Duminică, 2011

Building a time machine is easy...

There's no such thing...

... as Nosaj Thing. Born in '85.

Când încep să-ți placă muzicieni mai tineri decât tine, e semn că nu mai ai mult. Așa că m-am bucurat de puținul timp care mi-a rămas și m-am dus să-l ascult pe Nosaj Thing în Club Martin, în seara asta.
O hipstereală de nedescris era acolo. Tineret, fete frumoase, băieți cu man-purses, din nou fete frumoase și mai la final, muzică din alte lumi.
A mixat o oră și ceva, dar parcă au fost 10 minute. Și totuși, parcă am mers până la Jupiter și înapoi. Domnișorul Jason ne-a luat pe sus și ne-a transportat acolo unde trăiește el, ne-a plimbat prin coridoare întunecate și prin încăperi halucinante, ne-a lăsat fără glas și ne-a îmbătat cu muzică.
Uitându-mă prin mulțime, am văzut zâmbete cu gura până la urechi, ochi închiși, oameni în transă... Exact așa cum îmi place. Nu cred că pot să vă exprim mai bine de atât ce a fost acolo, așa că vă las cu o melodie de-a lui. Apasă play și închide ochii. În special tu, verdeursuz.

Vindem triști

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING, bancă la care am și cont de fapt. Nu știu alte sedii cum sunt, dar ăsta e cu vitrină, și tocmai în vitrină s-au găsit să pună un minunat "post de lucru" pentru operațiunile fără numerar. Adică un fel de calculator cu imprimantă integrată unde poți face diferite chestii cu banii din contul tău, dacă ți-a fost lene să înveți ce-i aia internet banking.
No, aici intervine problema. Oare ce operațiuni poți să faci fără numerar? Să îi scrii o scrisoare lui Moș Crăciun? Să joci tetris? Nu, în 85-90% din cazuri, ești trist când ești la mașinăria aia, pentru că trebuie să plătești facturi.
Acuma, io înțeleg, ăștia de la ING au zis că fac o afacere publicitară cu poziționarea asta. Gen "suntem pă sistem informatic" și "clienții noștri sunt mai deștepți decât ai voștri". Numai că, pe lângă faptul că expun publicului un om care face ceva intim (pentru mine e ceva foarte intim să plătesc o factură, mă scuzați), expun publicului un om care nu e deloc fericit.
M-am așezat și eu odată la calculatorul ăla, ca să transfer niște bani dintr-un cont în altul (mă face să mă simt important chestia asta, pot să spun la sfârșit de lună că am rulat milioane). Taste metalice, reci, fanta de la imprimantă care abia aștepta să scuipe o confirmare de plată, vitrina care mă făcea să mă simt ca și cum aveam camere la WC, nu domne, nu-i de mine în vitrină. Bag un internet, apăs trei taste și rezolv totul cu internet banking. Măcar așa nu mă transform în manechin pentru ING.

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING. Și aproape de fiecare dată, în vitrină la ING e un om trist.

Hai să băgăm și o muzică, să ne (în)veselim.

Bine am revenit.

Împotriviri

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Ai observat că atunci când îmi strângi mâna în a ta, e ca un puzzle rezolvat?
Ai observat că brațele noastre se potrivesc? Că atunci când ne îmbrățișăm, brațele noastre au un locaș al lor, unde intră cu un click scurt și unde parcă se integrează în corpul celuilalt?
Ai observat că gâturile, bărbiile noastre se potrivesc? Că atunci când ne lipim unul de celălalt, niciunul din noi nu se simte inconfortabil?
Și poate ai sesizat și cum coapsele noastre se potrivesc, atunci când facem dragoste. Cum totul este natural și nimic nu e nelalocul lui.
Cum tălpile tale se potrivesc cu ale mele, atunci când ți le încălzesc sub plapumă. Cum răsuflările noastre se potrivesc, atunci când dormi cu fața spre mine.
Cum mersul tău se potrivește cu al meu, atunci când plecăm să facem poze prin locuri bizare.
Cum privirea ta se potrivește cu bătăile inimii mele.
Cum șoaptele mele se potrivesc cu urechile tale atât de ușor excitabile.
Cum pumnul tău încleștat se potrivește la fix în plexul meu descoperit și credul.

