Operațiunea "Oglinda" (IV)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.


Ei bine, da. Ne aflăm în ziua cu numărul 5 a călătoriei, cazați la fratele meu cu vedere la munți (poza de mai sus e făcută pe balconul apartamentului său). După un nou set de lupte eroice pentru trezirea Miezului, ne facem drum spre pârtia de schi. Eu, Le Miez, schiurile și The Mistery Machine. Este deja ora 9.30, dar spre norocul nostru pârtia de schi, dat fiind că ne aflam în Elveția, este la fix o oră cu mașina. Am zis pârtia? Nu, mai degrabă MAMA pârtiilor, Les Crosets, o regiune cu 650 km de pârtie. 650 km. Cam cât am făcut cu mașina în prima etapă, într-o zi întreagă. Urcăm frumos cu telescaunul până la 2277 m, apoi ne facem de cap. Cum să nu îmi fac de cap, când am echipament complet de schi pus la dispoziție de fratello, urcări gratuite pentru mine și Le Miez datorită cartelelor lui magice și o vreme tocmai bună de bronzat cu urme de ochelari (ceea ce am și făcut)?


Patru ore și jumătate mai târziu, mâncăm la cabană, numărându-ne dinții rămași după căzături, suspinând obosiți, prăjiți de soare (eu) și foaaarte lipsiți de griji. Ne îndreptăm apoi spre casă, just in time for a lovely evening in a pub, pe malul lacului Geneva.

ETAPA 4 - Vevey-Menton - Ziua 6, pornim cu voioșie către Max Pain, situat mai la sud, la o distanță de 500 km de Vevey (pe Coasta de Azur, ca să fiu mai clar, în stațiunea Menton de la granița cu Italia). V-am mai povestit despre localitatea lui de reședință, aici. Traversăm tunelul Gd. Saint-Bernard, pentru că trecătoarea e închisă (dooh), apoi mergem vreo 400 de km prin Italia și voila, cum zic mâncătorii de croissante. Ne cazăm la un hotel găsit de Max (vorba vine "găsit", că hotelul e poartă-n poartă cu casa lui), un hotel plin de plusuri, dar și de minusuri. Plusul ar fi că unul din geamuri dă fix în curtea unei școli, deci pedofilul din mine se simte minunat, minusul este că hotelul, cu linoleu pe jos și cu uși mai vechi decât mine seamănă mai degrabă cu un azil de bătrâni. Condițiile s-au dovedit ok, totuși, mai ales că am dat doar 38 de EUR pe noapte (yes, we are cheap bastards).
Seara ne urcăm în Max-Pain-mobil, o luăm pe prietena lui Max de la serviciul ei din Monaco, apoi tragem o fugă până în Italia să mâncăm o pizza ca la italieni acasă. Și dacă tot eram acolo, am vizitat și pozat un castel (locuit, dealtfel). Așa, scurt.



Ziua 7 este zi de Monaco. Plecăm de dimineață (pe la prânz adică) cu trenul, două stații, 15 minute maxim. Debarcăm în altă lume. Mașinile (Bentley, Lamborghini) și bling-ul par familiare într-un fel, dar la o inspecție mai atentă realizezi ce tinichele avem noi în comparație cu banii ce se vehiculează acolo. Un exemplu destul elocvent ar fi ăsta:

pe marginea mării, la noi (via http://bogdan.sn.ro )



și la ei...



Da, frate. Noi n-avem defibrilatoare în spitale, ei au PE STRADĂ! Dar hei, am venit aici pentru relaxare, nu pentru nervi, așa că ne continuăm explorarea Monaco-ului cu o vizită în castelul lui Albert, apoi cu o plimbare prin grădina japoneză și un marș forțat (pe jos, adică) pe traseul de Formula 1. Ultimul loc prin care trecem în drum spre gară este Cazinoul, unde întâlnim niște valeți foaaarte scârbiți de viermii care făceau poze prin zonă și niște mașini pe care le mai întâlnești uneori și la Mamaia, dar cu un fundal muzical caracteristic.

Eu și cu Miezu abia ne mai ținem pe picioare, Max însă e la fel de vioi ca întotdeauna, motiv pentru care luăm masa în Menton și apoi mai vizităm un castel, de data asta însă în Franța, la Èze. Ne întoarcem acasă și ne punem pe dormit, pentru că urmează etapa 5 - Menton-Veneția. Care


VA URMA

Episodul 5

Operațiunea "Oglinda" (III)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.

