Despre găuri

Pe principiul "dacă e bun, e bine să îl ai în dublu exemplar", azi am făcut cunoștință cu secundul administratorului. Ca un Robin pentru Batman, un Watson pentru Sherlock Holmes, ca o Ioană Petrescu pentru Victor M. Ponta, secundul administratorului e doar cu câțiva ani mai tânăr decât acesta, ceva mai puțin deștept și ceva mai priceput cu mâinile. În sensul că nu stă cu ele pe mine toată ziua, cum face administratorul. Mă rog, să nu credeți că e MULT mai tânăr, adică tot în Mezozoic e născut, doar că toamna. Dacă le aduni vârstele, prinzi sigur big bang-ul.

Din păcate, am făcut cunoștință cu el în apartamentul meu. Se pare că administratorul a decis că aveam muuult prea puține găuri (în pereți, nebunilor, nu vă gândiți la prostii), așa că la ora 9 s-a prezentat la mine împreună cu vajnicul lui adjutant și sculele lui. Chior de somn, dar deja îmbrăcat în haine de scandal și cu alifia la îndemână, le-am permis accesul în căminul meu sacru. Procedura a fost cea uzuală: administratorul mă ținea de mână în timp ce Robin al lui îmi dădea gaură. În cele din urmă, după vreo jumătate de oră, m-am ales cu un perete ciobit, ceva praf și o senzație de disconfort fizic. Cu ultima eram deja obișnuit din celelalte întâlniri cu el, deci hei.

Partea bună e că nu mi-au instalat niciun dispozitiv de urmărire. Partea rea e restul. Și pentru că nu era suficient că mi-a violat intimitatea și peretele, mai am de plătit și 10 lei. Pe principiul "și găurit și cu banii luați".



Pentru mai multe postări din blocul mumiilor, dați click aici.

Și dacă...?

Vă avertizez din start că această postare este despre politică. Așa că dacă subiectul nu vă interesează, puteți încerca bloguri mai haioase, gen gascaprinapa.ro (garantat amuzantă). În cele ce urmează, deși nu sunt în general adeptul teoriilor conspiraționiste, voi face un exercițiu de imaginație.
Pentru început vă rog să vă uitați la aceste două personaje.

Lăsând la o parte că am văzut același gest făcut de vânzătorii de pește ambulanți și trecând peste bancul cu cine o are mai mare, vă invit să reflectați un pic la proveniența celor doi candidați. Vorbim de faimosul USL, din care făceau parte atât PSD-ul lui Ponta, cât și PNL-ul lui Crin, care acum l-a pus la înaintare pe Iohannis. E adevărat, între timp PNL-ul s-a mai sărutat pe gură cu încă un partener, ca un partid de moravuri ușoare ce este: PDL. Același PDL care l-a susținut pe Băsescu. Același Băsescu împotriva căruia s-a creat acest monstru numit USL, această coaliție de stânga-dreapta. Carevasăzică, PNL a făcut o pornografie cu perversiuni, intrând într-o coaliție cu un partid de stânga, ca apoi să se alieze cu partidul care a l-a crescut pe Băsescu. Dar mă rog, ăsta e alt subiect. Să revenim.

Ce-ar fi dacă în spatele celor doi candidați ar fi aceiași oameni? Ce-ar fi dacă, în spatele spectacolului cu ruperea USL, totul să fie regizat cu atenție? Pentru că e simplu: cum ai mai multe șanse să îți pui președintele dorit? Cu un candidat de stânga sau cu un candidat de stânga și unul de dreapta? Românul votează împotriva lui Ponta (cu Iohannis) sau împotriva lui Băsescu (cu Ponta sau Iohannis). Este win-win! Noi ne simțim răzbunați, iar în spatele acestor doi actori, aceeași echipă își freacă mâinile.

Desigur, sunt speculații. Dar dincolo de teoria conspirației, uitați-vă cine îi susține pe cei doi candidați. Ce structuri sunt în spatele acestor doi actori. Pe cât sunt candidații de diferiți (un tupeist de ultimă speță, plagiator dovedit și mincinos cu papagal, versus un om incapabil să spună două vorbe fără să pară un țărănoi cu aere de Spania), pe atât se aseamănă structurile care îi susțin. Banii din campaniile lor provin, cel mai probabil, de la noi, de la contribuabili, prin diferite modalități. Desigur, iar sunt speculații. Până la urmă acesta e doar un exercițiu de imaginație.

