Viena pe scurt

Bă, vă zic: de ce ți-e frică nu scapi. În mod repetat.
Iar am zburat. Iar am zburat la Viena, de data asta pentru o glumă de petrecere de sfârșit de an, un fel de maraton culinar și temporal care m-a facut să mă gândesc la câți bani s-au cheltuit aiurea în loc să ni se dea ca bonus. Cum să pleci joi la 17.00 și să te întorci vineri la 21.00? Oh well, să continuăm.

Ați stat vreodată la hotelul de gheață de la Bâlea Lac? Cam așa era și hotelul la care am stat, doar că era mai frig. Și aveau uși duble, dar mai distanțate așa, de ziceai că intri în șifonier. "Tu ce dulap ai? 316."
Păi zău așa: bar în cameră nema, geamuri nefuncționale (aka nu puteai să-l închizi pe cel din exterior pentru că primul rând de geamuri avea sistemul de închidere blocat), praf prin camere, un frig de-ți amintea de România... În plus, iar m-au cazat în aripa bântuită a hotelului, de umblam juma' de oră până ajungeam la cameră: ori mergeam cu liftul de la parter la 3 (făcea cam 10 minute până acolo și avea opriri la etajele 1 și 3, 2-ul probabil era în altă dimensiune) ori urcam pe scări, mergeam până la capătul coridorului, treceam de ieșirea de urgență (care era de 1.5 m înălțime - i'm telling you, that was some f#cked up s#it) și mai mergeam două minute drept până dădeam de o ușă de dulap. Serios, prima dată când am încercat să ajung la recepție am ajuns într-o scară de bloc pe altă stradă.

A urmat cina festivă, despre care nu aș vrea să vorbesc că mi se apleacă, apoi înapoi la hotel pentru dârdâitul binemeritat. A doua zi m-am fâțâit prin magazine, remarcând cu snobism că la noi totul e mai ieftin, apoi am mâncat la un pub ordinar unde am fost serviți de o româncă.

În rest nimic special de semnalat: primăria e la locul ei, împreună cu tradiționalul târg de Crăciun (unul din cele 16 din tot orașul), metroul lor e în continuare mai mișto decât al nostru (și mai mult ca dublu la preț), circulația prin oraș cu mașina e la fel de eficientă ca în București și, noutate pentru mine, se claxonează destul de mult.

Sunt cam obosit, așa că vă las cu muzica. Ah, și încă ceva: din cauza plecării la Viena, nu am apucat să îmi plătesc întreținerea. Deci urmează un nou episod din "Drăguță, hai pe la mine să plătești". Cred că o să ajungem în dormitor.

Office wars

Ce mai faci? De când nu ne-am mai văzut? Probabil de mult timp, eu nu am cum să știu, pentru că în ultima vreme am lucrat non-stop. Toate pentru o cauză nobilă, dezvoltarea economică a țării. Păi când de tine depind cateva sute de noi locuri de muncă, parcă te trezești mai motivat dimineața decât atunci când de tine depind șase imprimante și o șefă isterică.
Dar știți cum e, omul se adaptează. Așa că m-am adaptat și eu, pe principiul monkey see, monkey do, la noua mea familie de la birou, alături de care am petrecut foarte multe nopți albe și zile încețoșate.
Ce voiam de fapt să vă spun și m-am pierdut în introducerea asta demnă de Creangă, este că noi, la birou, din lipsă de alte activități recreative, ne-am apucat să ne facem, cum ar zice un coleg, "glumițe". BTW, urăsc acest cuvânt, dacă îl rostești în preajma mea, așteaptă-te la pioneze pe scaun.
Lucrurile au început timid: un mouse scos din priză. Apoi un mail trimis de pe un calculator lăsat neblocat. Nimic grav, doar un mail către alt coleg.
Ostilitățile au continuat însă cu versuri de manele care au apărut în mod misterios în caietele noastre de ședințe. That's when shit turned ugly. A urmat un wallpaper cu Guță, asezonat cu imposibilitatea de a mai schimba wallpaper-ul fără intervenția unui specialist IT *cough*. În final s-a ajuns la un echilibru, odată cu amplasarea strategică a odorizantului de cameră sub biroul meu, cu senzorul de mișcare activat. Jucărie mai parfumată ca atunci n-am mai avut niciodată. De atunci au mai fost câteva hărțuiri pe la frontiere, gen toată stiva de sticle de apă de 5 litri mutată sub biroul unui coleg (vreo 20 de sticle de 5 l) sau etichete lipite pe obiecte personale, dar nimic major.
Ideea generală este că îmi place jobul ăsta. Pentru prima dată în vreo 7 ani, îmi place jobul. Miercuri ne-a convocat Wuf la o petrecere, după care luăm o vacanță de o săptămână, cam. Că deh, nimic nu durează o veșnicie.

