Preferata mea

Știți care e piesa mea de mobilier favorită? Bine, DACĂ V-AR PĂSA, știți care e mobila mea preferată?

Comoda.

Cum ar putea să nu-ți placă o comodă? Adică până și numele, comodă, te îmbie să mai stai un pic. Da, nu e canapea, nu poți să stai tolănit pe ea să asculți muzică, dar comoda nici nu vrea asta. Pentru că da, comoda are personalitate și comoda vrea să o respecți. Comoda vrea ca tu să fii fericit, dar în primul rând comoda vrea să fie ea fericită.
Comoda are sertare. Sertare și sertărașe, uneori și compartimente ascunse pentru oameni ascunși. Comoda este locul unde îți ții cele mai intime secrete, cele mai prețioase bijuterii și uneori, cele mai valoroase amintiri, într-o cutiuță de lemn frumos pictată.
Orice comodă care se respectă scârțâie, dar nu e un scârțâit deranjant, ci mai degrabă unul familiar, de "aici sunt acasă", de "aici ești acasă". E scârțâitul pe care îl identifici imediat, instinctiv, care te duce instantaneu cu gândul la ea.
Comoda nu e o mobilă impunătoare. Aparent. Pentru că deși fizic nu ocupă un spațiu prea mare (unii ar spune că e, după noptieră, cea mai micuță mobilă, asta dacă nu luăm în considerare scaunele, care sunt niște piese de mobilă în general plictisitoare), comoda este locul unde revii mereu, ocupând astfel un loc foarte important în viața ta. Gândește-te, unde te duci în fiecare dimineață să te schimbi? La comodă. Unde te oprești când ajungi acasă? Tot la ea.
Așa cum omul sfințește locul, comoda dă tonul camerei tale. Șifonierul cel obez este într-adevăr o prezență greu de ignorat, poate și patul, cu buclele lui învolburate, are ceva de spus aici, dar comoda le unește pe toate. Le ține împreună, le ține mulțumite. Nu cred că vrei să știi cum se ceartă patul cu șifonierul, iar noptiera chiar e prea micuță să îi poată despărți.
Comoda e, așa cum îi spune și numele, un pic leneșă. Ai sesizat ce greu deschizi uneori sertarele? Așaaa, luuung. Și niciodată nu se deschid de tot, iar dacă ai ceva mai adânc depozitat, tot tu trebuie să te chinui să ajungi acolo, n-ar putea să îți deschidă ea.
Dacă ar putea vorbi, comoda ar fi un pic cicălitoare. Nu uita să-ți pui cerceii! Iar ai luat bluza aia deșirată? Pune pozele alea înapoi în cutie, nu te mai uita așa lung la ele! Dacă ar vorbi, comoda nu ți-ar spune că ești centrul existenței ei, pentru că nu ar vrea să recunoască asta. Ar spune mai degrabă că ea e centrul, și n-ai avea cum s-o contrazici. Sau de ce să o faci. Pentru că deși comoda ar spune că ea e centrul, ea de fapt știe că fără cineva ca tine, ea nu ar avea un rost, un scop.
Poate e mai bine că nu poți vorbi cu ea, pentru că oricum știe prea multe despre tine. E suficient că e acolo, mândră să îți țină de urât și să îți fie utilă. Pentru că nici tu nu știi ce te-ai face fără ea.



P.S.: nu mai cereți să vă dau ce fumez eu, că nu vă dau. Merci le Miez pentru inspirație.

Update

Luni plec la Sușeava. O să zbor iar. De ce ți-e frică... Dar măcar o să fie mai distractiv, că o să zbor cu o rablă de AN42.

În rest toate bune, familia e sănătoasă, banii curge, femeile mă iubește și prietenii e aproape.

Cris strikes again. Am devenit fan.



O să (sper să) am o bombă în curând. Dar să vedem cum merg interviurile :D

Hugz!

Quiet on the set! (part 1)

Bă, deci cum să vă spun eu, sunt o vedetă. Să vă zic și de ce.