Ți-am gustat o lacrimă, azi. Era o lacrimă un pic sărată, un pic amară, precum sunt convins că au fost toate lacrimile ce au curs din ochii tăi. Ți-am șters-o de pe obraz și am gustat-o cu un gest pervers, ca un lunatic rătăcit în deșert. Am vrut să mai gust un pic din tine, atât cât mai ești aproape. Pentru că mâine poate o sa fim iar la două lumi distanță. Și voiam să profit de tine, atât timp cât ne e dat.

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Zen

Știi cum îți dai seama că trebuie să te îndrepți spre casă? Dacă atunci când oprești la stop, în stânga ai un taxi, în dreapta ai un taxi iar în spate, ei bine da, tot un taxi, iar pe stradă nu mai e nimeni altcineva.

Altfel ne-am fi plimbat până dimineață.

Melodie de calmat spiritele (încinse) :

Veni, vidi, vici

... și ar mai fi mers și un excedo după verbele astea trei, dar astea-s deja detalii.

Am avut un sfârșit de săptămână ca în filme, cu diferența, vorba cuiva, că "dacă era un film, mi se părea tras de păr". Nu voi intra în amănunte, pentru că oricum n-o să mă credeți. Evenimentul principal, dintr-un anumit punct de vedere, a fost concertul Manu Chao, desfășurat la Sala Palatului. Deci să vă zic.

Niciun concert nu este complet fără amplificatorul meu de trăiri, Mary. Așa că, prin metodele mele diavolești, am convins-o să vină cu mine la concert. Și bine am făcut, pentru că efectul a fost același ca de fiecare dată când merge cu mine la concert. Dacă Mary ar avea ambalaj, pe el ar scrie "Efect garantat". Și dedesubt, cu litere micimici, ar scrie "a nu se lua fără prescripție".
Îmbulzeală mare la intrare. Lume de tot felul, dar în general tinereturi cu educație superioară. Sala era la fel cum mi-o aminteam de la concertul Koop, și anume o incintă acustică foarte bună, dar un loc complet nepotrivit pentru concerte dansante, cum urma să fie cel al lui Manu. M-am stricat de râs când, în hol fiind, s-a auzit în difuzoare o voce fix ca aia din Teleenciclopedia zicând "Vă rugăm să vă ocupați locurile". Cred că era chiar vocea din Teleenciclopedia, de fapt.
Ne-am amăgit foamea cu niște ciudățenii de la Maria™, de data asta stafide, am luat două ape și ne-am conformat vocii blânde din difuzoare. Aveam locuri în fund la taxatoare, dar s-au dovedit a fi foarte ok, și la acustică și la vizibilitate.
Deodată, apar pe scenă unii. Care încep să cânte. First I was like WTF?, but then I was like hmmm. Băieții din deschidere au cântat interesant, timp de jumătate de oră. După care am aflat că era vorba de vocalul de la Bosquito, împreună cu trupa lui din State, Madame Hooligan. Au fost acolo câțiva "fucking" care nu-și aveau locul, dar per total au cântat ok. A urmat francezu' Manu, la a cărui apariție pe scenă trei sferturi din sală a sărit în picioare. Printre care și eu, deh. Am fost admonestat de o păpușe din spate că m-am ridicat în picioare și nu poa' să vadă nimic din cauza mea, dar i-am zis că dacă a venit să stea pe scaun, a greșit concertul. Lucru susținut și de restul publicului, care deja era în delir.
Delirul a continuat, în mod incredibil, două ore și jumătate, pentru că publicul nu se mai oprea din cerut bis-uri. Eu însă aveam delirul meu personal, văzând-o pe Mary în transă la câteva melodii. Poate și de asta sunt un pic mai tolerant în ceea ce privește repetitivitatea anumitor sunete sau acorduri, pentru că per total, a fost o muzică de transă. O să am și poze în curând, mai precis imediat ce motanul încălțat se decide să și le descarce din aparat.
L.E.: motanul încălțat s-a descălțat, așa că iată și poze.