Some sweetness.



Matrioșka se apropie cu pași repezi.

Here we go again

Acum două săptămâni sau mai mult am primit o invitație pe Outlook de la biroul din Germania pentru petrecerea de Crăciun. Nu știam dacă să merg, mai ales că nu merg colegele/prietenele mele, deci era cam nașpa.
Însă zilele trecute, vine Wuf, șef-miu, cu un rânjet pe față la mine și îmi spune "Hey, when was the last time you went to Munchen?". "Ummm, never?".

A doua zi primeam pe mail boarding pass-ul.

The things I have to do for my job. Acum o să trebuiască să zbor din nou.

De azi

Nu am nimic special de zis, doar câteva întâmplări scurte.

1.Se făcea că eram la birou azi, iar Wuf m-a rugat să scot niște bani de pe un card al firmii(pentru luluts: ESTE LA MIȘTO GREȘEALA). Io, normal, îl întreb cât să scot și care-i PIN-u'. Și ce-mi răspunde dragul de austriac, mânca-i-aș ochișorii lui de arian? Textual: "Oh come on, you're romanian, you don't need the PIN".
Yeah.

2. Se făcea că mă plimbam pe ștrasă cu luluzaurul (denumire științifică felis catus lulus) lângă mine, amândoi călare pe EMO al meu. Se făcea că ne pierdusem în muzică, în ceață și în viteză, pe străzile pustii din miez de noapte. Și cum ascultam eu muzică liniștit, cu pisica torcând fericită, numai ce-o văd că sare din scaun și țipă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!". Bă, ce-i drept, era o pizdă în mașina de lângă EMO, dar serios, acum, luluts, m-ai întristat rău la faza asta... Chiar crezi că eu n-o văzusem? :))

3. Închei cu o furăciune nerușinată de pe Utopia Balcanică, și anume aceasta:



Come to Romania. Your PIN number is already here.

De la birou 2

Mă fetelor, eu am o problemă cu serviciul. Colega şi prietena mea, Balanţă ea de fel, imediat ce plec să mănânc de prânz, îmi ia caietul pe care îmi notez eu ce am de făcut şi începe să deseneze flori pe el. Da frate. Flori. Şi n-ar fi o problemă, că îmi plac exprimările artistice de orice fel, doar ca ăla e caietul pe care îl iau cu mine la şedinţe. Vă imaginaţi cam ce ar crede Wuf (şeful meu, i-am găsit porecla, gata) dacă ar vedea caietul meu plin de floricele?
Cred că o să iau caietul cu mine peste tot, că nu se mai poate aşa. Maşina mi-a tăguit-o, carneţelul mi l-a tăguit (şi-a scris inclusiv iniţialele pe copertă, sub numele meu), mai lipseşte să mă trezesc într-o dimineaţă cu numele ei tatuat pe fund. Sau cine ştie, poate deja îl am. Ia stai, mă duc să mă uit. BRB.