ETAPA 2 - Arad-Feldkirch - cea mai lungă etapă. După prima din nenumăratele lupte de trezire cu Miezu, care se pare că are alergie la aerul de dimineață, ne îmbarcăm în Mistery Machine cu direcția Nădlac. Moment în care realizez cu oroare că nu merge priza de alimentare de la dubă, acest lucru făcând inutil GPS-ul. Dar, matematic vorbind, Miez + internet wireless de la gazdă + hârtie A4 + pix = GPS, deci problema este rezolvată și pornim la drum.
La vamă eram deja transpirat și îmi tremurau genunchii, mai ales când vameșul mi-a zis să deschid în spate și m-a întrebat "ce avem noi aiiiici?". M-am liniștit doar după ce l-am văzut satisfăcut de răspunsul "niște mobilă pentru mătușă-mea din Germania" dat cu detașare (lol) de mine.
Două vignete mai târziu, sunt în Austria, simțindu-mă confortabil și plăcut uscat. Drumul, asistat de sateliții Miezului, se desfășoară fără probleme până aproape de hotelul (ales tot de Le Miez) Löwen. Hotel care, ca să vezi, era lângă o biserică. Biserică cu ceas. Ceas cu DONGGG.



Cazarea a fost impecabilă, deși un pic cam scumpă (74 EUR pe noapte, cameră dublă), și după un drum de 1200 km, am dormit ca un prunc acompaniat de clopote de biserică. Dar nu înainte să îl sun pe vărul și să îi spun în glumă că i-am adus mobila și oglinZILE. Râsul lui a fost destul de forțat, dar s-a calmat rapid.

ETAPA 3 - Feldkirch-Vevey via Sissach. Deja începem să ne obișnuim cu "viața pe drumuri". Ne întâlnim dimineață cu vărul traficant, prietenul său japonez și mini-van-ul lui, în care, go figure, nu încăpea mobila decât pe bucăți. După îndelungi discuții care durează 10 minute, se face o schimbare de plan. Și anume, vom intra în Liechtenstein, eu în față cu POT-ul, Miezul și mobila, iar vărul în spatele meu cu mini-van-ul și cu japonezul. În caz că eram opriți, se opreau și ei și începeau să tragă. De timp, cu explicații gen "e mobila japonezului, pe care o ducem de la reședința acestuia din Viena la reședința acestuia din Elveția". După o cafea, o rugăciune scurtă la biserica de peste drum și o vestă cu grenade, pornim spre graniță. Care era 300 de metri mai încolo. Încetinesc pentru a trece peste speed-bump, pulsul este la maxim, palmele îmi transpiră, ochiul drept clipește incontrolabil... Mă uit la vameșii din Liechtenstein. Eu la ei, ei la număr. Eu la ei, ei la fața mea. Îi salut cu o mișcare ușoară din cap și un "Morgen" prin geamul închis, îmi răspund la fel. Mă uit în continuare la ei în oglindă, ei probabil încearcă să-și dea seama de la ce dracu vine RO. Accelerez ușor, cu mobila gemând în spate. Merg prin câmp vreo 800 de metri. Trec un pod, după care GPS-ul aka Miez mă anunță că am intrat în Elveția. Felicitări, traficul de mobilă a fost încununat de succes.
Continuăm drumul, mergem la restauratorul de mobilă, trecând mai întâi pe la japonezul prieten despre care aflăm în treacăt că este cel puțin putred de bogat, rudele lui deținând Seiko și Epson. Nu ne lăsăm intimidat nici de el, nici de casa lui demnă de reviste de profil (în care chiar a apărut), nici de pisicile Akira și Ginger și nici de familia lui perfectă, și bine facem, pentru că japonezul este un tip super de treabă și cu un râs foarte molipsitor. Lăsăm mobila la restaurator, apoi pornim spre fratele meu la fel de elvețian ca și vărul, acolo urmând să dormim următoarele două nopți. Ajung la frate obosit, dar cu inima și mașina mult mai ușoare. Realizez abia seara, în timp ce facem o plimbare pe malul lacului Geneva, că SUNTEM LIBERI! Operațiunea fiind încheiată, mai aveam fix o săptămână de colindat prin Europa, fără destinații precise sau lucruri de făcut neapărat.
Următoarea zi ne-am petrecut-o lenevind, vizitând Vevey-ul, făcând nenumărate poze, iar seara am ieșit în oraș, orașul Lausanne, cu escală la Muzeul Olimpic. But wait, it gets better!