Am plecat de la concert învinși de foame și de oboseală. Foamea ne-am satisfăcut-o cu bestialitate cu o șaorma de la Floreasca, iar pentru oboseală a existat un singur remediu: Club A. Dar astea sunt deja detalii. Vă las cu, bineînțeles, Manu Chao. Chill!

Uitare

Se zice că iarba în exces cauzează la memorie.

Am început cu propoziția asta ca să o mai sperii un pic pe maică-mea, cu care am avut o discuție de-a dreptul hilară după entry-ul anterior. Gen

Maică-mea: OMG ai fumat iarbă???
Eu: Spui asta de parcă ar fi prima oară.
Maică-mea: OMG WTF de când ești pe droguri?
Eu: Nu. Sunt. Pe. Droguri.
Maică-mea: Ai ajuns să dai bani pe droguri, lepră!
Eu: Nu dau bani pe droguri, am prieteni care mă ajută și ei cum pot.
Maică-mea: De ce fumezi iarbă?
Eu: Pentru că pot. Pentru că e fun. Pentru că nu are efecte secundare, spre deosebire de DROGURI. Pentru că se întâmplă de două ori pe an în cel mai bun caz.

Mă mir că nu mi-a cerut să îmi vadă venele. Dar hei, asta înseamnă că mai am un cititor fidel! Am vreo zece, cu mama.

Asta e aproape la fel de tare ca aia când m-a întrebat tata dacă sunt gay. Nu, nu la mișto, el chiar suspecta că eu mă dau la fund.

Gotta love'em.

În rest, viața e superbă. Îmi împart viața între relația mea specială la distanță, jobul foarte mișto și alergia la polen, pe care, cu această ocazie, mă fut.

Îmi împart camera cu un elefant, vorba cărții. O fantomă de elefant, care nu pare să slăbească deși o țin nemâncată de luni bune. Această melodie este pentru elefantul din camera mea.

Tocmai am fumat ceva...

...ce n-ar fuma nici Bear Grylls, ăla care își bea urina ca să supraviețuiască în junglă.

(Apropo de asta, cum o să vi-l amintiți pe Bear Grylls când o să dispară? Ca omul care v-a învățat să supraviețuiți în sălbăticie, sau "ăla care mânca tot felul de rahaturi pentru audiență"?)

...dar să revenim. A fost o zi lungă la birou, urmată de o noapte, după cum ziceam în entry-ul anterior, la fel de lungă. Așa că ne-am răzbunat pe viață, eu și frumoasa mea colegă "de bancă", și ne-am rulat o
telecomandă, două...? Două! Dăm legătura pe teren, unde creierul meu își face de cap. În cap. Mă rog, cum o fi. Dar să încep cu o întrebare.

Ce căcat ai pus în jointul ăla???

Sunt praf. Acum se clatină tastatura cu mine rău de tot și mă abțin din răsputeri să spun prostii. Ceea ce deja fac, so FAIL. Ziceam că am fumat ceva. Tutun nu era deloc în amestec, asta spun sigur. După două fumuri din chestiunea aia, peretele din față începuse să devină foarte amuzant, așa aplecat cum era. Colegă-mea nu s-a lăsat mai prejos, a tras și ea două fumuri zdravene, după care era toată numai zâmbet. Femeia-Zâmbet. Nu știu dacă era de la mine sau de la ea, dar jur că avea un ochi mai mic și unul și mai mic.
În fine, la birou n-am avut nicio problemă, deşi la un moment dat mă uitam la şiretul desfăcut şi îmi ziceam "dă-l dracu, e prea departe". Dar după ce am terminat cu fumatul, pe la 3, am plecat. Problemele au început pe scări, care zici că erau rulante. Eu m-am împrietenit cu balustrada, ea cu brațul prietenului ei venit să o ridice (chiar și la propriu) și am reușit să depășim și acest obstacol, la fel cum facem de fiecare dată. Right, dear?
Problemele au continuat în drumul spre casă, după ce m-am despărțit de cuplul Balanță-Taur (jur, e ceva de speriat cu zodiile astea). Fraților, cufm mergeam eu pe stradă, remarc că nu numai că nu era nici dracu, dar nici nu se auzea mai nimic. Merg 20 de metri, 50 de metri, 100 de metri, dau în bulevard, NIMIC! Pentru o clipă eram în Zombieland, sau în I Am Legend. M-am mai liniștit când am văzut o haită de câini vagabonzi care venea lătrând spre mine. Wait, what?