Austrian Retreat - partea cu băutura

Vă spuneam că a trebuit să plecăm de la restaurantul cel select, pe motive de băutură. Și dacă tot am renunțat la atmosfera călduță din Aiola Upstairs, am ajuns la barul Aiola downstairs, mai precis cu vreo 276 de trepte mai jos. Mă rog, se chema Aiola Nuștiumaicum, dar tot Aiola era. Și atmosfera era tot de căcat. Noroc cu un pahar de vodca și cu Damian, colegul nostru din Viena, cu care ne-am distrat toată seara, începând de atunci. Și totul a pornit de la mine.
Șeful nostru, după cum v-am mai zis, e austriac. Și deși a făcut nuștiu ce master în State, are o engleză de zici că-i austriac. De cele mai multe ori înțelegi ce spune, dar există cuvinte care nu-i ies. Cum ar fi cuvântul WITH, cel care a generat ”viralul”. Săracul de austriac nu reușește deloc, dar DELOC, să pronunțe with. Îl pronunță woof. Dar e un woof d-ăla gen ”Who let the dogs out?”. Și mai tare e faptul că are obiceiul să repete cuvintele, mai ales când se gândește la altceva. Ca de exemplu ”I want...want you to...ăăă... talk woof... woof... Mr. Damian”. Suspect e că am realizat primul cât de hilar e. Genul ăsta de ticuri verbale nu pot fi ”neauzite” odată ce sunt conștientizate, așa că din momentul în care le-am atras colegilor atenția în legătură cu woof-ul, toată seara s-a continuat numai cu propoziții care aveau cuvântul with în componență. Pronunțat ”doggy style”. S-a râs într-un mod barbar pe tema asta, iar gluma a prins atât de mult încât, 10 zile mai târziu, când Damian a plecat din firmă, a dat un mesaj de adio care se încheia cu ”P.S.: for my romanian colleagues, one last *WUF*”. Criminal.
Anyway, dată fiind atmosfera relativ inexistentă din primul bar, am mers la un al doilea, unde le-am încercat și lor vodca. În cele din urmă am luat taxiul și am mers într-un club unde ”s-a” dansat și unde șeful a insistat să ne îmbete. Mai precis, ne-a preparat chiar el băuturile, cică vodcă tonic. Tonicul însă era doar un zvon, ce-am băut noi putea fi folosit fără probleme pe post de combustibil alternativ. Cred că și noi eram inflamabili după băuturile alea. Mă rog, trei pahare de vodcă mai târziu sprijineam unul dintre pereți, care stătea să cadă peste petrecăreți. Și doar eu observasem.
Pe la vreo 4 ne-am hotărât să luăm taxiuri până la hotel. Am plecat cu trei taxiuri, dar la hotel au ajuns doar două, că al treilea a înțeles greșit destinația. Nu al meu, care a ajuns la hotel primul, dar culmea e că ÎN hotel am ajuns ultimii (eu și 4 din colegii austrieci), pe motiv că ni s-a făcut... foame. Am colindat tot Graz-ul în căutarea unui fast food, pe care l-am găsit la 100 de metri de hotel, până la urmă. Acolo ne-am împrietenit cu un grup de studenți hipioți, la fel de beți ca și noi, cu care iar am trântit o partidă de râs. Eram un spectacol de luat în seamă, noi în pantaloni de stofă și cu sacouri, ei în haine lălâi și complet neîngrijiți, dar râzând împreună de mama focului. Avantaj Austria.
În fine, după încă un popas scurt la un bar ”ca să ne clătim gura înainte de culcare”, conform șefului meu, am ajuns la honeymoon suite-ul meu, unde mortăciunea de coleg al meu dormea de ceva timp deja. Sper că n-am făcut foarte mult zgomot în încercările mele de a-mi găsi camera și a nimeri patul.
Patru ore mai târziu, la 9.00, eram în holul hotelului, pregătiți de un tur cu ghid prin Graz. Și ce pregătiți eram toți! Zici că mersesem noaptea trecută în șir indian pe autostrada A2 și ne călcaseră vreo două-trei tiruri.
În fine, sărind peste partea neinteresantă cu monumente și date istorice, ajungem la încă o masă de prânz copioasă, apoi la o călătorie cu viteze disperate înspre Viena (era cât pe ce să ratăm avionul).
Am zburat spre casă din nou cu fetele de la FlyNiki, cu care mi-ar fi plăcut să intru în Mile High Club. N-a fost să fie, dar aud că în curând va trebui să zbor din nou în Austria, pentru petrecerea de Crăciun, așa că mai e o șansă.
Of, iar Austria?

P.S.: Și ca să nu credeți că doar profit de pe urma firmei, azi am stat două ore peste program să asamblez un birou de la IKEA. Și nu, nu intră în job description.

Un pic de Napalm Love via luluts - a cat with a kitten.

De la birou

Discuţie pe mail între noi şi şeful nostru austriac.