Prietena mea, Abe, vrea să facă un fel de clip, care este, pentru a promova ceva. Nu vă spun încă ce, o să vă spun la momentul potrivit. În clipul ăsta are nevoie de un tip trist, emo așa, și nerdy, și bineînțeles că nu avea cum să aleagă pe altcineva pentru rolul ăsta. Sunt ca un Keanu pentru Matrix, ca un Arnold pentru Terminator, sunt perfect pentru rolul respectiv. Și culmea e că nu despre asta voiam să vă zic. Probabil că despre asta o să vă zic în partea a doua.

Deocamdată partea întâi, încălzirea.

Mă întâlnesc într-una din serile trecute cu Miezu. Normal, capul răutăților. Și cum vorbeam noi așa de cât de proastă e situația României în contextul economic european, mă trezesc cu un ”auzi pisi, nu vrei să apari într-un film?”.

Mă uit un pic chiorâș la ea, mai ales că cu doar o zi înainte mă rugase și Abe să apar în clipul ei. Mă gândeam ”bă fetele, mi-am schimbat parfumul, ce dracu am așa, dintr-o data, de mă vreți la filmări?”. Continuă: ”E vorba de un film făcut cu ocazia unei nunți. Și anume, mirele și mireasa fac un filmuleț amuzant, în care trec prin nenumărate peripeții ca să ajungă la sala unde sunt masa și dansul, și pe drum i se întâmplă tot felul de calamități rochiei ei. E arsă cu țigarea, e murdărită de vopsea etc.”

- Great! I'm in! exclam eu încântat. Mereu am vrut să joc într-un thriller. Ce rol o să am?
- Păi, tu o să fii unul din figuranții care fac pipi când dau cei doi buzna în WC-ul din restaurant, îmi spune Miezu cu mutrișoara aia a ei acoperită circular de un zâmbet. Dar încă nu e sigur, că mai vin câțiva băieți, tu o să fii back-up. Te anunț eu din timp.

Oh. Like, the toilet boy. Hohotesc un pic ca să mă dezmeticesc, apoi îi zic că în principiu nu am nimic împotrivă, dar doar dacă renunță cineva din distribuția inițială. Mă rog, deja acceptasem, nu puteam să mai dau înapoi. De ce? Pff, voi n-o știți pe Miezu...

Evident, a doua zi la ora 18.00 mă sună Miezulin, iar când răspund sunt întâmpinat de cuvintele ”știi, filmarea aia...”. În acel moment am realizat că soarta mea e pecetluită. M-am mai liniștit însă când am aflat că o să fie acolo și boyfriendu' Miezului, în rolul de bucătar sadic. Măcar o să cunosc pe cineva acolo. Ok, zic, când e filmarea? La 19.30, îmi spune pe același ton dulce Miezu. Mamă, m-ai anunțat din timp, ce bine.

Ajung la filmare, fac cunoștință cu lumea, îl salut pe bucătarul sadic, admir un pic rochia miresei care era făcută aproximativ franjuri, apoi ne apucăm de filmat. Duble peste duble. Ce, credeați că e treabă de amatori? Nu, exista un scenariu, un tip cu lumina, un cameraman slash regizor, recuzită, tot tacâmul. Mă simțeam ca-n Tăcerea Mieilor, mai ales cu bucătarul plin de ketchup pe șorț și cu un satâr cât femurul meu în preajmă.

În fine, ajungem și la scena mea. Se pare că eram singurul figurant care s-a prezentat, din cei programați, pentru că colegii mei au fost aduși la repezeală din staff-ul prezent(săracii): unul din chelneri și un tip care a avut neșansa să care marfă prin zonă în momentul ăla. Ne-a aliniat la perete, ca la plutonul de execuție. "Deci voi stați așa... ca băieții, la pisoar, și ei o să dea buzna peste voi, la care voi vă întoarceți, toți odată și vă uitați mirați la ei". Bă, bine că nu ne-a pus și s-o scoatem, că ieșea film porno, îmi zic.