Pentru că ziua următoare (ziua 5) am petrecut-o la schi.

VA URMA!

Episodul 4

Operațiunea "Oglinda" (II)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI

După cum vă și așteptați, nici autoritățile și nici accidentele nu au reușit să mă oprească din a realiza ce mi-am propus, ca urmare după evenimentul nefericit am continuat pregătirile pentru transport. Punându-mi mintea cea răsturnată la contribuție, am decis să mințim autoritățile că ducem mobila în Germania (membră UE), urmând ca în Austria să vină vărul cu altă dubă și să o strecoare el în Elveția. Dacă e bal, păi bal să fie.

Următoarea etapă, foarte importantă dealtfel, a fost să-mi găsesc un copilot. Copilotul trebuia să îndeplinească următoarele cerințe:

a) să îmi fie util (la orientare, la ținut treaz și în general la capitolele unde am aceleași veleități ca și o găină beată fără cap)
b) să mă poată suporta (probă eliminatorie)
c) să ne simtem bine împreună, pentru că nu era vorba doar de un transport și atât
d) să îmi împărtășească entuziasmul pentru aventură.

După îndelungi interviuri și ședințe, s-a ales copilotul perfect, și odată cu el, și traseul, pentru că operațiunea Oglinda s-a transformat din acel moment într-o combinație între util și plăcut. Copilotul, ați ghicit, era nimeni alta decât Le Miez, aleasă atât pentru capacitățile ei de comunicare/comunicație, cât și pentru plăcerea pe care mi-o provoacă călătoriile pe care le facem împreună.

Conform contractului, programul a devenit: transportăm mobila apoi suntem liberi să colindăm pe unde ne țin buzunarele, doar eu, ea și duba. Dar, din cauza faptului că unii dintre noi mai și muncesc, aveam doar 10 zile la dispoziție să facem toate astea. Nu am avut nimic altceva foarte fix, am făcut mereu programul de pe o zi pe alta, și să fiu al dracu' dacă nu ne-a ieșit foarte tare, frate.

Ultima etapă a pregătirilor, de care m-am ocupat personal, împreună cu Marele T, a fost încărcarea obiectelor în dubă, care apropo, avea numărul XX-69-POT. Bineînțeles, ca și toate celelalte lucruri în care se implică T, încărcarea s-a desfășurat fără probleme (el căra și eu țineam uși, evident). Iată rezultatul, pozat ceva mai târziu (duba + obiecte + bagaje):



Hauleu, zici că ne mutam la Italia, mai lipsea calul, mânca-ți-aș.

The trip


ETAPA 1 - București-Arad, pe un drum absolut execrabil. Suspinam la fiecare groapă, odată cu mobila, însoțit de chicotelile Miezului, care nu cred că înțelegea prin ce trecusem ca să ajung până aici. Asta pe lângă faptul că mi se subliniase foarte clar că dacă marfa nu ajunge în stare bună la destinație, voi fi folosit la recoltare de organe.
Pe drum am întâlnit și un semn foarte amuzant, mai precis "STOP accidentelor. Viața are prioritate", sub care era scris cu markerul "Viața bate filmu". Am suspinat, din nou în același timp cu mobila, la citirea panoului. În rest, vreme frumoasă, Miez în formă, ceasul de la dulap ne mai trezea din când în când din toropeală cu un DONGGGG (niciodată la ore fixe însă), gazdă primitoare la Arad...
Ca să sărbătorim etapa încheiată cu succes (care putea fi și singura, dacă eram întorși la vamă), am scos-o pe păpușe la Mall cu duba. Am mâncat chinezește, ne-am plimbat un pic, am făcut niște poze și apoi ne-am retras pentru binemeritata odihnă.



VA URMA...?

Episodul 3

Operațiunea "Oglinda" (I)

Dat fiind că Le Miez cam trage chiulul în ultima vreme, voi face eu un scurt rezumat al aventurii noastre prin Europa cu schiurile și oglinda.

Well, da. A fost o combinație destul de ciudată, dar, precum toate combinațiile încercate alături de balanța cu surâs circular, a fost o combinație ce până la urmă s-a dovedit a fi câștigătoare. Dar să începem.

Racolarea

Totul a început în urmă cu o lună și un pic, când vărul meu elvețian mi-a propus să transport niște "lucruri" pe care le moștenise de la o rudă din România. Atunci am auzit pentru prima oară de Oglindă, și am scris așa pentru că e orice, numai substantiv comun nu.