O colegă către şefu: Hi boss, are you coming today to the Bucharest office?
Şefu către toţi: I am coming tomorrow evening. You wanna party today?
Eu către şefu: The invitations have already been sent, the DJ is hired, all we need now is the alcohol. We’ll send you pictures!
Şefu către noi: I guess I will receive some nude pix then! ;-))

Cred că îmi place aici. No, really.

Austrian Retreat - partea a doua

Bă, trebuie să vă zic ceva înainte să continui povestea austriacă. Azi am rămas fără hârtie igienică la birou, deci mâine o să fie o zi de căcat, asta dacă nu mi se face mie milă de colegii mei și aduc un sul de acasă.
Dar să revenim la povestea noastră. Mai precis, după prânzul copios din centrul Vienei, ne-am îmbarcat în mașini cu direcția Graz. Pe drum, traumatizat după experiența zborului și cea a șnițelului vienez cu gem de afine (absolut bestial, fără urmă de îndoială), am luptat fără sorți de izbândă împotriva somnului. M-a ajutat și bancheta din spate de la BMW-ul șefului, care mă obliga să stau ca scândura, dar chiar și ajutat de bancheta neconfortabilă nu am reușit să-mi țin gura închisă prea mult timp. Așa că am adormit și am deschis-o larg. Conform celor relatate de martorii la eveniment, nu am sforăit și nici nu am deversat lichide din cavitatea bucală, ceea ce este un lucru pozitiv în relația mea cu managementul companiei.
După două-trei ore eram în Graz, un oraș foarte simpatic și cu un trafic înfiorător, aproape ca în București. Colegul nostru Wiki fiind în cealaltă mașină, n-a trebuit să oprim deloc pentru vărsături, așa că am ajuns primii la hotel. Ceea ce înseamnă că am putut să ne alegem camerele (eu și cu celălalt coleg al meu, care are aspectul și privirea unui cadavru în descompunere). Aveam de ales între o cameră dublă, apartamentul prezidențial și și și... the honeymoon suite. Era clar că nu voi alege camera dublă, pentru că chiar nu voiam să dorm în pat cu mortu', așa că am ales ultima variantă, lăsându-i lui Wiki apartamentul prezidențial (trebuie din când în când să știi să fii umil).
Și ce alegere bună am făcut! Mansardă,scară interioară, jacuzzi, terasă cu jacuzzi, lumini cu dimmer, mai lipseau lumânările și prezervativele. Cum însă nu sunt necrofil, am ales să dorm în camera de jos, urmând ca Mortu' să doarmă la etaj, mai aproape de Ceruri. Pe pat m-au întâmpinat două ciocolățeeeleee - una am mâncat-o și pe cealaltă am dosit-o în bagaj, cum ar fi făcut orice român care se respectă.
La ora șapte ne-am reunit în restaurantul hotelului, ca să facem cunoștință cu restul echipei și să discutăm aspecte legate de proiectele la care lucram. Yeah right. Ajunși acolo, am decis de comun acord că este timpul să mai băgăm în noi un pic, așa că am plecat către Aiola Upstairs, un restaurant cocoțat pe stâncă, la doar 10 minute de hotelul unde eram cazați. Ce bășini erau în Viena, dar ce bășini erau aici! Și ce priveliște, în plus. Servirea a fost execrabilă, mâncarea puțină și scumpă, însă prezentarea mâncării era fantastică iar bucatele foarte, foarte gustoase. Am comandat și eu singurul lucru pe care îl înțelegeam din tot meniul în afară de cuvântul Menu (era în germană și în engleză meniul, dar să mor dacă recunoșteam vreun cuvânt, așa de ciudate erau opțiunile).
Masa asta s-a lungit până pe la vreo unșpe. Trei ore de discuții încrucișate în română, engleză și germană, germană pe care n-o stăpânesc teribil de bine (aka deloc). Ca urmare a trebuit să mă concentrez foarte mult să prind ceea ce se discuta, dar am trecut cu bine și de această încercare. Ne-am decis să plecăm pentru că Wiki se amețise un pic și începuse să ne explice noțiuni de statistică, cu sigma, miu și alte mamifere preistorice.
Apoi au urmat barurile. Oh, mama lor de baruri. Dar vă povestesc data viitoare de baruri. Și de cum m-a îmbătat șeful meu.