Au dat buzna de vreo trei sau patru ori, până ne-a ieșit cum trebuie. ”Alo, mai cu viață ne întoarcem, că suntem surprinși!” ne striga cameramanul/regizorul. Da domnu, da p-ormă se vede ciucurașu, sau mă rog, că lipsește ciucurașu, dacă mă întorc prea mult, îmi zic eu.

Ne întoarcem, într-un final, sincron, ca înotătoarele olimpice, și cam cu aceeași expresie sugestivă pe fețe, după care trecem la scena următoare. De fapt aceeași scenă, din alt unghi. Ehei, la prima a fost ușor, că număra el, iar la ”3” trebuia să ne întoarcem, acum însă era mai dificil, că trebuia să ne întoarcem când țipa mireasa. Care mireasă ori țipa prea târziu, ori deloc.

Cinci minute și patru duble mai târziu, cameramanul/regizorul s-a declarat mulțumit de rezultat, m-a felicitat pentru prestație și ne-a dat liber. Ce bine, îmi zic, că făceam pe mine. Oh, wait. Fac pe mine sau doar mi-am intrat prea bine în rol?

N-am știut până acasă, când era chiar să fac pe mine. Bă, un actor bun nu mimează, simte emoțiile din film, da?

Urmează, cred, partea a doua. Acum vă las cu cel mai tare DJ din lume. Sau din căminul cultural. Don't give LSD to grown-ups!

Operațiunea "Oglinda" (V)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.

ETAPA 5 - Menton-Veneția, deși punctul de oprire nu a fost chiar Veneția ci un orășel învecinat, Mestre.
Am plecat de la Max dimineața devreme, pe la 10 adică, ocazie cu care am observat că Miezu începe să se obișnuiască cu trezitul de dimineață. Ori asta, ori am devenit eu foarte convingător. Naaah. Oricum, bucuria a fost destul de scurtă, pentru că în maxim două ore a adormit la loc, lăsându-mă singur pe autostrăzile Italiei. "Hei, pot să fac și eu asta, pot să mă orientez și eu după indicatoare", mi-am zis. Nu puteam să mă înșel mai mult, pentru că într-un interval de două ore, cât a dormit, am reușit să mă rătăcesc atât de rău, încât am ajuns fix unde eram când a adormit GPS-ul. M-am recunoscut înfrânt și am trezit-o, știind ce mă așteaptă. Bineînțeles, după ce s-a dezmeticit și și-a activat sateliții, în 10 minute eram din nou pe drumul cel bun.
Vreo 6-7 ore mai târziu ieșeam de pe autostradă, îndreptându-ne către un nou hotel găsit de Max (nu ne-am învățat minte prima dată). Ne-a pus pe gânduri faptul că până la cazare, am văzut vreo 30 de prostituate care "așteptau autobuzul", dar am zis că nu există pădure fără uscături. Conform descrierii lui Max, hotelul era mișto, cu mobilă venețiană, cu textură frumoasă pe pereți... Conform realității, părea mai degrabă o casă de toleranță. Pereții roșii, dar un roșu foarte viu, oglindă deasupra patului, oglindă vizavi de pat, două veioze și atât pe post de lumină... Cam așa:


La insistențele Miezului, pe la 8 seara am purces la vizita de lucru în Veneția, vizită care a durat vreo 3-4 ore. După această vizită am înțeles de ce te rătăcești pe autostrăzile din Italia: au experiență la dezordine. Dacă nu eram cu Le Miez, probabil aș fi rămas trei săptămâni în Veneția, incapabil de a găsi ieșirea din labirintul de străduțe (absolut superbe, dealtfel). Pe scurt: am parcat Mistery Machine-ul pe o străduță de lângă gara din Mestre, un loc unde mișunau marocanii (deci mașina era în siguranță), am luat un autobuz până în Veneția (pe nașpa, fără bilet), apoi am luat Vaporetto până la podul Rialto, apoi am colindat pe jos toate cotloanele minunatului oraș. Aproape romantic, aș putea spune.


