiul Dâmboviței, apoi dispare din raza vizuală. Râdem, glumim, apoi ne continuăm drumul către Academia Militară unde, la semaforul de jos ajung fix la timp ca să îl văd pe monsieur Duster cum trece, ați ghicit, din nou pe roșu. De data asta se face verde mai repede, așa că îmi pun mașina pe turbo mode și îl ajung din urmă pe panta de la Academie. Frânez violent când trec pe lângă el, suficient cât să se sperie un pic (eram paralel cu el, nu fac măgării). Opresc la semaforul de sus de la Academie, dau geamul jos în timp ce ajungea și Dusterul. Surprinzător, la volan un tip pe la 45 de ani, cu un început de chelie, cu nevastă-sa în dreapta și vreo funcție în cadrul ministerului, că altfel nu îmi explic nesimțirea susținută.
- Care e problema? mă întreabă el ‪#‎vaditderanjat‬
- Regulile de circulație sunt pentru proști, nu-i așa? îl întreb eu râzând.
- Ce reguli domne? - de data asta un pic defensiv.
- Cele 5 semafoare la care ai trecut pe roșu, spune prietenul meu ceva mai puțin amuzat.
Dusterul pleacă ușurel de pe loc de la semafor, pe roșu, continuându-şi drumul cu o nonșalanță pe care o poți întâlni doar aici, în estul Europei.
- Șase semafoare, spune Max, resemnat.
- Asta ca să îți reamintești de ce ai plecat din România, îi răspund eu încă râzând.

Îl las pe prieten acasă și apoi mă opresc la un OMV să pun benzină. Se apropie de mine o fetişcană pe la vreo 2x ani, mai de etnie ea așa.
- Auzi pisi, mă ajuți și pe mine cu o treabă?
- Ce treabă? (Pisi???)
- Am rămas fără benzină, dacă poți să mă ajuți să bag și eu doi litri să plec de aici.
Mă uit la ea, mă uit la Opelul ei Vectra din 1996 cu numere de Germania, apoi îi răspund:
- Păi și? N-ai bani?
- Am plecat așa, am uitat portofelul acasă, telefon, tot.
- Și cu ce sunt eu de vină că ești uitucă? Uite, dacă vrei îți dau telefonul să suni un prieten.
- E, cine crezi că vine la ora asta? îmi răspunde, deja furioasă.
- Asta nu mai e problema mea.
- Nu e nevoie să faci mișto, pisi.
- Pisi, nu fac mișto, doar muncesc pentru banii mei.
Se îndepărtează bombănind. Plătesc, mă urc în mașină și plec spre casă. Încă o noapte normală în București.

Cu NU în brațe la OMV

Mai nou, OMV angajează persoane doar dacă au trecut în CV că au lucrat pentru Martorii lui Iehova. Altfel nu îmi explic următoarea scenă.

-Bună seara, la pompa 5.

-Bună seara! Doriți cod fiscal pe bon?

-Nu.
-Campania noastră pentru gențile xxxx o cunoașteți?
Stau un pic să mă gândesc și zic că da, ca să nu îmi spună toată polologhia.
-Și colecționați puncte?
-Nu.
-Nu doriți să beneficiați de reducerile de până la 80%?
-Nu.
Mai stă un pic (deh, plata cu cardul) apoi spune:
-Poate vă folosește mai mult reducerea de 25% la aspiratorul yyyy din campania noastra!
-Nu, mulțumesc.
Îmi întinde POS-ul.
-Un senviș, un baton de ciocolata?
-Nu, mulțumesc, răspund eu scrâșnind, virtual, din dinți.
Se uită în ochii mei și răspunde cu candoare:
-L-ați luat pe nu în brațe azi!
Îmi zâmbește tâmp. Iau cardul și mă îndrept spre ieșire.
-O seară plăcută!
-La fel, îi răspund, deși parcă aș mai fi zis un nu, doar așa, de spectacol.

Cu lăutarii la Frumușani

Printre prietenii mei se numără și niște oameni cu talente artistico-muzicale, ce au pus de-un band. Oamenii cântă în principal cover-uri indie-rock, și precum multe alte trupe ce îmbrățișează acest gen muzical, au o viață destul de grea între patronii neserioși de baruri și lipsa de cultură muzicală a publicului.

Fiindcă sunt un om voluntar și am cu ce, deseori mă ofer să îi ajut cu transportul. What are friends for, right? Așa că, atunci când m-au rugat să îi duc până la Frumușani, județul Călărași, la un concert ce urma să aibă loc la o piscină, m-am gândit "cool! mergem în turneu!" și nu am ezitat să zic da. Trebuia să ezit.

De obicei, unul din membrii trupei se ocupă de organizarea concertelor, dar în cazul acestui concert, de organizare s-a ocupat altcineva, și de aici a pornit toată distracția. Pentru voi, pentru noi nu. Mașina mea este una mai specială, ca urmare nu are decât patru locuri. Ei fiind șase, cu tot cu sunetist, trebuia să fac două drumuri. Ei, îmi zic, 30 km, ce mare lucru. Mai mult fac în căutare de șaormerii fără cozi noaptea (hint - Calif Militari).