Urmează formația vocal-instrumentală Peppermint Lounge, cu șlagărul lor de mare succes Portocala Africană. Să vă chill.
Hai la mulți ani, sănătate, hîc!

Austrian Retreat - partea 1

V-am păcălit cu poza, credeați că o să fac pe istoricul cu voi, nu? Războaie, retrageri, alea-alea. Stați calmi, am copiat tot liceul la istorie, deci n-aș putea să vă zic nici măcar între ce ani a domnit Ion Iliescu.

După cum ziceam și în episodul anterior al povestirilor de birou, am fost obligat să plec două zile în Austria, la un ”retreat” (în traducere liberă, distracție gratis) cu colegii din mai multe sucursale ale firmei unde lucrez (cică). Să vă zic cum fu, deci.
Mie nu-mi place să zbor. Da' deloc-deloc. Are probabil de-a face cu faptul că sunt un fel de inginer, și știu cam câte milioane de piese are un avion. Și pentru că știu că mă deplasez la 10-12 kilometri de pământ, într-un tub de aluminiu, cu aproximativ 860 km/h. Dar uneori ești nevoit să îți înfrunți temerile, așa că joi dimineață eram la Otopeni, pregătit pentru încă niște ore de disconfort psihic (că doar am zburat de zeci de ori până acum, știam cum e).
Și la ducere, și la întoarcere, am zburat cu avioanele lui Niki Lauda, dar în special cu stewardesele lui Niki Lauda, care par alese în ciuda unui anumit organ sexual masculin. Toate sub 24 de ani, pregătite să te servească, zâmbitoare și al dracului de frumoase. Cum ar zice Ralucutza, crapă pielea pe ele. Chiar mă gândeam că ar fi păcat să cadă avionul cu noi și să dispară așa frumuseți. Dar nu s-a pus problema, pentru că zborul a fost lipsit de orice urmă de zgâlțâieli sau alte lucruri înfricoșătoare (pentru mine lucru înfricoșător era până și un strănut, deci a fost un zbor chiar liniștit).
Am aterizat pe aeroportul din Viena, unde ne aștepta un nene cu cartonaș (i've always dreamed about that). Apoi am fost transportați la biroul central cu un van d-ăla cu geamuri fumurii și cu scaunele face-to-face. Și când zic central, chiar la asta mă refer, eram chiar în buricul Vienei.
După ce am cunoscut o parte a echipei de acolo, am făcut turul birourilor, am stat un pic la taclale cu Benedict (cum să te cheme Benedict?), un coleg foarte haios, apoi am făcut ce era necesar ca să ne continuăm ziua cum trebuie: ne-am dus la masă. Care masă s-a lăsat cu desert, cu discuții prelungite și cu aroganțe, pentru că era unul dintre restaurantele de snobi, deci ne-am simțit obligați să ne dăm aere. Am reținut doar una dintre discuții, în care unul din colegii mei se întreba de ce în germană cuvântul ”șervețel” e feminin și nu neutru, ca la noi. Șeful nostru a răspuns ”dar uită-te la el, cum sa nu fie de gen feminin? E așa alb, fin...” la care eu am adăugat ”da, și te folosești de el”. A urmat o repriză de râs și câteva eschive din partea mea. De ce eschive? Pentru că iubitele mele colege și mai ales prietene nu au gustat așa mult gluma mea, așa că am gustat eu meniul. La propriu.

Mi-e somn, așa că o lăsăm pe mai încolo. Urmează partea a doua, în care veți afla cum am dormit eu în honeymoon suite, într-o atmosferă romantică, împreună cu colegul meu. Kinky stuff.

Această melodie goes out către my baby care este. O seară cumsecuvine.

The Bird and the Bee - Polite dance song.



Would you be nasty with me?

Garfield e român. Șeful meu nu

V-am promis că vă povestesc despre noul meu job, dacă sunteți cuminți. Hai să vă zic, da' pe scurt, așa.