Ne-am întors la cazarea porno pe la 12 noaptea, obosiți dar fericiți.

ETAPA 6 - Veneția-Arad via Graz. Drumul foarte frumos, am trecut și prin Slovenia câteva sute de km, și nu știu la alții cum e, dar eu parcă pluteam, atât de frumos fusese totul. La Arad ne-am cazat în același loc ca la ducere, parțial și pentru că subtilizasem cheia de la cameră și o plimbasem prin toată Europa.
Singurul lucru care mai merită menționat în această etapă este halul în care am putut să râdem seara, uitându-ne la poze. Poate era și de la oboseală, nu știu, ce știu sigur e că am râs cu lacrimi.

ETAPA 7 - Arad-București via Zalău. Pentru că tot eram "în zonă", am făcut un ocol în ultima zi a expediției noastre și am vizitat-o și pe Cristina, ocazie cu care am mâncat (excelent) de prânz în Zalău. Ne-am îndreptat apoi spre casă, unde am ajuns pe la 10-11 noaptea. Mie mi-a luat cam o săptămână ca să reușesc să absorb toate lucrurile ce s-au petrecut în această aventură, de aceea am și postat relativ târziu experiența.

Bilanț

5300 km în zece zile. Ați putea zice că sunt nebun, știu, dar mie mi-a plăcut la nebunie. 9 țări, 5 orașe în care am dormit, 2000 de poze, schi în Elveția și plajă pe Coasta de Azur, libertate totală... Și pe lângă toate astea, aventura cu traficul de mobilă. Există un Dumnezeu.

Speaking of which, vă rog să mă scuzați acum, trebuie să mă duc să sparg niște ouă. Paște Fericit, dragii mei!

Operațiunea "Oglinda" (IV)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.


Ei bine, da. Ne aflăm în ziua cu numărul 5 a călătoriei, cazați la fratele meu cu vedere la munți (poza de mai sus e făcută pe balconul apartamentului său). După un nou set de lupte eroice pentru trezirea Miezului, ne facem drum spre pârtia de schi. Eu, Le Miez, schiurile și The Mistery Machine. Este deja ora 9.30, dar spre norocul nostru pârtia de schi, dat fiind că ne aflam în Elveția, este la fix o oră cu mașina. Am zis pârtia? Nu, mai degrabă MAMA pârtiilor, Les Crosets, o regiune cu 650 km de pârtie. 650 km. Cam cât am făcut cu mașina în prima etapă, într-o zi întreagă. Urcăm frumos cu telescaunul până la 2277 m, apoi ne facem de cap. Cum să nu îmi fac de cap, când am echipament complet de schi pus la dispoziție de fratello, urcări gratuite pentru mine și Le Miez datorită cartelelor lui magice și o vreme tocmai bună de bronzat cu urme de ochelari (ceea ce am și făcut)?


Patru ore și jumătate mai târziu, mâncăm la cabană, numărându-ne dinții rămași după căzături, suspinând obosiți, prăjiți de soare (eu) și foaaarte lipsiți de griji. Ne îndreptăm apoi spre casă, just in time for a lovely evening in a pub, pe malul lacului Geneva.

ETAPA 4 - Vevey-Menton - Ziua 6, pornim cu voioșie către Max Pain, situat mai la sud, la o distanță de 500 km de Vevey (pe Coasta de Azur, ca să fiu mai clar, în stațiunea Menton de la granița cu Italia). V-am mai povestit despre localitatea lui de reședință, aici. Traversăm tunelul Gd. Saint-Bernard, pentru că trecătoarea e închisă (dooh), apoi mergem vreo 400 de km prin Italia și voila, cum zic mâncătorii de croissante. Ne cazăm la un hotel găsit de Max (vorba vine "găsit", că hotelul e poartă-n poartă cu casa lui), un hotel plin de plusuri, dar și de minusuri. Plusul ar fi că unul din geamuri dă fix în curtea unei școli, deci pedofilul din mine se simte minunat, minusul este că hotelul, cu linoleu pe jos și cu uși mai vechi decât mine seamănă mai degrabă cu un azil de bătrâni. Condițiile s-au dovedit ok, totuși, mai ales că am dat doar 38 de EUR pe noapte (yes, we are cheap bastards).
Seara ne urcăm în Max-Pain-mobil, o luăm pe prietena lui Max de la serviciul ei din Monaco, apoi tragem o fugă până în Italia să mâncăm o pizza ca la italieni acasă. Și dacă tot eram acolo, am vizitat și pozat un castel (locuit, dealtfel). Așa, scurt.



