Operațiunea "Oglinda" (I)

Dat fiind că Le Miez cam trage chiulul în ultima vreme, voi face eu un scurt rezumat al aventurii noastre prin Europa cu schiurile și oglinda.

Well, da. A fost o combinație destul de ciudată, dar, precum toate combinațiile încercate alături de balanța cu surâs circular, a fost o combinație ce până la urmă s-a dovedit a fi câștigătoare. Dar să începem.

Racolarea

Totul a început în urmă cu o lună și un pic, când vărul meu elvețian mi-a propus să transport niște "lucruri" pe care le moștenise de la o rudă din România. Atunci am auzit pentru prima oară de Oglindă, și am scris așa pentru că e orice, numai substantiv comun nu.

Am avut o primă întâlnire în locul de depozitare al "mărfii", ocazie cu care am stabilit și detaliile călătoriei: urma să transport un dulap cu ceas (bestial ceasul, avea inclusiv gong), o oglindă și un serviciu de masă pentru 12 persoane la sediul lui central din Elveția. Am refuzat să transport și tabloul pe care îl dosise printre farfurii, pentru că la Rahova s-au înăsprit condițiile și nu aveam chef să îmi arunce T portocale cu praștia peste gard, dacă eram prins la vamă.


Nu de altceva, dar orice poate fi încadrat la capitolul "artă" nu trece de Vamă fără o ștampilă de la Patrimoniu. Oricum aveam emoții serioase cu privire la oglindă, pentru că puteai să juri că era proaspăt fabricată pe la 1920. Nu era singura mea emoție legată de oglindă, dar voi reveni asupra acestui subiect mai încolo.

Am stabilit că voi închiria o mașină pe care o voi conduce chiar eu până în Elveția, protejând obiectele cu prețul vieții. Au urmat detaliile financiare, precum și mențiunea mea că e posibil să am nevoie de un copilot. Tratativele inițiale fiind încheiate, au urmat

Pregătirile

Grație unui prieten binevoitor, am făcut rost de un VW Transporter, mașina perfectă pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Acest prieten binevoitor era de asemenea și un prieten foarte distrat, însă. Am realizat cu câteva zile înainte de plecare că, deși mașina terminase leasingul prin 2009, nu avea talonul nou. Făcând un sumar,

- mașina nu avea acte
- mobila nu avea acte (exista doar un certificat de moștenire foaaarte vag)
- eu nu aveam acte (ultimul pașaport al meu a expirat cu muuult înainte să intrăm în UE)

Situația nu era așa gravă, pentru că aveam 10 zile să fac toate actele. Umm... Nu, situația era FOARTE gravă. Așa că, în lipsă de soluții alternative, m-am pus pe treabă. Și dă-i tată și aleargă! Circa Financiară, Trezorerie, Pașapoarte, Înmatriculări, Vamă. Vama a reprezentat și punctul terminus, pentru că mi s-a spus pe un ton răspicat și foarte amabil (not) că nu am voie să îmi transport mobila în Elveția singur, am nevoie de un transportator autorizat (CMR, carnet TIR etc.).

Și cum mă întorceam de la vamă, gândindu-mă că nu mă pot opri doar niște vameși amărâți din această aventură, m-a oprit un refugiu de tramvai. De fapt nu m-a oprit, că am mers mai departe, dar deplasarea este destul de dificilă când ești cu roțile în sus, așa că în cele din urmă m-am oprit. Ca de obicei, eu n-am pățit nimic, Smart-ul cu care eram a avut însă nevoie de transport cu targa. Oh well, mi-am zis, faptul că n-am murit nu poate fi decât un semn că trebuie să merg mai departe.

VA URMA...?

Episodul 2