Fundamental vorbind, candidații existenți, cu excepția Monicăi Macovei, provin din același sistem nenorocit care ne-a lăsat fără educație, fără sănătate, fără industrie, fără agricultură. Și înainte să începeți cu comentariile anti-Macovei, să știți că nu sunt de părere că Monica Macovei ar fi un om neapărat potrivit pentru postul de președinte. Este un apărător al justiției cu orice preț, dar un președinte trebuie să fie mult mai mult de atât. Și nu o văd că ar avea spiritul de combatant, de orator și abilități diplomatice debordante. Alte baliverne, cum că ar fi torționară, bețivă etc., le doresc argumentate. Așa cum plagiatul și minciunile lui Ponta sunt argumentate, așa cum țărănia lui Iohannis tocmai ce a fost argumentată (ghinion!). În rest, Macovei a intrat în politică pentru că avea nevoie de susținere ca să ajungă mai sus, iar când a văzut cu ce oameni are de-a face, a renunțat la partide. Și uite că nu o duce prea rău. Măcar ea își finanțează campania din banii pe care încuviințăm să îi dăm, nu bani pe care îi dăm la bugetul de stat, care apoi ajung prin diverse combinații la diverși interpuși în afacerile cu statul.

Și dacă le-am strica planurile? Și dacă doar pentru a le strica planurile, doar pentru a oferi o gură de aer proaspăt și nedorit de NIMENI din mediul politic actual (fapt ce spune foarte multe), am merge la vot și am pune ștampila pe Monica Macovei?

Și știți ce? Uite, ca să lăsăm subiectivismul la o parte, să votăm ca pentru un job. Ca și cum noi am fi angajatorul (pentru că suntem!), hai să votăm CV-uri, nu sentimente. Analizați cu atenție, ca niște adevărați HR specialists, CV-urile candidaților. Și votați pe cel care a dovedit cel mai mult profesionalism în joburile anterioare.

În rest, numai de bine. Eu votez cu Macovei în primul tur, măcar ca să văd câți suntem. În turul doi mai vorbim.

Din jurnalul unui burlac

Mă întind după pâine. Tai trei felii, cumva cu inima îndoită. Știu că la cât de des îmi gătesc eu, pâinea asta va găzdui o colonie înfloritoare de mucegai până mai apuc eu să tai din ea. Deschid frigiderul. Scot cele două sortimente de șuncă. Una, evident cea care e în cantitate mai mare, e expirată de o săptămână. Oftez a pagubă și o arunc cu un gest îndelung exersat la gunoi. Pun ultimele două felii de șuncă pe una din feliile de pâine. Mă întorc la frigider, iau cașcavalul. E de ceva timp și el, dar e afumat, ce se poate întâmpla? Răspunsul vine trist, sub forma unor pete mici, negre și pufoase pe suprafața bucății de cașcaval. Repet gestul de adineauri, cu aceeași tristețe. Fac din nou inventarul frigiderului. Muștar, Un magiun care e acolo de când m-am mutat în apartament și o zacuscă din noiembrie 2013. Ce vremuri...

Îmi vine un gând să deschid zacusca și să o miros, dar apoi îmi zic Today is not the day i die și renunț. Dau să închid ușa de la frigider, resemnat cu gândul că nu voi avea ce pune pe celelalte două felii de pâine, când văd în zare un tiramisu de la ultima comandă la Presto Pizza. Îl pun pe masă și încep să caut data expirării, dorindu-mi să fi băgat toți conservanții posibili în el, dar constat dezamăgit că era expirat de cinci zile. Cu același gest, și acum se poate înțelege de ce îndelung exersat, arunc cutia la gunoi.

Popcorn it is, îmi zic înghițind ultimele bucăți din felia cu șuncă. În cămară dau și de covrigei, și de o sticlă începută de vin. Hai că nu-i așa rău, îmi zic dând play la serial.

Hai că nu-i așa rău.

Summer Well

Sâmbăta asta a fost Summer Well, un festival pe care nu l-aș fi crezut dacă nu l-aș fi văzut. De ce? Pentru că, nu știu exact cum, festivalul ăsta a adunat fix oamenii care trebuiau să fie acolo. Hipsteri trecuți sau în devenire, tineret de calitate, oameni plini de viață care au creat o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o de mult la un festival românesc (if ever).

Line-up-ul a fost foarte bun, mai ales că festivalul a fost periculos de aproape ca perioadă de mega-evenimentul de la Sziget. Eu am reușit să intru doar sâmbătă, mai mult ca un experiment și ca o provocare decât ca să îi văd pe artiști. And boy was it a nice challenge.