Am avut o primă întâlnire în locul de depozitare al "mărfii", ocazie cu care am stabilit și detaliile călătoriei: urma să transport un dulap cu ceas (bestial ceasul, avea inclusiv gong), o oglindă și un serviciu de masă pentru 12 persoane la sediul lui central din Elveția. Am refuzat să transport și tabloul pe care îl dosise printre farfurii, pentru că la Rahova s-au înăsprit condițiile și nu aveam chef să îmi arunce T portocale cu praștia peste gard, dacă eram prins la vamă.


Nu de altceva, dar orice poate fi încadrat la capitolul "artă" nu trece de Vamă fără o ștampilă de la Patrimoniu. Oricum aveam emoții serioase cu privire la oglindă, pentru că puteai să juri că era proaspăt fabricată pe la 1920. Nu era singura mea emoție legată de oglindă, dar voi reveni asupra acestui subiect mai încolo.

Am stabilit că voi închiria o mașină pe care o voi conduce chiar eu până în Elveția, protejând obiectele cu prețul vieții. Au urmat detaliile financiare, precum și mențiunea mea că e posibil să am nevoie de un copilot. Tratativele inițiale fiind încheiate, au urmat

Pregătirile

Grație unui prieten binevoitor, am făcut rost de un VW Transporter, mașina perfectă pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Acest prieten binevoitor era de asemenea și un prieten foarte distrat, însă. Am realizat cu câteva zile înainte de plecare că, deși mașina terminase leasingul prin 2009, nu avea talonul nou. Făcând un sumar,

- mașina nu avea acte
- mobila nu avea acte (exista doar un certificat de moștenire foaaarte vag)
- eu nu aveam acte (ultimul pașaport al meu a expirat cu muuult înainte să intrăm în UE)

Situația nu era așa gravă, pentru că aveam 10 zile să fac toate actele. Umm... Nu, situația era FOARTE gravă. Așa că, în lipsă de soluții alternative, m-am pus pe treabă. Și dă-i tată și aleargă! Circa Financiară, Trezorerie, Pașapoarte, Înmatriculări, Vamă. Vama a reprezentat și punctul terminus, pentru că mi s-a spus pe un ton răspicat și foarte amabil (not) că nu am voie să îmi transport mobila în Elveția singur, am nevoie de un transportator autorizat (CMR, carnet TIR etc.).

Și cum mă întorceam de la vamă, gândindu-mă că nu mă pot opri doar niște vameși amărâți din această aventură, m-a oprit un refugiu de tramvai. De fapt nu m-a oprit, că am mers mai departe, dar deplasarea este destul de dificilă când ești cu roțile în sus, așa că în cele din urmă m-am oprit. Ca de obicei, eu n-am pățit nimic, Smart-ul cu care eram a avut însă nevoie de transport cu targa. Oh well, mi-am zis, faptul că n-am murit nu poate fi decât un semn că trebuie să merg mai departe.

VA URMA...?

Episodul 2

Pușculița pentru înjurături

Nu știu dacă la voi la birou există așa ceva, dar eu îmi amintesc cu plăcere de "pușculița pentru înjurături" de la mine de la birou. Ceea ce ne aduce la motivul postării:

Guguștiucul călător

Guguștiucul s-a întors. Bronzat cu ochelari, de la schi, obosit, dar cu 9 țări în 10 zile la activ, e și normal să fie așa. A fost ca un vis, de data asta însă un vis frumos. Vă las cu o melodie și câteva poze (credeți sau nu, nu sunt luate de pe net, sunt făcute de mine). Revenim după pauza publicitară.

E oficial

Se pare că e oficial. Vă ziceam că mă pregătesc de un mini-tur european. Ei bine, voi avea un copilot, sau mai bine zis o copiloată (de la copil, get it? i made a funny) demnă de renumele meu de campion de raliuri. Numai că de data asta nu vom fi doi nebuni în căutare de libertate, ci doi parteneri în căutarea unui drum fără gropi. Nu, pe bune. Că transportăm niște chestii fragile.