Ziua 7 este zi de Monaco. Plecăm de dimineață (pe la prânz adică) cu trenul, două stații, 15 minute maxim. Debarcăm în altă lume. Mașinile (Bentley, Lamborghini) și bling-ul par familiare într-un fel, dar la o inspecție mai atentă realizezi ce tinichele avem noi în comparație cu banii ce se vehiculează acolo. Un exemplu destul elocvent ar fi ăsta:

pe marginea mării, la noi (via http://bogdan.sn.ro )



și la ei...



Da, frate. Noi n-avem defibrilatoare în spitale, ei au PE STRADĂ! Dar hei, am venit aici pentru relaxare, nu pentru nervi, așa că ne continuăm explorarea Monaco-ului cu o vizită în castelul lui Albert, apoi cu o plimbare prin grădina japoneză și un marș forțat (pe jos, adică) pe traseul de Formula 1. Ultimul loc prin care trecem în drum spre gară este Cazinoul, unde întâlnim niște valeți foaaarte scârbiți de viermii care făceau poze prin zonă și niște mașini pe care le mai întâlnești uneori și la Mamaia, dar cu un fundal muzical caracteristic.

Eu și cu Miezu abia ne mai ținem pe picioare, Max însă e la fel de vioi ca întotdeauna, motiv pentru care luăm masa în Menton și apoi mai vizităm un castel, de data asta însă în Franța, la Èze. Ne întoarcem acasă și ne punem pe dormit, pentru că urmează etapa 5 - Menton-Veneția. Care


VA URMA

Episodul 5

Operațiunea "Oglinda" (III)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.

ETAPA 2 - Arad-Feldkirch - cea mai lungă etapă. După prima din nenumăratele lupte de trezire cu Miezu, care se pare că are alergie la aerul de dimineață, ne îmbarcăm în Mistery Machine cu direcția Nădlac. Moment în care realizez cu oroare că nu merge priza de alimentare de la dubă, acest lucru făcând inutil GPS-ul. Dar, matematic vorbind, Miez + internet wireless de la gazdă + hârtie A4 + pix = GPS, deci problema este rezolvată și pornim la drum.
La vamă eram deja transpirat și îmi tremurau genunchii, mai ales când vameșul mi-a zis să deschid în spate și m-a întrebat "ce avem noi aiiiici?". M-am liniștit doar după ce l-am văzut satisfăcut de răspunsul "niște mobilă pentru mătușă-mea din Germania" dat cu detașare (lol) de mine.
Două vignete mai târziu, sunt în Austria, simțindu-mă confortabil și plăcut uscat. Drumul, asistat de sateliții Miezului, se desfășoară fără probleme până aproape de hotelul (ales tot de Le Miez) Löwen. Hotel care, ca să vezi, era lângă o biserică. Biserică cu ceas. Ceas cu DONGGG.



Cazarea a fost impecabilă, deși un pic cam scumpă (74 EUR pe noapte, cameră dublă), și după un drum de 1200 km, am dormit ca un prunc acompaniat de clopote de biserică. Dar nu înainte să îl sun pe vărul și să îi spun în glumă că i-am adus mobila și oglinZILE. Râsul lui a fost destul de forțat, dar s-a calmat rapid.