După un moment de contemplare senină, mi-am dat seama că nu era o haită, era unul singur, și că era chiar foarte bucuros să mă vadă. Și avea cinci picioare, dar nu m-ar crede nimeni, așa că șșș.

- Da, micuțule, o să ajungem până acasă, sigur o să reușim. Doar eu, de fapt, că tu nu ai casă, jigodie!

În fine, cum am ajuns acasă m-am cățărat pe ușă, am alergat până în hol și apoi am plutit un pic până în camera mea, de unde vă scriu cu geaca pe mine, minunându-mă în câte direcții mișto mă duce mintea mea acum (și cât de fuckin instabil e biroul ăsta). Mă duc un pic să visez și mă întorc când îmi revin. Sau revin după ce mă întorc în. Da. Foarte tare, frate!

Dar stai, de ce îți povestesc ție asta? Știi bine cum e când fumezi. Altfel n-ai fi aici.

Cam asta era în capul meu atunci. Adică acum 20 de minute. Calitate superioară, marfa. Bună pentru scris. Am mai pus melodia asta?

De duminică

Eu: Hahahahahah, i-am dat lui Pongo (câinelui) un crenvurșt, hai să vezi cum se joacă cu el!
Maică-mea: OMGWTF! I-ai dat crenvurșt?
Eu: Umm... da?
Maică-mea: Tu nu ești sănătos? Îi dai chimicale și E-uri?
Eu: ...

We welcome you all... to the twilight zone.

Trippin' - cu melodie

Ziceam de o minune, în entry-ul anterior. Minunea, pe numele ei Nadya, a apărut la timp pentru o după-amiază glorioasă.

Nadya e rusoaică. Este în același timp și colegă cu Cristina la Universitatea de Scrântiți din Londra. Și teribil de amuzantă, ca bonus. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre Nadya, aș zice "La prima noastră întâlnire, am mers în muzeul Tate din Londra". Deci s-a terminat, aș lăsa oamenii fără replică! Dar chiar asta am făcut, am mers în Tate Modern, unde am văzut niște hidoșenii de care am făcut un mișto delicios. Cel mai tare e că ne-am potrivit de minune la stilul acid, cum rareori mi se întâmplă.
A urmat o mică sesiune de poze și un mare ceai la un băruleț din zonă, unde am mai discutat pe teme diverse, descoperind astfel că 3000 de km și nuvăspuncâți ani nu sunt o prăpastie de netrecut între doi oameni care se plac. But more on that later.
Facem un pic de fast forward către a doua zi, când mi-am luat surioara de un zuluf și am plecat la Brighton, acolo unde Fatboy Slim s-a transformat în B.P.A. (Brighton Port Authority). Vremea a ținut cu noi, ca dealtfel în toată călătoria, așa că am tras o rundă de plajă, pe care am și adormit vreo jumătate de oră. Da. Eu. La soare, pe plajă, la 11.30. Imaginați-vă ce vreme am avut.

Dar pe lângă plajă, Brighton mai are și un ponton cât un parc de distracții. Și niște străduțe foarte mișto. Pe care le-am colindat până la ora 18.00, când ne-am îmbarcat în autocarul cu scaune de piele în direcția Londra. Dar să nu credeți că ăsta a fost finalul.