Nu numai atât, dar n-o să mergem cu mașina mea tristă cu puteri supranaturale, ci vom călători în condiții de lux cu (și aici citez Miezul)

Le Miez: uu funky :)))
Le Miez: the mistery van:))

după care îl voi cita pe Max Pain

Max Pain: scooby dooooooo
Coyote: :)))
Coyote: zoinx

Adică o ditamai duba, de persoane însă. Mă rog, combinație. Având în vedere că are și geamuri relativ fumurii, aș putea sa scriu pe ea FREE ICE-CREAM și să o folosesc în scopuri pedo-gogice. Sau era pedagogice? Nu mai știu.

Mă rog, mai sunt câteva detalii de rezolvat, cum ar fi că mașina nu e încă înmatriculată, eu nu am pașaport și marfa pe care o transport nu are acte, dar hei, i laugh in the face of danger... Right?

Iar acum, moment muzical cu bărbați goi. Bolnav.

Un mărțișor

Pentru că e luna femeilor, iată un mărțișor video:



To all da ladiezz!!

Maşinuţa

6 ani. Şi câteva luni, dar el nu ţinea minte câte. Ştia deja să numere destul de bine, dar nu îl interesase niciodată vârsta lui exactă.
Stătea cocoţat pe un scaun, pe vârfuri, cu un băţ în mână, şi încerca să ajungă la maşinuţa aruncată pe şifonier, cu un colţ la vedere. Oricât se întindea, abia reuşea să o atingă cu băţul pe care îl avea în mână. Cum am reuşit s-o arunc fix aşa? îşi spunea în sinea lui.
O aruncase sus pe şifonier ca să nu dea ceilalţi copii de ea, mai ales că se jucau tot timpul în camera lui. A aruncat-o pentru că ceilalţi aproape l-au prins când au intrat în camera lui şi trebuise să o ascundă repede. Mai apoi, încercase din răsputeri s-o dea jos de acolo, dar nu reuşise niciodată. Era foarte frustrant: era singurul care ştia unde este, putea chiar sa o vadă, fără ca alţii să ştie că la ea se uită, dar orice făcea, nu mai reuşea s-o dea jos de acolo.
Maşinuţa o primise de Crăciun, cadou, când veniseră oamenii aceia. Nu ştia prea bine cine sunt, sau de unde vin, dar veneau în fiecare an să le dea cadouri, şi asta îi era suficient. Anul ăsta i-au dat o ciocolată, maşinuţa şi o pereche de ciorapi călduroşi, de care avea mare grijă. Fusese singurul care primise o maşinuţă, ceilalţi primiseră bomboane, şi asta pentru că una din fetele care venea cu cadouri de Crăciun îl plăcea mult. I-o dăduse discret şi îi zâmbise aşa frumos...
Poate de aceea se chinuia aşa mult să o recupereze, singur. Pentru că era de la singura persoană de care reuşise, de când era la orfelinat, să se ataşeze. Nu voia să ceară ajutorul nimănui, simţea că e responsabilitatea lui să aibă grijă de cadoul de la ea. Un singur lucru am de la ea, şi nu pot să îl ating.
Se opreşte. Se aşează pe scaun, cu mânuţele la piept. Se mai uită o dată la jucărie. Nu, este cadoul meu, de la ea, nu vreau să ştie de nimeni de el. Se uită în jur şi îşi surprinde reflecţia în oglindă. Se uită la cât de scund era pe lângă şifonierul din lemn masiv. Apoi îi vine o idee. Ia din nou băţul, şi întinzându-se o ultimă dată, loveşte uşor maşinuţa, care se mişcă un pic în spate, ieşind din câmpul vizual.
Pune scaunul la loc, ascunde băţul, după care se îndreaptă spre pat, rânjind. Educatoarea intră în cameră chiar când se aşeza în pat. Îl ia de mână şi îi zice:

- Hai afară, să ne jucăm, e soare şi frumos.
- Da doamna Natalia.
- Ce făceai acolo, în cameră?
- Aşteptam să cresc.



--------------------------------------------------------------



Vă plac povestioarele mele? Aţi vrea să mai scriu? Lăsaţi un comment şi spuneţi-mi ce credeţi. Din acelaşi ciclu mai este şi entry-ul "Gândurile unui pantof", am făcut un tag special pentru tipul ăsta de entry-uri.

Poza e de aici. The funny thing is, entry-ul corespunzător acelei poze e ceea ce vreau să vă spun eu prin entry-ul meu, de fapt. Funny, isn't it?

Gândurile unui pantof

Lumea e prăfuită. Oricât de curată ar fi, e prăfuită pentru mine.