ETAPA 3 - Feldkirch-Vevey via Sissach. Deja începem să ne obișnuim cu "viața pe drumuri". Ne întâlnim dimineață cu vărul traficant, prietenul său japonez și mini-van-ul lui, în care, go figure, nu încăpea mobila decât pe bucăți. După îndelungi discuții care durează 10 minute, se face o schimbare de plan. Și anume, vom intra în Liechtenstein, eu în față cu POT-ul, Miezul și mobila, iar vărul în spatele meu cu mini-van-ul și cu japonezul. În caz că eram opriți, se opreau și ei și începeau să tragă. De timp, cu explicații gen "e mobila japonezului, pe care o ducem de la reședința acestuia din Viena la reședința acestuia din Elveția". După o cafea, o rugăciune scurtă la biserica de peste drum și o vestă cu grenade, pornim spre graniță. Care era 300 de metri mai încolo. Încetinesc pentru a trece peste speed-bump, pulsul este la maxim, palmele îmi transpiră, ochiul drept clipește incontrolabil... Mă uit la vameșii din Liechtenstein. Eu la ei, ei la număr. Eu la ei, ei la fața mea. Îi salut cu o mișcare ușoară din cap și un "Morgen" prin geamul închis, îmi răspund la fel. Mă uit în continuare la ei în oglindă, ei probabil încearcă să-și dea seama de la ce dracu vine RO. Accelerez ușor, cu mobila gemând în spate. Merg prin câmp vreo 800 de metri. Trec un pod, după care GPS-ul aka Miez mă anunță că am intrat în Elveția. Felicitări, traficul de mobilă a fost încununat de succes.
Continuăm drumul, mergem la restauratorul de mobilă, trecând mai întâi pe la japonezul prieten despre care aflăm în treacăt că este cel puțin putred de bogat, rudele lui deținând Seiko și Epson. Nu ne lăsăm intimidat nici de el, nici de casa lui demnă de reviste de profil (în care chiar a apărut), nici de pisicile Akira și Ginger și nici de familia lui perfectă, și bine facem, pentru că japonezul este un tip super de treabă și cu un râs foarte molipsitor. Lăsăm mobila la restaurator, apoi pornim spre fratele meu la fel de elvețian ca și vărul, acolo urmând să dormim următoarele două nopți. Ajung la frate obosit, dar cu inima și mașina mult mai ușoare. Realizez abia seara, în timp ce facem o plimbare pe malul lacului Geneva, că SUNTEM LIBERI! Operațiunea fiind încheiată, mai aveam fix o săptămână de colindat prin Europa, fără destinații precise sau lucruri de făcut neapărat.
Următoarea zi ne-am petrecut-o lenevind, vizitând Vevey-ul, făcând nenumărate poze, iar seara am ieșit în oraș, orașul Lausanne, cu escală la Muzeul Olimpic. But wait, it gets better!

Pentru că ziua următoare (ziua 5) am petrecut-o la schi.

VA URMA!

Episodul 4

Operațiunea "Oglinda" (II)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI

După cum vă și așteptați, nici autoritățile și nici accidentele nu au reușit să mă oprească din a realiza ce mi-am propus, ca urmare după evenimentul nefericit am continuat pregătirile pentru transport. Punându-mi mintea cea răsturnată la contribuție, am decis să mințim autoritățile că ducem mobila în Germania (membră UE), urmând ca în Austria să vină vărul cu altă dubă și să o strecoare el în Elveția. Dacă e bal, păi bal să fie.

Următoarea etapă, foarte importantă dealtfel, a fost să-mi găsesc un copilot. Copilotul trebuia să îndeplinească următoarele cerințe:

a) să îmi fie util (la orientare, la ținut treaz și în general la capitolele unde am aceleași veleități ca și o găină beată fără cap)
b) să mă poată suporta (probă eliminatorie)
c) să ne simtem bine împreună, pentru că nu era vorba doar de un transport și atât
d) să îmi împărtășească entuziasmul pentru aventură.