După experiența cu cucuveaua isterizată, am decis să plec din țară sau măcar din București, pentru că problema este una de mentalitate. Mi-am dat la vânzare mașina, mi-am planificat închiderea creditelor pe care le aveam și am început să caut alternative. Și uite-așa, cum stăteam eu pe gânduri, vine o prietenă și-mi spune ”dacă tot ai lucrat în auto și în IT, n-ai vrea să lucrezi și în domeniul consultanței”? A urmat discuția cu ”nu mai vreau să fiu sclav pe plantație” și ”plec”, dar am fost convins să aplic cu două argumente foarte tentante. Mai exact, am aflat că directorul firmei e austriac și sediul firmei e la fix 7 minute de mers lejer pe jos, adică aceeași distanță ca și până la firma cucuvelei.

Și iată-mă trecând prin două interviuri la distanță de trei săptămâni, urmate de o decizie favorabilă. Rezultatul? Lucrez cu două fete foarte frumoase și deștepte, pe care le cunosc cam deee... 15 ani, cu un tip haios pe care l-am poreclit Wiki (pentru că până acum nu a existat vreo întrebare la care să nu știe răspunsul), iar șeful nostru comun are o mentalitate venită clar de pe alte meleaguri.

Și de ce zic de mentalitate? Sunt de două săptămâni angajat aici și deja am fost la un curs de specializare, iar joi plec în Austria pentru un team-building/petrecere de sfârșit de an. Condiția fiind una de bun simț, și anume să tragem cât putem la birou. Ceea ce, dat fiind domeniul în care sunt, este ceva absolut normal și logic.

Așa că programul meu începe la 9, se termină când terminăm ce avem de făcut ziua respectivă (sarcini care în 60% din cazuri ni le stabilim singuri, fără intervenția șefului), iar atmosfera este la cam 300 de ani-lumină de firma lu' Pește la care am lucrat înainte.

Concluzia este că plănuiesc ca ăsta să fie ultimul meu job înainte să-mi pornesc eu afacerea mea, etapă care va începe peste doi ani (sper). O să vă povestesc despre colegii mei într-un episod viitor al povestirilor de birou. Până atunci, vă las cu Donora. Everybody now.

De pe un site

Vă spuneam mai demult de anunțurile pentru locuri de muncă. Mai precis că oamenii de la HR din cadrul multor firme ar trebui nu dați afară, ci trași pe roată.
Well, am mai dat de niște exemple.

Întâi să vă zic postul. ”Referent Export”. Cum ar veni, se referă la exporturi. Da, înseamnă de asemenea și expert în domeniul exporturilor, dar nu era mai ok să scrie chiar așa, ”Specialist operațiuni export”? Da, era prea lung. Categoric.
Apoi avem ”Este necesara cunoasterea limbii Rusa -foarte bine de preferinta nativ.”. Deci tavarișci, ori ești rus ori ești șomer. Nu prea mai rentează să fii român în țara asta.
Urmează responsabilitățile și beneficiile. Vreo patru responsabilități la număr, și un beneficu. Unul. ”Beneficii: Mediu de lucru placut”. Cum ce înseamnă asta? Te lasă în viață atâta timp cât îți îndeplinești responsabilitățile. Oricum vei lucra într-un subsol, deci nu te va auzi nimeni țipând.
Explicația e mai jos, la descrierea firmei. ”Companie de produse medicamentoase”. La noi, în capitalism, se zice companie farmaceutică. Dar socialismul funcționează altfel. Farmacii? Ce, ești chiabur?

Mă opresc aici, că am niște chestii de făcut (indiciu: începe cu s și se termină cu omn). Ah da, vă mai zic că mi-am găsit jobul ideal. Mă fac tractorist. Serios, d-ăla bronzat cu urmă de maieu și care pute de la 3 metri a țuică și tutun prost. Dar să nu generalizăm.

Vă las cu o descoperire marca little sis, și anume Hanne Hukkelberg. Un fel de Martina Topley-Bird meets Elsiane and has sex with Gotye. Enjoy.

Divorț cu strigături

Ieri a fost ultima mea zi în compania cucuvelei isterice. O călătorie scurtă, intensă, din care am învățat (sper) destule lucruri. Să vă zic ce am învățat? Hai să vă zic, că așa v-am obișnuit. Am învățat că:

1. Expresia ”a face spume la gură” este cât se poate de reală. Am observat asta după ce i-am spus cucuvelei cât de dor o să-mi fie de țipetele ei și de felul cum își tratează angajații. I-am menționat și că mă bucur că am plecat DUPĂ ce am reușit (noi, echipa) să obținem cel mai bun rezultat financiar din istoria firmei. Moment în care a început să scoată spume mai ceva ca mașina mea de spălat după ce am băgat în ea ca tâmpitul detergent pentru spălat manual.