M-am săturat să văd acelaşi loc gol lângă mine. Parcă... nu ştiu... parcă am prea mult loc. Am fost prieten cu pantofii ăia negri, fini, cu toc, de când mă ştiu. Dar într-o zi au dispărut. Nu am apucat decât să văd picioarele ei, nervoase, apoi poof. E adevărat, era cam înghesuială în ultima vreme, şi ne cam chinuiam, dar mai era atât de puţin până la vară... Urmau să dispară mulţi pantofi, puteam să stăm lejer. Mă obişnuisem cu ei şi ajunsesem să vorbesc cu ei cum vorbeam cu Dreptul. Poate că nu pantofii cu toc sunt de vină. Poate aşa trebuia să fie. Poate nu mai aveam loc unul lângă celălalt de alţi pantofi. Poate s-au plictisit de mine. Sau poate pur şi simplu picioarele ei au uitat unde e locul pantofilor cu toc.

În ultima vreme, calcă strâmb piciorul meu. Nu ştiu ce e cu el, poate că îmi face asta special, că nu am avut grijă de el. Dar e vina mea că merge prin toate gropile cu mine? Până de curând, mergeam pe trotuare largi, cu pantofi cunoscuţi. Acum? Parcă m-am mutat în provincie.

Şi nu ne mai poartă aşa des. Poate suntem uzaţi? Poate nu mai suntem confortabili? Singurul meu companion rămâne Dreptul, care a stat lângă mine atâta timp, încât parcă sunt eu în oglindă. Sau poate sunt eu oglinda lui?

Nu contează. Cert este că mă simt altfel în ultima vreme. Parcă mă strânge pielea. Cred că e de la cât de uscat e în jurul meu. Ştiaţi că nu puteţi face castele de nisip decât cu nisip ud? Când se usucă, nu mai poţi construi nimic cu el. Poate doar o movilă.

Ieri am întâlnit o pereche de pantofi. Roşii, cu toc nici prea mic, nici prea mare şi tăiaţi în faţă. Mi-au luat ochii, păreau aşa de noi... Poate erau doar bine întreţinuţi, nu am apucat să mă uit cu atenţie. Au trecut repede, dar ceva mă face să cred că îi voi mai întâlni. Îmi ştiu piciorul, şi are tendinţa să treacă mereu prin aceleaşi locuri.

Poţi să afli multe de la pantofi, despre picioarele care îi poartă. O pereche de sandale ne povesteşte acum că picioarele lor au probleme de sănătate. Nici nu cred că trebuia să-mi spună, că se vedea că mergeau mai poticnit. Dreptul nu ascultă ce spun sandalele. Parcă nu mai e la fel în ultima vreme.

Urăsc scările. Mă fac să ameţesc.

Ah, am ajuns acasă. Sunt obosit. Ce bine e în sertarul meu. Mâine e o nouă zi, Dreptule. Oare pe unde ne vor duce picioarele? Ce ciudat. Dreptul nu mă ascultă. Se uită fix la ceva. În timp ce mă întorc să mă uit, îmi amintesc că acolo era locul pantofilor negri cu toc pe care i-am plăcut atât de mult.

Dar rămân la fel de mut ca el. În locul pantofilor negri au apărut alţii. Sunt chiar pantofii roşii pe care i-am văzut cu ceva timp în urmă. Şi culmea... nu stăm înghesuiţi.

Hei Dreptule, îţi vine să crezi? Uşa de la dulap s-a închis rapid, dar am avut timp să văd expresia Dreptului.

O să fie o noapte interesantă.

Poza e de aici.

Suntem normali?

Pe lângă Aquilla, se pare că da. Încerc de ceva timp să-l conving să accepte şi monede când se mai duce la patiserie să ne ia de mâncare, dar mă lovesc mereu de acelaşi refuz ferm. Motivul? "Du-te bă de-aici, vrei să mă trăznească?"

Vă las cu Elsiane, pe care am descoperit-o la Adriana. Căreia îi mai mulţumesc o dată.



Elsiane - Vaporous

O săptămână uşoară!

Job nou, oameni noi

Ha, v-am prins! Credeaţi că m-am lăsat de scris! Credeaţi că v-am abandonat ca Balanţele pe mine :)) Ei bine nu, sunt aici, doar că am fost foarte ocupat în ultima vreme. Cu jobul nou.