După îndelungi interviuri și ședințe, s-a ales copilotul perfect, și odată cu el, și traseul, pentru că operațiunea Oglinda s-a transformat din acel moment într-o combinație între util și plăcut. Copilotul, ați ghicit, era nimeni alta decât Le Miez, aleasă atât pentru capacitățile ei de comunicare/comunicație, cât și pentru plăcerea pe care mi-o provoacă călătoriile pe care le facem împreună.

Conform contractului, programul a devenit: transportăm mobila apoi suntem liberi să colindăm pe unde ne țin buzunarele, doar eu, ea și duba. Dar, din cauza faptului că unii dintre noi mai și muncesc, aveam doar 10 zile la dispoziție să facem toate astea. Nu am avut nimic altceva foarte fix, am făcut mereu programul de pe o zi pe alta, și să fiu al dracu' dacă nu ne-a ieșit foarte tare, frate.

Ultima etapă a pregătirilor, de care m-am ocupat personal, împreună cu Marele T, a fost încărcarea obiectelor în dubă, care apropo, avea numărul XX-69-POT. Bineînțeles, ca și toate celelalte lucruri în care se implică T, încărcarea s-a desfășurat fără probleme (el căra și eu țineam uși, evident). Iată rezultatul, pozat ceva mai târziu (duba + obiecte + bagaje):



Hauleu, zici că ne mutam la Italia, mai lipsea calul, mânca-ți-aș.

The trip


ETAPA 1 - București-Arad, pe un drum absolut execrabil. Suspinam la fiecare groapă, odată cu mobila, însoțit de chicotelile Miezului, care nu cred că înțelegea prin ce trecusem ca să ajung până aici. Asta pe lângă faptul că mi se subliniase foarte clar că dacă marfa nu ajunge în stare bună la destinație, voi fi folosit la recoltare de organe.
Pe drum am întâlnit și un semn foarte amuzant, mai precis "STOP accidentelor. Viața are prioritate", sub care era scris cu markerul "Viața bate filmu". Am suspinat, din nou în același timp cu mobila, la citirea panoului. În rest, vreme frumoasă, Miez în formă, ceasul de la dulap ne mai trezea din când în când din toropeală cu un DONGGGG (niciodată la ore fixe însă), gazdă primitoare la Arad...
Ca să sărbătorim etapa încheiată cu succes (care putea fi și singura, dacă eram întorși la vamă), am scos-o pe păpușe la Mall cu duba. Am mâncat chinezește, ne-am plimbat un pic, am făcut niște poze și apoi ne-am retras pentru binemeritata odihnă.



VA URMA...?

Episodul 3

Operațiunea "Oglinda" (I)

Dat fiind că Le Miez cam trage chiulul în ultima vreme, voi face eu un scurt rezumat al aventurii noastre prin Europa cu schiurile și oglinda.

Well, da. A fost o combinație destul de ciudată, dar, precum toate combinațiile încercate alături de balanța cu surâs circular, a fost o combinație ce până la urmă s-a dovedit a fi câștigătoare. Dar să începem.

Racolarea

Totul a început în urmă cu o lună și un pic, când vărul meu elvețian mi-a propus să transport niște "lucruri" pe care le moștenise de la o rudă din România. Atunci am auzit pentru prima oară de Oglindă, și am scris așa pentru că e orice, numai substantiv comun nu.

Am avut o primă întâlnire în locul de depozitare al "mărfii", ocazie cu care am stabilit și detaliile călătoriei: urma să transport un dulap cu ceas (bestial ceasul, avea inclusiv gong), o oglindă și un serviciu de masă pentru 12 persoane la sediul lui central din Elveția. Am refuzat să transport și tabloul pe care îl dosise printre farfurii, pentru că la Rahova s-au înăsprit condițiile și nu aveam chef să îmi arunce T portocale cu praștia peste gard, dacă eram prins la vamă.


Nu de altceva, dar orice poate fi încadrat la capitolul "artă" nu trece de Vamă fără o ștampilă de la Patrimoniu. Oricum aveam emoții serioase cu privire la oglindă, pentru că puteai să juri că era proaspăt fabricată pe la 1920. Nu era singura mea emoție legată de oglindă, dar voi reveni asupra acestui subiect mai încolo.