Ajung la intrare pe la 4 jumate, fără bilet și un pic încurcat de faptul că toată lumea CEREA bilete, spre deosebire de alte concerte, unde la intrare se vindeau bilete. Da, până și bișnițarii căutau bilete, ceea ce chiar era o surpriză. Mă rotesc de câteva ori pe acolo ca o vrabie înfometată, apoi șansa apare:

- Băiatu, ai un bilet în plus?
- Unul în minus, răspund eu cu un dramatism exersat.
- Vrei să intri? mă trage conaționalul mai de-o parte.
- Da, cât mă costă?
- 150 de lei.
- E ok.

Câteva ocolișuri mai târziu (nu voi da detalii, din motive lesne de înțeles), iată-mă în Food Court, fără brățara necesară dar departe de filtrele, dealtfel foarte riguroase, ale firmei de pază. Pasul doi: să aflu cine naiba cântă. Nu vreau să o lungesc aiurea, sunt destule recenzii pe net, tot ce mai zic e că băieții de la Bastille m-au cam lăsat fără suflare. M-am simțit cum probabil s-a simțit persoana căreia i-a căzut drona defectă în cap (eveniment văzut, ca și concertul, de mii de oameni, live), doar că amețeala mea era una plăcută și nu aveam capul spart. Privind în urmă, poate trebuia să ascult muzica artiștilor înainte de festival, ca să nu mă lovească așa. Pe de altă parte, nu am știut dacă pot intra, deci am o scuză.

Sumarizând, organizarea a fost foarte ok, incidentele puține și izolate, publicul frumos, surprinzător de activ și de receptiv, trupe de calitate și implicate. Dacă ar fi să critic ceva, ar fi faptul că uneori sonorizarea a fost prea slabă. Dacă ar fi fost tot timpul, ar fi fost ceva, dar a fost doar la anumite concerte.

La cât mai multe astfel de festivaluri, cu astfel de public.

Fantome

Vreau să îți spun despre fantome. Ale mele, ale tale, fantome intime sau fantome publice, fantome cu nume și fantome fără formă.

Toate fantomele astea au ceva în comun: sunt lângă tine în fiecare moment. Sunt acolo când dormi, sunt acolo când mănânci, când privești un film și când vorbești cu persoana la care ții atât de mult. Când ești tânăr, sunt puține fantome ce-ți țin companie, pe măsură ce timpul trece, lângă tine se aciuează din ce în ce mai multe.

Unele fantome sunt tăcute, altele mai guralive. Unele fantome vin din iubiri pierdute, altele din eșecuri, unele vin din oameni pierduți înainte de vreme, altele din abuzuri și traume.

Cele mai zgomotoase dintre ele ajung să îți dea de furcă, să te frâneze din inițiative. Dar știi ce e interesant? Că unele fantome chiar îți vor binele. Pentru că ele știu că dacă arată ca un tren, sună ca un tren și vibrează puternic, trebuie să te uiți împrejur ca nu cumva să fii pe o șină. Pentru că unele din ele s-au născut din întâlnirea cu un tren.

O fantomă îți va zice: nu te urca în montagne-russe, e prea periculos! Alta îți va șopti "nu ai cum să reușești în proiectul ăla mare". În prim-plan o să auzi o fantomă strigând că vei suferi dacă te apropii de persoana pe care o îndrăgești instinctiv, pentru că fantoma aia crede că știe totul despre relații. Poate nu știe, cumva niciuna din fantome nu știe despre ce vorbește, pentru că ele se bazează doar pe ceea ce le-a creat, nu pe prezent. Dar una din fantome vede trenul care vine.

Așa că, dragul meu, să nu îți ignori niciodată fantomele. Nu le lăsa să te controleze, pentru că te vor feri de experiențe minunate, dar nu fi surd la ele, pentru că în ele stă experiența. Și nu lăsa pe nimeni să râdă de fantomele tale. Sunt acolo cu un scop.

"Drumul" Taberei

Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.

Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.

Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.

În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"

În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:

Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.

P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).

Vă las cu muzica mea bună.

Și în a opta zi...

Nu, nu mă călugăresc. Deși aș avea mai multe șanse să pice ceva la mânăstire, am o minte mult prea perversă. Mă rog, asta nu i-a oprit pe alții, dar eu tot nu mă călugăresc, pentru că mi se pare plictisitor să port doar negru.

Eu cred că în a opta zi, Dumnezeu și-a dat seama că luase totul prea în serios, așa că a creat iarba. Nu iarba aia pe care o pasc vacile, nici cea pe care o pui în supă, e vorba de cealaltă iarbă.

După cum nu știați dar vă spun eu acum, eu stau foarte aproape de o biserică. O biserică foarte frumoasă, cu o curte generoasă și plină de diverse plante. Culturi de plante. Mă duc eu într-o dimineață însorită către mașina mea, parcată fix în gardul bisericii, și mă trăznește un parfum atât de familiar încât mă transform în Mickey Mouse.