Dar să vă zic: acum lucrez în domeniul IT. Un domeniu care, zice-se, va avea cea mai mică scădere în timpul crizei. Lucrez cu o echipă teribil de amuzantă, inclusiv Omul Extrem de Beat, sau Portos cum îi spun prietenii, un super-erou care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Îi zic super-erou nu ca să îl perii, ci pentru că are o putere speciala: alcoolul nu îl poate ucide, indiferent de calitate sau cantitate.

Echipa mai conţine doi oameni, Alex şi Aquilla aka Huliganul Blând. Aquilla este o persoană fascinantă: este Ultras Hooligan, fan înrăit Steaua, genul de om pe care îl vei găsi în mijlocul unei bătăi între galerii, gata să rupă pe oricine în două. În acelaşi timp, este genul de om care ascultă Celine Dion, care îşi răsfaţă iubita câteva ore pe zi la telefon cu apelative gen "iubi" şi "pisicuţă" şi care plânge la filme de dragoste. Halucinant. Ah da, şi mai are o particularitate: este naţionalist. Naţionalist nu la modul că ar cumpăra doar produse făcute în Romania, ci la modul că are tricou cu "Basarabia, tărâmpământ românesc"(mulţumesc, Cosmin), ascultă imnuri patriotice şi urăşte cuvintele gen "job" şi "ok". Ahda, şi bate unguri. Mai lipseşte un tatuaj cu România Mare. Un lucru amuzant la Aquilla este faptul că are perioade când intră în stand-by. Exact ca monitorul. Când nu mai are nimic de făcut, îl vezi cum intră pe modul de consum redus de energie: privire goală, lipsă de reacţii la stimuli, nemişcare totală. Singura metodă de a-l scoate din această stare este să-i dai ceva de făcut. Probabil că a stat atât de mult pe lângă calculatoare, încât a ajuns să le copieze comportamentul.

Alex e foarte diferit. E genul care face o facultate de calculatoare, nu învaţă nimic, ia toate examenele folosind metode ingenioase de copiere şi iese din facultate cum a intrat, dar mai bătrân cu câţiva ani. E genul care are idei măreţe şi nicio idee despre cum să le pună în aplicare. Genul care azi vrea să schimbe lumea şi mâine îl găseşti jucând Counterstrike. Eh, ale tinereţii valuri, aşa eram şi eu acum 5 ani, tataie.

Deocamdată, toate bune şi frumoase. În episodul viitor, poate vă voi prezenta câţiva dintre clienţii noştri. Care sunt mai ciudaţi ca noi.

VA URMA

Şedinţa

Ziceam că vă mai povestesc din aventurile prin Corporaţie, ei bine, iata, mă ţin de cuvânt.


Forfotă mare. Şedinţă convocată ad-hoc de preşedintele firmei. Şefii de departamente impacientaţi... Ce s-o fi întâmplat? Alte disponibilizări? Vreo modificare în organigramă? O schimbare de strategie? Hai, vă las şi pe voi să ghiciţi pentru ce ditai şedinţa. De fapt aş putea să vă las şi până mâine dimineaţă, că nu aţi ghici.
Imaginaţi-vă o sală de consiliu. Sobră, curată. Apar în ordine Zăhărel şi ceilalţi directori de departamente. Toţi îmbrăcaţi la costum, cu expresii îngrijorate pe feţe. Apare şi preşedintele-zeu.

- V-am chemat aici pentru WC-ul femeilor de la etajul unu.
- ...

Deci da. Ce mai poţi să zici când preşedintele firmei te cheamă în şedinţă pentru că WC-ul e stricat? (se pare că e ceva putred la Administraţie, pentru că deşi se facturează reparaţiile, acestea nu sunt efectuate). Mai mult decât atât, scandalul s-a axat pe ideea că femeile de la etajul unu sunt neglijente, ca să nu zic nesimţite. Ceea ce, ca bărbat aflat la etajul unu, pot să dezmint cu vehemenţă.

Pe de altă parte, preşedintele ar trebui sa ştie cel mai bine cum stă situaţia. Trebuie să afli sursa problemei şi să o elimini. Identificarea problemei: eşti în căcat pentru că e WC-ul stricat. Soluţia: facem disponibilizări la etajul unu! O abordare destul de neortodoxa, intr-adevar. Neortodoxa e puţin spus. Păgână! Totuşi, mai bine se fac disponibilizări la unu decât la parter, unde e administraţia. Păi cine ar mai repara WC-urile dacă ar pleca cei de la Administrativ? Nimeni. Ca şi până acum.

Waaait a minute...