Pentru că la 8 și un pic seara mi-am scos surioara la o cină pe Tamisa, pe vapor. Pe principiul "fără număr", am ales un vapor, Hispaniola, unde ne-am spart în figuri ca Becali, cu bucate alese, atmosferă caldă și muzică de pian. Mă rog, Becali și pianul nu intră în același tablou, deci uitați de Becali. Legănați de valurile Tamisei pe acordurile pianului (un pic dezacordat, dar cine stătea să critice?), am mâncat bine, am băut suficient și am admirat pe geam priveliștea:

A fost o zi de neuitat, încheiată cu o imagine de neuitat: un negru care a coborât dintr-o limuzina luuungă și s-a pișat la un copac de pe Embankment (aka cheiul Tamisei și una dintre cele mai circulate zone) în timp ce vorbea la mobil, ignorând lumea din jur. Brilliant, jur, a fost cireașa de pe tort și bobârnacul suprem la imaginea pe care o aveam despre Londra înainte să o vizitez. Dar m-a mai îndulcit asta:

Nu, nu e așa mare.

Din nou, fast forward, că nu vreau să vă plictisesc. A doua zi dimineață am călătorit cu etajul unu al unui double-deck bus, apoi cu autocarul, apoi alte două ore și 45 de minute prin aer, până la aerogara Băneasa.

Cam ăsta ar fi, pe FOARTE scurt, week-end-ul londonez. Vă las cu ceea ce ar putea fi soundtrack-ul, dacă am fi într-un film. Indeed, kids aren't safe in the metro. Or the Tube, cum îi zic ei.



Pe curând, surioară. Pe curând, Nadya.

Coyote out.

Trippin' - Partea a doua

Dar să continuăm.

Camera Cristinei era pe cât de mică, pe atât de primitoare, poate și datorită faptului că era personalizată așa cum m-am obișnuit: blând, cald și cu bun gust. Am adormit pe la vreo trei și jumătate, mai fericit decât în ultimele șase luni. Luate la un loc.

Vineri dimineață, surioara avea ceva școală, așa că pe la 9 am acompaniat-o până acolo, după care m-am așezat într-un parc pe o băncuță, căutând cu privirea prospături. Nu am avut timp să studiez fauna locală și importată pentru prea mult timp, pentru că 20 de minute mai târziu, eram convocat la locul stabilit pentru întâlnire. Am plecat pe jos pe Gower street, în direcția Trafalgar Square și mai departe, către Big Ben și prietenii lui. Urma să ne întâlnim cu Alinuța, prietena mea zglobie cu care am petrecut atâtea momente spumoase.
Când am dat cu ochii de BIG Ben, am zis că faceți mișto de mine. Big Ben nu mai e de mult așa big pe cât se laudă, deși trebuie să recunosc că arată foarte bine. Un pic dezamăgit de faptul că în poze arăta mai viril, am făcut o poză cu Marele Ben și Alinuța, care părea la fel de dezamăgită ca și mine.
Dat fiind că surioara avea cursuri, am rămas singur cu contabila și cu soțul ei, care m-au convins, spre rușinea mea, să mâncăm la McDonald's, lângă Ochiul Londonez.

Vezi altfel lumea cu burta plină, așa că am urmărit cu interes acțiunea de prindere a unei hoațe de buzunare (care jurai că e turistă). Alergătură, strigăte, alea-alea, semn că lucrurile încep să putrezească și în capitala înfumuraților.

Continuându-mi explorarea, am aruncat un ochi critic înspre London Eye, care de aproape semăna cu roata față de la semicursiera mea rusească, apoi înspre freak-show-ul de la baza acestuia. Poate pentru unii este distractiv, dar pentru mine a fost terifiant. Un tip îmbrăcat în costum de Jack Sparrow alături de un Mickey Mouse grotesc, ambii cu câte o cutiuță pentru bani în față. Un Gandalf și un break-dancer, la câțiva metri de altul, încercând să atragă cât mai mulți turiști în jurul lor. Era până și un fucking Cezar acolo, cu pelerină și scut! Un fel de Arcă (bolnavă) a lui Noe. Mai lipsea Pedobear. Oh, wait, nu. Eram acolo.

Trecem repede peste partea în care Alinuța și-a cumpărat teneși chinezești la un preț de patru ori mai mare decât cel din țara natală și ajungem, după un drum de vreo 4-5 km, la Catedrala St. Paul, în sfârșit o clădire veche mai impozantă. Frumoasă, n-am ce zice, și destul de plină de vizitatori.