Mă, o fi de la mine, îmi zic. Deschid ușa la mașină, nimic, mirosea ca de obicei a mâncare stricată și odorizant ieftin. Încep să adulmec precum un labrador după prepelițe și mă opresc în gard. Acuma nu zic că ar fi popa jamaican, dar ce pot spune sigur e că ceva puțea teribil... de plăcut dincolo de el. De gard, nu de popă.
Asta ar explica cumva și de ce atunci când vine vântul de asfințit, toată lumea din blocul meu se duce la culcare. Mă rog, treaba asta poate fi explicată și prin faptul că media de vârstă în blocul meu este de 78 de ani (și avem abonament la pompele funebre).

Între timp au mai trecut câteva luni, am mai plătit câteva întrețineri, am scăpat cu onoarea intactă și fundul la fel, deci totul e aproape bine. La un moment dat începusem să îmi fac griji că am fost friendzoned de către administrator, dar m-a luat într-o zi de mână atât de tandru încât m-a liniștit: încă mă iubește sincer.

Vă salut de la etajul zece, cu geamul deschis și făăăără niiiicio grijă, man...

Vă las cu o melodie Pedobear approved. 123 123 drink.

O dată la două vieți

O dată la două vieți se întâmplă o minune. O dată la două vieți, doi oameni care se cunoșteau dintotdeauna se întâlnesc pentru prima dată. Se uită în ochii celuilalt pentru prima dată, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de două vieți, apoi se iau de mână așa cum s-au luat dintotdeauna, deși nu își mai amintesc nimic din trecut.
O dată la două vieți, îmbrățișările se potrivesc și atingerile sunt familiare. O dată la două vieți, își reîntâlnesc prietenul cel mai bun și își povestesc ce își amintesc din timpul în care nu au fost împreună.
Nimic nu e întâmplător. Poate că, în același timp, nimic nu are un scop anume. Sau o finalitate conturată. Lucrurile se întâmplă pentru că era imposibil să nu se întâmple. Pentru că există un moment potrivit și doi oameni potriviți, o dată la două vieți.

Poate că e vorba de felul în care îți ține mâna într-a ei. Sau poate e vorba de cum te face să râzi din orice. Poate e felul cum el îți ghicește emoțiile și intențiile fără ca ochii tăi să-i poată ascunde ceva. Dar știi că nu e nimic arbitrar în gesturile mărunte.

O dată la două vieți, lucrurile capătă sens.

House of pain

...Sau în traducere liberă, apartamentul durerii.

Păi cum să nu fie așa, când apartamentul tău este în mijlocul unei simfonii de sunete, care mai de care mai romantice? Zgomotele sunt problemele veșnice ale locatarului de bloc (comunist - blocul, dar uneori și locatarul). Am încercat să fac o listă de zgomote ce se vor auzi cu siguranță și în apartamentul tău, precum și posibile soluții. Să vedem, avem:

- zgomotul apei curgânde la robinetul vecinului, care te transportă suav în mijlocul naturii, mai exact într-o hidrocentrală. Serios, zici că se sparge barajul când face vecinul baie. Din pacate nu există soluții universal valabile, deși unii pensionari încearcă să combată aceste zgomote făcând baie o dată pe lună și urând cu pasiune pe orice vecin care se spală mai des;

- ca un caz particular, bârâitul țevilor ce intră în rezonanță din cauza construcției/instalării/materialelor de rahat. Soluția este să vă mutați, fără doar și poate. Preferabil la casă.

- desigur, zgomotul pișatului lansat de la peste un metru, ce aterizează fizic fix în apa WC-ului și sonor fix în urechile noastre, cei care încercăm să dormim. Soluție: Sit. The. Fuck. Down.

- cel puțin în cazul meu, zgomotul de umerașe puse în șifonierul de pe hol. Al vecinului. Care mă face mereu să mă uit la cuierul meu, ca să mă asigur că nu s-a furat ceva. Când pleacă vecina de acasă pot spune cu exactitate cu ce haină se îmbracă, după proveniența sunetului de umeraș. Soluția: un pic de material moale pe cuierul vecinului. Sper doar să nu mă prindă când le sparg apartamentul să montez stofa în dulap. That would be pretty hard to explain.