Și iată-ne pe noi, patru oameni plus scule, cabluri și rucsacuri, în drum spre Frumușani, mai joș de Popești-Leordeni, cam la granița dintre porumb și floarea-soarelui. M-a pus pe gânduri faptul că piscina unde trebuiau să cânte băieții nu avea o adresă, ci, citez, "la borna numărul x faceți dreapta", dar am zis că na, toate drumurile duc undeva, nu poate fi așa rău. Ajungem la borna respectivă, stânga porumb, dreapta floarea soarelui. Și un drum neasfaltat. Mă rog, drum este o exagerare, era doar o porțiune de pământ pe care nu era plantat nimic. Oftând din toți rărunchii mașinii mele sport cu gardă la sol cvasi-inexistentă, dau să intru pe "drumul" neasfaltat. Apoi opresc brusc, că trecea o combină. Și cum pe drumurile astea are prioritate în general mașina care ar avea cele mai mici daune în caz de coliziune, am decis că ar fi bine să o las să treacă.

1 km și doi saci de praf mai târziu, răsare în miriște piscina. Mă dau jos din mașină ca să dau la o parte scaunul de plastic cu un picior rupt ce bloca accesul în spatele clădirilor (ca să descărcăm sculele), ocazie cu care fac o scurtă evaluare a locului. Piscina arăta decent, apa era încă cristalină. Muzică și voie bună, răsuna porumbul de bachata și house din ăla nașpa din anii 2000.

Descarc, plec, mă întorc cu cealaltă jumătate a trupei. Același lucru, cu diferența că de data asta a trebuit să dau prioritate unei căruțe umplute până la ceruri cu fân, iar în boxe nu se mai auzea bachata, ci Outthere Brothers, varianta house. I shit you not. Era ca un fel de petrecere din The Fresh Prince of Bel Air, dar în Frumușani. Printre ipotezele noastre privind scopul acestei piscine s-a numărat și cea conform căreia era un loc bun de scăldat după o zi de prășit, și era fix între porumb și case, deci avea vad. Faptul că era mai puțin piscină și mai mult baie comună ne era confirmat de absența vestiarelor. Oamenii se dădeau jos din Dacia Papuc sau VW Passat, după caz, direct în slipi și șlapi.

Vă puteți imagina deci, reacția publicului tractorist când au început ăștia să facă probe de sunet cu Nirvana și Maroon 5. Se citea revolta în ochii lor, le-am închis Danza Kuduro pentru porcăria asta.

Și încep băieții să cânte. I-re-al. Au început cu ceva mai accesibil, Get Lucky al celor de la Daft Punk. Ca să vă faceți o idee cum se uitau la ei, imaginați-vă o conferință TEDx. Acum imaginați-vă o conferință TEDx la stână. Și publicul nu e alcătuit din ciobani. Ci din oi.

Eu eram undeva în spatele "scenei" și puteam vedea tot tabloul, demn de un film de Kusturica. În prim plan, băieții cântau ceva de Kings of Leon, în planul îndepărtat maneliști burtoși, tineret de cămin cultural și copii de-ăia de aleargă după vacă. Nu că aș fi eu un țăran mai de soi, să ne-nțelegem, dar era o disonanță extremă între cele două părți ale acestui minunat întreg.

Undeva pe la Black Keys, unul din localnicii prezenți s-a apropiat discret de sunetist și l-a întrebat cât mai au de cântat. S-a retras dezamăgit de estimarea de 30 de minute, probabil voia să dea o dedicație pe Vengaboys prietenei.

A urmat momentul special al trupei, în care unul din membri cântă solo melodia Purple Rain, doar la chitară și voce. Omul e talentat rău, material de Vocea României. Ei bine, dacă nu eram acolo n-aș fi crezut asta, dar chiar s-au oprit câțiva spectractori spectatori și l-au ascultat. Răsplata nu s-a lăsat așteptată prea mult: unul din maneliștii burtoși și-a trimis puradelul cu o hârtie de 50 de lei "pentru Purple Rain". I shit you not. Măcar nu i-a lipit-o pe frunte.

A urmat o pauză de mici și bere, iar eu, pentru că am preferat niște paste, am fost abordat de însuși patronul piscinei, un italian pe la 70 de ani, care m-a întrebat cum vreau pastele. În fața mea, prietenii mei afundau micii în muștar, iar eu eram întrebat dacă vreau penne sau paste și ce fel de sos vreau. I-re-al. Mâncarea era aproape la fel de ieftină precum femeile și la fel de bună precum cultura de porumb de anul ăsta, deci pe partea asta nu am ce reproșa. Chelnerița a trebuit să își scoată carnețelul să noteze comanda de 6 mici și o porție de cartofi prăjiți, iar când i-a adus a întrebat dacă la masa noastră trebuia să îi aducă, deși nu mai erau decât maxim două mese ocupate (restul lumii era la șezlonguri). Cum să uiți o comandă de 6 mici și o porție de cartofi în decurs de 10 metri? #decâtînfrumușani

În cele din urmă, unul din membrii formației a cedat: "Bă, eu mă bag în piscină. Aveți careva un săpun?" Au intrat apoi, unul câte unul, în apa care nu mai era așa cristalină ca mai devreme.