Gânduri colorate

1. Postarea lui Radu legată de bănci şi farmacii m-a făcut să mă uit mai atent în jurul meu când ajung acasă. Pe o rază de 50 de metri, am trei cinci bănci şi trei farmacii... Deci da, sunt caaam multe. Oriunde te-ai uita, numai bănci. Şi măcar de-ar fi bune acum de ceva, dar nici măcar nu mai dau credite... Nici în Elveţia n-am văzut atâtea bănci. Ăsta nu-i capitalism, asta e boală.

2. Ziua mea de naştere de anul ăsta a fost, cred, cea mai mişto de până acum. Am avut parte de răsfăţ cum n-am mai avut parte niciodată. Aveam nevoie de aşa ceva, mai ales în perioada asta (vă voi spune în curând despre ce e vorba). Am primit două cadouri senzaţionale de ziua mea... Primul este în poza de mai jos:



Da frate, am primit de ziua mea o pipă, de la Nimenialta decât Cristina. Cristina venită tocmai de la Cluj Zalău, cu pipa după ea. Promit că n-o să intre vreodată tutun simplu în această pipă :D şi îţi mulţumesc pe această cale. Poate că aluzia ta fină a fost că sunt un moş pervers, dar nu am cum să combat asta, pentru că aşa e.
Al doilea cadou a venit din partea Super Prietenei mele cu Super Puteri Speciale, unica, inegalabila (tobe) Mary! Cadoul este capabil de poze precum cele de mai sus sau precum asta:

(poză făcută noaptea)

Vă mulţumesc, dragele mele, pentru originalitate şi înţelepciune în alegerea cadourilor, şi vă asigur că faptul că vă cunosc e un cadou în sine.

T, surprinzător, mi-a luat două cărţi, explicaţia lui fiind că i-a plăcut foarte mult stilul autorului. Din nou, eram OMGWTFLOL!, pentru că el citeşte în cel mai bun caz manualele de utilizare de la unelte sau subtitrările la filme. De fapt soţiei lui i-au plăcut prezentările de pe coperţile lor, iar în gusturile ei am încredere, că doar e Balanţă :)). Ah, T mi-a dat cărţile, după care mi-a zis că nu le iau acasă, mi le-a arătat doar, pot să le iau doar după ce le citeşte soţia lui. T style!

3. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru voi, capitolul Pig Brother s-a încheiat definitiv azi, ca urmare nu vă voi mai delecta cu emisiile lui poluante. De ce? Păi pentru că am pus punct unei perioade de aproape cinci ani alături de o echipă de milioane, de nişte oameni speciali şi de Pig Brother. Mi-am schimbat jobul. De aici frământările, agitaţia şi pauza luată de la scris. Uşor uşor, îmi voi reveni şi poate chiar voi mai povesti din aventurile mele la corporaţia cu iz românesc.

Vă las în compania unei melodii care pe mine m-a hipnotizat. Ceea ce vă doresc şi vouă.



Madredeus - A Andorinha Da Primavera

Imagini

Credeaţi că folosesc figuri de stil? Nu. Chiar am câteva imagini. Asta până reuşesc să mă mai eliberez cu job-ul şi să scriu ceva coerent.

Pentru început, trecând printr-un orăşel de provincie, am găsit o super Ofertă cu care aş putea să mă şterg la fund...



...la propriu. Bine însă că era la promoţie şi nu era la standul de produse nou apărute, pentru că asta ar fi fost mult mai îngrijorător.

Apoi, avem o rămăşiţă de la Crăciun, ca un răspuns la postarea mea mai veche. Prima imagine, aparent ok:



Şi apoi, avem motivul pentru care copiii din ziua de azi nu mai cred în Moş Crăciun:



Cum să mai crezi într-un Moş Crăciun căruia poţi să-i bagi o lumânare parfumată în fund?

La final, încă o realizare a departamentului nostru de marketing.



Le-am prins în poză după reorganizare, pentru că înainte erau între alte dosare scrise cu acelaşi font. Imaginaţi-vă că citeaţi etichetele... PROMOŢII 2008, CAMPANII MEDIA, GOL, PRINT-URI, FĂRĂ NIMIC... Cum să nu-i adori pe colegii mei de la Marketing?

Hai, fuguţa la o ţigară şi la o bârfă cu colegii, că deja e târziu şi la zece ar trebui să te apuci de treabă, să creadă şefu că eşti eficient(ă).

O săptămână excelentă!