- zgomotul, nu-i așa, făcut de sex. Deloc neplăcut în cazul în care practici și tu, foarte înțepător dacă prietena ta tocmai ți-a dat papucii (sau ești singur, din orice motive). Soluția e una singură, găsește-ți ceva de futut. Eventual fă-o să țipe și mai tare decât vecina (sau țipă tu), ca să știe toată lumea cât de bun(ă) ești la pat. Recomandarea este să faci asta după ora 1 noaptea, ca să se audă cât mai în profunzime. Pardon, cât mai departe.

- zgomotul de tocuri pe parchet stratificat. Pentru că nimic nu strigă mai tare "nu respect pe nimeni și sunt cam țărancă" decât poc poc poc-ul tocurilor pe podea. Recomand papuci și liceul, ca soluție la sursă, respectiv un "dă-te fă în morții mă-tii jos de pe tocuri" la contactul cu vecina;

- zgomotul de subwoofer/boxe. Pe principiul că în mod cert, Guță este un limbaj universal, ca și Skrillex sau ca matematica. Music for the masses. Soluția este să-ți iei boxe mai mari ca ale vecinului.

- uși trântite. Astea sunt nașpa, că te iau prin surprindere. La Guță mai ai semne prevestitoare, dar trântitul de ușă este scurt și la obiect. Ca soluție, recomandarea este să beți mult ceai. Ceva liniștitor.

- mieunat de pisică în călduri/lătrat de pechinez nefutut. Astea n-ar fi așa rele, dacă n-ar fi elementul de picătură chinezească. Pentru că de ce ți-ai opri câinele după doar 50 de lătrături? Și de ce ai chinui biata pisică cu niște pastile anti-călduri? Soluția este destul de crudă și implică să încui într-o cameră pisica vecinei cu pechinezul vecinului. Problem solved, într-un fel sau altul.

În oricare din aceste cazuri, puteți folosi cu succes căștile in-ear. Nu mai auzi nimic, nici măcar telefonul.

Ei, dar nu-i dracul atât de negru, până la urmă statul la bloc are și avantaje. Poate că voi vorbi de ele mai încolo. Între timp, vă anunț că mi-am luat o canapea nouă. Just saying.

Să cânte muzica, poate nu mai aud atâtea zgomote...

Rezoluții* pentru 2014

2013 a fost un an tare dubios. Nu pot să zic că mă plâng, 2013 a fost anul în care am publicat Matrioșka, a fost și anul în care mi-am reamintit cum e să iubesc (ce bine e să poți iubi din nou!) și a fost anul în care am întâlnit-o pe Gâscă, zburătoare ce se află acum în cercul meu (restrâns) de prieteni.
Toate astea sună bine până îmi amintesc însă de problemele majore de distribuție pe care le-am avut cu cartea și de faptul că, în tradiția deja împământenită, iubirea mea a fost too little too late și am mai irosit încă o șansă să fiu împlinit pe partea emoțională. Fără număr, pentru că ăsta e cred eu blestemul meu. Și ca simetria să fie perfectă, în 2013 mi-am pierdut cea mai veche prietenie pe care am avut-o până acum.

2014 e doar o cifră, o perioadă cu debut ales arbitrar (sau prin convenție), dar convențiile sunt acolo cu un scop, așa că de ce să nu profit și eu să îmi pun niște obiective în cap? Miezului îi plac listele, deci iată lista mea pentru 2014. Vă avertizez că nu e neapărat ceea ce vă așteptați :))

1. În 2014 o să-mi cumpăr canapea. Știu, e un obiectiv ambițios, dar trebuie să țintești sus, nu? Ce poate fi interesant la obiectivul ăsta? Păi îmi propun s-o și inaugurez.

2. În 2014 îmi voi aloca mai mult timp pentru sport. Mi se spune din public că asta ar fi de fapt cea mai importantă problemă a mea, faptul că nu fac sport, așa că în acest an îmi propun să alerg mai mult pentru mine și mai puțin pentru alții. Să ridic mai multe greutăți ale mele și mai puțin pe ale altora. Să respir adânc și să îmi curăț creierul de letargie.

3. Mulțumită celei mai frumoase moldovence din viața mea mi-am descoperit un nou hobby, pe care îl voi practica cu sadism în următorul an. Nu, nu este vorba de sex, cum ați fi tentați să credeți pentru că vorbim de moldovence, este vorba de... puteți vedea.

4. Cel mai nebunesc plan de până acum (și prin "până acum" se va înțelege exact asta) este să continui Matrioșka, la un nivel mult mai avansat ca până acum. Despre asta însă nu voi spune prea multe.

La final vă reamintesc că 2014 este un an electoral, deci nu se va schimba mare lucru în țara asta. Să cânte muzica!



* Da, cuvântul rezoluție are alt sens în limba română. Tocmai de-aia l-am folosit.