După catedrală era însă și cafeneaua lui Paul, de data asta fără titlul de Sfânt, că deh, se mai îmbată omul. Am băut acolo o cafea foarte bună, împreună cu Cristina, care revenise între timp de la cursuri.
Luându-ne la revedere de la Alinuța și soțul ei, ne-am îndreptat către vestitul, celebrul, faimosul muzeu Tate. Fiind aproape de catedrală, trebuia doar să trecem Tamisa pentru a ajunge acolo.

Dar la capătul podului s-a întâmplat o minune.

Trippin' - Partea 1

Bună ziua. Numele meu este Coyote și îmi place iarba. Iarba de pe partea cealaltă a gardului, că e mai verde.
În primul rând îmi cer scuze celor cinci cititori ai mei că nu am mai scris. Am avut lucruri importante de făcut, cum ar fi îmbătatul și vizitatul. Dar după cum zicea o mare clasică (nu, nu ești grasă, ești doar nebună), obiceiurile vechi mor greu, așa că iată-ne din nou aici.

Pentru început, am fost la Păltiniș cu foștii colegi de la Urlătoarea Spumegândă, cu scopul declarat de a mă face praf. Ceea ce am și făcut, împreună cu toată gașca. Nu are rost să intru în detalii, mai ales că multe sunt destul de încețoșate. Menționez doar faptul că la un moment dat, unul din colegi era atât de beat, încât și-a pus bocancii invers și se mira că îl bat. Mențiuni speciale pentru grătarul foarte mare și sistemul audio performant, pe care le-am testat cu generozitate în cele trei zile de petrecere. Ah da, și mențiune specială pentru Alinuța (ex) de la Contabilitate care, jucând cărți cu un pachet de la Playboy (sau ceva asemănător), a declarat furioasă că are o mână proastă și o pizdă bună. Aspect cu care au fost de acord mai mulți colegi, lucru îngrijorător dealtfel. Eu, ca un gentleman ce sunt (cică), am presupus că îi văzuseră mai mulți cărțile. Alternativa era dubioasă.

Dar partea interesantă a fost în acest week-end, când am ajuns, după un zbor luuuung și foarte înghesuit, în Wonderland, home of Alice. Sau în varianta reală, London, home of Cristina. Cei care puteți și aveți posibilitatea, ați văzut deja pozele de pe facebook, cei care nu au avut oroarea probabil nici nu o merită sau n-au cont. Nevertheless, hai să vă fac un rezumat.

Am plecat joi noapte, la 22.30, din autogara Băneasa, cu Wizz Air (a se citi squeeze air), la bordul unui Airbus A320 nou-nouț. Surprinzător, zborul a fost chiar ok, toate cele TREI ORE ȘI UN SFERT. N-am spus Tatăl Nostru decât o dată, deci n-am avut deloc zgâlțâieli. În schimb am simțit ce înseamnă low-cost pe pielea mea, alături de batalionul de oameni care au încăput în avion (într-un mod misterios, aș adăuga).

Eram însă pregătit pentru așa ceva, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Și iată-mă la 23.40, ora locală, respirând aer britanic. Spre marea mea mirare, nu mirosea altfel, spre deosebire de unul din vecinii mei de scaun din avion, care suferise o metamorfoză nu tocmai fericită în acest sens. Am luat autocarul de la aeroport către Londra, fericit că numărul de decolări efectuate de mine era din nou egal cu numărul de aterizări. Pe la două fără zece eram la Marble Arch, în mijlocul unei aglomerații îngrozitoare de oameni și mașini... NOT. Nu era nici dracu pe stradă, zici că eram într-un film SF cu buget consistent. Mi-am potrivit GPS-ul pe căminul Cristinei și am mers pe jos, pe străduțe, doi kilometri. Vezi poza 1.

Pe la 2.20 eram în fața căminului, unde am așteptat-o pe surioara mea cu inima în gât câteva secunde doar. Îmbrățișarea a durat aproape un minut, deja mă simțeam acasă.

Cine fură azi un ou,

...nu va fi neapărat un hoț foarte reușit.

Îmi place să fac călătorii în timp. Ieri, în timp ce mă bărbieream, îmi testam mașina timpului și am dat peste o amintire uitată într-un colț al arhivei.