Două ore mai târziu, a început și cealaltă jumătate a setului, iar publicul era în delir. Proaspăt spălați, băieții păreau că s-au mai obișnuit cu ambianța, la fel cum ambianța începuse să se obișnuiască cu ei. Pe la Tracy Chapman, una din femeile din piscină chiar bătea din palme, ritmic. Dovadă că muzica bună transcende clasele sociale și regnurile.

La finalul concertului, am strâns grăbiți microfoanele, cablurile și instrumentele și ne-am retras, într-un nor de praf, în două tranșe, înapoi în București, acolo unde eu, împreună cu o parte din trupă, ne-am trotilat cu Jagermeister, în speranța că a doua zi vom uita nu doar beția. La final, pot și eu să mă mândresc că am fost în turneu cu trupa, am trăit aventura și am inspirat atmosfera creată de fani. Care, sincer să zic, miroseau a transpirație, nu a succes. Dar poate că sunt eu prea pretențios.

Vă las cu o piesă din setul trupei. Fără număr.

Convenții

Se întâlneau în fiecare luni, la prânz. Se întâlneau și luau masa în același restaurant mic de pe o străduță lăturalnică a Parisului, chiar dacă afară ningea sau era furtună. Uneori el o aștepta câteva minute, alteori ea era cea care sosea prima. Se îmbrățișau prelung, apoi se așezau la masa din colț, zâmbindu-și complice.

Era o convenție a lor, să fie împreună fără a fi prea aproape. O convenție ca să salveze lumea de la distrugere, ca și cum dacă se apropiau prea mult, puteau crea o singularitate, un cataclism universal care ar fi șters într-o clipită orice urmă de viață. Conveniseră să se întâlnească luni, la prânz, ca să mai existe a doua zi.

În fiecare luni își povesteau de proiectele lor și despre tot ce puteau să își spună fără ca inimile lor să intre în contact. Își făceau planuri împreună, planuri pe care nu le puteau duce la bun sfârșit fără să distrugă omenirea, apoi plăteau, se îmbrățișau și plecau în direcții diferite.

În fiecare luni la prânz, lumea era la o distanță de un sărut de extincție.

Scularea lu' Jupiter

Dacă vă doreați un film care să conțină:

-Crocodili zburători îmbrăcați în geci de piele (și care vorbesc o engleză acceptabilă)
-Roboți transsexuali
-Vampiri transsexuali (și albinoși)
-Omul-bufniță
-Omul-elefant
-Ascensoare "extraterestre" gen Dosarele X (știți voi, rază de lumină care izvorăște din nava-mamă) care te ridică mai greu decât lifturile din Casa Presei
-Soldați semi-robotizați semi-ciungi
-Vreo 34 de modele diferite de urechi
-Un Evgeni Plushenko elf (mulțumesc Gâscaprinapă) pe jumătate câine, cu aripi, având mai mult eyeliner decât personajul principal feminin (THIS IS NOT A JOKE)
-Ghete antigravitaționale
-Albine devotate
-Birocrație românească
-Scene de luptă create parcă sub influența LSD
-Mai multe clișee decât cartea mea
-Personaje cu care empatizezi cam cât empatizezi cu Victor Ponta
-pe Ned Stark din GoT - și să nu moară!
-Un umor complet disonant în contextul poveștii

... bucurați-vă, acest film există (click pe linkuri dacă nu mă credeți). Se cheamă Jupiter Ascending și este cel.mai.prost.film.pe.care.l-am.văzut. Pe bune. Ar fi trebuit să îl denumească Asceding Uranus. Am pornit cu așteptări foarte puține de la el, dar cumva a reușit să se ducă mult, mult mai jos.

Practic în prima parte a filmului am oscilat între "What the..." și "I can't even", iar în a doua am oscilat doar în față și în spate, cu neuronii lovindu-se haotic cu capul de pereții craniului. În loc să vă uitați la acest film vă recomand să faceți lucruri mult mai interesante, ca de exemplu să vă numărați firele de păr din nas sau să vă tăvăliți în făină.

Nu zic nu, Mila Kunis e la fel de adorabilă ca întotdeauna, uneori imaginile sunt foarte mișto, dar per total, filmul este atât de prost regizat încât potențialul semnificativ al universului este irosit complet.

Mai zic o dată: un Evgeni Plushenko elf, pe jumătate câine, cu aripi, cu eyeliner și ghete antigravitaționale.