Bă, trebuie să vă zic ceva înainte să continui povestea austriacă. Azi am rămas fără hârtie igienică la birou, deci mâine o să fie o zi de căcat, asta dacă nu mi se face mie milă de colegii mei și aduc un sul de acasă.
Dar să revenim la povestea noastră. Mai precis, după prânzul copios din centrul Vienei, ne-am îmbarcat în mașini cu direcția Graz. Pe drum, traumatizat după experiența zborului și cea a șnițelului vienez cu gem de afine (absolut bestial, fără urmă de îndoială), am luptat fără sorți de izbândă împotriva somnului. M-a ajutat și bancheta din spate de la BMW-ul șefului, care mă obliga să stau ca scândura, dar chiar și ajutat de bancheta neconfortabilă nu am reușit să-mi țin gura închisă prea mult timp. Așa că am adormit și am deschis-o larg. Conform celor relatate de martorii la eveniment, nu am sforăit și nici nu am deversat lichide din cavitatea bucală, ceea ce este un lucru pozitiv în relația mea cu managementul companiei.
După două-trei ore eram în Graz, un oraș foarte simpatic și cu un trafic înfiorător, aproape ca în București. Colegul nostru Wiki fiind în cealaltă mașină, n-a trebuit să oprim deloc pentru vărsături, așa că am ajuns primii la hotel. Ceea ce înseamnă că am putut să ne alegem camerele (eu și cu celălalt coleg al meu, care are aspectul și privirea unui cadavru în descompunere). Aveam de ales între o cameră dublă, apartamentul prezidențial și și și... the honeymoon suite. Era clar că nu voi alege camera dublă, pentru că chiar nu voiam să dorm în pat cu mortu', așa că am ales ultima variantă, lăsându-i lui Wiki apartamentul prezidențial (trebuie din când în când să știi să fii umil).
Și ce alegere bună am făcut! Mansardă,scară interioară, jacuzzi, terasă cu jacuzzi, lumini cu dimmer, mai lipseau lumânările și prezervativele. Cum însă nu sunt necrofil, am ales să dorm în camera de jos, urmând ca Mortu' să doarmă la etaj, mai aproape de Ceruri. Pe pat m-au întâmpinat două ciocolățeeeleee - una am mâncat-o și pe cealaltă am dosit-o în bagaj, cum ar fi făcut orice român care se respectă.
La ora șapte ne-am reunit în restaurantul hotelului, ca să facem cunoștință cu restul echipei și să discutăm aspecte legate de proiectele la care lucram. Yeah right. Ajunși acolo, am decis de comun acord că este timpul să mai băgăm în noi un pic, așa că am plecat către Aiola Upstairs, un restaurant cocoțat pe stâncă, la doar 10 minute de hotelul unde eram cazați. Ce bășini erau în Viena, dar ce bășini erau aici! Și ce priveliște, în plus. Servirea a fost execrabilă, mâncarea puțină și scumpă, însă prezentarea mâncării era fantastică iar bucatele foarte, foarte gustoase. Am comandat și eu singurul lucru pe care îl înțelegeam din tot meniul în afară de cuvântul Menu (era în germană și în engleză meniul, dar să mor dacă recunoșteam vreun cuvânt, așa de ciudate erau opțiunile).
Masa asta s-a lungit până pe la vreo unșpe. Trei ore de discuții încrucișate în română, engleză și germană, germană pe care n-o stăpânesc teribil de bine (aka deloc). Ca urmare a trebuit să mă concentrez foarte mult să prind ceea ce se discuta, dar am trecut cu bine și de această încercare. Ne-am decis să plecăm pentru că Wiki se amețise un pic și începuse să ne explice noțiuni de statistică, cu sigma, miu și alte mamifere preistorice.
Apoi au urmat barurile. Oh, mama lor de baruri. Dar vă povestesc data viitoare de baruri. Și de cum m-a îmbătat șeful meu.
Urmează formația vocal-instrumentală Peppermint Lounge, cu șlagărul lor de mare succes Portocala Africană. Să vă chill.
Hai la mulți ani, sănătate, hîc!
0 comments:
Trimiteți un comentariu