Bă fraților, eu când eram mai mic, am furat un ou. Deci nu figurat, nu la mișto, am furat un ou. Nu mai reușesc să îmi dau seama când s-a întâmplat, eticheta amintirii era îngălbenită și ștearsă, dar din câte am observat, nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani. Eram la țară, știu că m-am dus la o vecină ca să îi dau ceva de la maică-mea. Sau să îi transmit ceva, nu mai știu. Ideea e că vecina nu era acasă (sau dormea foarte profund), așa că am renunțat după câteva minute să o mai strig. Îmi amintesc foarte clar cum am văzut CUIBUL într-o șură plină cu fân, apoi am văzut OUL, după care nimic nu a mai depins de mine. Războiul din mine a fost unul crunt și sângeros, însă amatorul de senzații extreme din mine a câștigat. Bine, era același care câștigase războiul intitulat "să îmi iau pistolul de jucărie căzut sub leagăn în timp ce leagănul se mișcă foarte repede?", acțiune soldată cu cap spart și față plină de sânge. I should have known better.

Dar, cum ziceam, nu mai eram eu cel ce decidea. Eram posedat de demonul lăcomiei și al desfrânării, așa că am luat oul și l-am dus acasă. Nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el, cred că l-am pus în frigider lângă celelalte, ideea e însă că nu m-am mai putut privi în oglindă cam două săptămâni. Iar la vecina respectivă în curte nu am mai călcat toată vara.

And here I am now. Marele hoț, marele răufăcător. Dădeți-vă!

Fără melodii azi, că nu am net. Vă pup din Păltiniș!

Primăvară colorată

Anul ăsta primăvara s-a lăsat așteptată destul de mult, după părerea mea. Dar măcar ne-a răsfățat zilele astea. Oh, darn, it, am început să vorbesc despre vreme pe blog. I'm doomed.

Urmează Londra. Urmează Vama. Urmează libertate. Am mult de lucru și nu mai apuc să scriu, dar apuc să mă gândesc la obiectivele pe care mi le-am fixat.
Planuri multe, timp puțin. Așa că pe curând, prieteni.

This one is for you, love. A se observa cămașa de forță.



Vă doresc o primăvară colorată.

You know what would be cool?

Ascultând melodia din entry-ul anterior, m-am gândit la o chestie.

Ar fi mișto să ai o pereche de ochelari speciali, cu care să poți vedea demonii din spatele fiecărui om. Să te uiți la el și să vezi cine îi deranjează visele în miez de noapte. Cine îl sperie când stă pe întuneric. De cine își aduce aminte când rămâne pironit cu privirea într-un punct la sute de kilometri depărtare.

Să ieși pe stradă și să vezi fantomele fiecărui om. Unele aliniate în șir indian, așteptând momentul potrivit să se manifeste, altele agățate de picioarele lor, făcându-i să se miște cu greutate. Unele dansând în jurul tău, distrăgându-ți atenția de la realitate, altele stând urcate pe umerii tăi, nelăsându-te să respiri liber.

- Salut, ce mai faci?
- Uite, mă uitam la fantomele tale și mă gândeam că poate aș putea să te ajut să scapi de vreo două.

(That would get anyone in a mental institution, for sure).

Vă imaginați ce ușor ar fi să găsești persoane potrivite pentru tine, cu ochelarii ăștia? Tu îți știi fantomele, știi ce greutate au, în ce măsură sunt guralive sau sadice... Poți să îți faci treburile zilnice, împreună cu fantomele tale, și să vezi că toți avem cârdul nostru de demoni cu care luptăm zi de zi. Și poate cu ochelarii ăștia vei găsi mai ușor persoana de care, dacă te apropii , vă veți anula unul altuia fantomele. Sau majoritatea lor.

Ar trebui să nu mai fumez iarbă când sunt obosit, așa-i?

Maestre, muzica. De data asta două melodii de la același artist. Elsiane meets Imogen Heap. Ladieeees and gentlemen, Nanna Øland Fabricius, aka Oh Land. A little pop for your sparkle.



Oh Land - Sun Of A Gun