Am stabilit că voi închiria o mașină pe care o voi conduce chiar eu până în Elveția, protejând obiectele cu prețul vieții. Au urmat detaliile financiare, precum și mențiunea mea că e posibil să am nevoie de un copilot. Tratativele inițiale fiind încheiate, au urmat

Pregătirile

Grație unui prieten binevoitor, am făcut rost de un VW Transporter, mașina perfectă pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Acest prieten binevoitor era de asemenea și un prieten foarte distrat, însă. Am realizat cu câteva zile înainte de plecare că, deși mașina terminase leasingul prin 2009, nu avea talonul nou. Făcând un sumar,

- mașina nu avea acte
- mobila nu avea acte (exista doar un certificat de moștenire foaaarte vag)
- eu nu aveam acte (ultimul pașaport al meu a expirat cu muuult înainte să intrăm în UE)

Situația nu era așa gravă, pentru că aveam 10 zile să fac toate actele. Umm... Nu, situația era FOARTE gravă. Așa că, în lipsă de soluții alternative, m-am pus pe treabă. Și dă-i tată și aleargă! Circa Financiară, Trezorerie, Pașapoarte, Înmatriculări, Vamă. Vama a reprezentat și punctul terminus, pentru că mi s-a spus pe un ton răspicat și foarte amabil (not) că nu am voie să îmi transport mobila în Elveția singur, am nevoie de un transportator autorizat (CMR, carnet TIR etc.).

Și cum mă întorceam de la vamă, gândindu-mă că nu mă pot opri doar niște vameși amărâți din această aventură, m-a oprit un refugiu de tramvai. De fapt nu m-a oprit, că am mers mai departe, dar deplasarea este destul de dificilă când ești cu roțile în sus, așa că în cele din urmă m-am oprit. Ca de obicei, eu n-am pățit nimic, Smart-ul cu care eram a avut însă nevoie de transport cu targa. Oh well, mi-am zis, faptul că n-am murit nu poate fi decât un semn că trebuie să merg mai departe.

VA URMA...?

Episodul 2

Guguștiucul călător

Guguștiucul s-a întors. Bronzat cu ochelari, de la schi, obosit, dar cu 9 țări în 10 zile la activ, e și normal să fie așa. A fost ca un vis, de data asta însă un vis frumos. Vă las cu o melodie și câteva poze (credeți sau nu, nu sunt luate de pe net, sunt făcute de mine). Revenim după pauza publicitară.

E oficial

Se pare că e oficial. Vă ziceam că mă pregătesc de un mini-tur european. Ei bine, voi avea un copilot, sau mai bine zis o copiloată (de la copil, get it? i made a funny) demnă de renumele meu de campion de raliuri. Numai că de data asta nu vom fi doi nebuni în căutare de libertate, ci doi parteneri în căutarea unui drum fără gropi. Nu, pe bune. Că transportăm niște chestii fragile.

Nu numai atât, dar n-o să mergem cu mașina mea tristă cu puteri supranaturale, ci vom călători în condiții de lux cu (și aici citez Miezul)

Le Miez: uu funky :)))
Le Miez: the mistery van:))

după care îl voi cita pe Max Pain

Max Pain: scooby dooooooo
Coyote: :)))
Coyote: zoinx

Adică o ditamai duba, de persoane însă. Mă rog, combinație. Având în vedere că are și geamuri relativ fumurii, aș putea sa scriu pe ea FREE ICE-CREAM și să o folosesc în scopuri pedo-gogice. Sau era pedagogice? Nu mai știu.

Mă rog, mai sunt câteva detalii de rezolvat, cum ar fi că mașina nu e încă înmatriculată, eu nu am pașaport și marfa pe care o transport nu are acte, dar hei, i laugh in the face of danger... Right?

Iar acum, moment muzical cu bărbați goi. Bolnav.