2. Atunci când începe să tremure casa cu tine, trebuie să te asiguri că nu se reasfaltează în zonă, pentru că altfel vei arăta destul de ridicol încercând să sari pe geam în curtea în care colegii tăi au ieșit la o țigară.

3. Mai există și oameni profesioniști, care își fac treaba până la capăt. În general însă, aceștia coincid cu oamenii care sunt privați de respectul cuvenit și sunt tratați ca niște sclavi. Păcat. Eu încă mai cred că, conceptul de muncă de plăcere nu e incompatibil cu performanța, dacă se respectă niște reguli. Dimpotrivă, dacă dimineața te trezești cu o mentalitate de genul ”hai să mai rezolvăm niște probleme, să mai facem un ban, să mai avansăm un pas-doi-trei”, poți realiza mult mai multe decât dacă faci lucrurile cu teama de represalii. Dar asta presupune să-ți alegi cu atenție angajații. Ca să gâdil în mod plăcut urechile Albinuței, HR-ul reprezintă o componentă esențială într-o companie. Și nu HR-ul ăla care se uită pe CV-uri și organizează interviuri, ci departamentul care se asigură că se comunică eficient în cadrul companiei, că echipele sunt omogene... utopic, nu? În alte țări se poate, la noi nu.

4. Clauzele unei înțelegeri trebuie scrise, pentru că altfel, ”ai înțeles tu greșit”. Comunicările trebuie făcute în scris, chiar și cele triviale, pentru că altfel ”nu mi-ai spus nimic, minți!”.

5. Dacă ți se oferă un salariu inițial prea mare, există un schepsis. Sau în cazul de față, mai multe. Gen ”pe cartea de muncă ai salariul minim pe economie” și alte țigăneli.

Aș vrea să mulțumesc pe această cale fanilor mei :)), precum și echipei ”de intervenție” cu care am lucrat, buni profesioniști și buni oameni. Voi sunteți motivul pentru care am adăugat, cum rar o fac, tagul ”prieteni” alături de tagul ”office” la acest entry. Vineri mergem la bere, da?

A, și să vă zic una tare, Pig Brother, vechiul meu șef, după ce și-a sacrificat numeroși ani și resurse pentru firmă, a fost ”debarcat” în cel mai jalnic mod, ajungând să fie ultimul care află. Oricât de neom ar fi el, și chiar dacă are o situație materială care nu va fi afectată de plecare, mi se pare un pic nedrept ce s-a întâmplat. Dar hei, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc, așa că nedreptățile sunt parte din viață.

Viața bate filmul.

Și acum, un triple-combo. Animație mișto + melodie mișto + versuri mișto.

Cam așa mă simt eu...

.. Pe la ora patru după-amiază, când sunt la birou.



Pe motiv că sunt pe picior de plecare de la locul actual de muncă, azi m-am distrat foarte tare la birou. Bine, e și cucuveaua în concediu, deci tot personalul firmei a fost mai relaxat.

Ce nu v-am spus eu este că virgulă cucuveaua are un fiu. Fiul ei este foarte simpatic, aparent. L-aș compara cu o nevăstuică, dacă aș avea ocazia. Foarte amabil și alunecos, omul ăsta (dealtfel coleg cu noi, că deh, nu scapă el așa ușor) are o problemă. Băi, dar o problemă documentată. Domnișorul nevăstuică nu suportă lucrurile strâmbe. Terminați cu râsetele, e chiar gravă treaba. Imaginați-vă că trece pe lângă un tablou strâmb. Ei bine, instinctiv, îl îndreaptă. Jur. Nu conștientizează, e ceva ce e peste puterea lui de control.

Așa că de fiecare dată când las jaluzelele mai jos, le blochez într-o poziție aproape orizontală. Mereu aproape orizontală. Apoi aștept împreună cu Alinuța să treacă el prin zonă, ca să ne distrăm copios.

Nu, nu sunt sadic. Nu mă pot abține însă.

Și tot pentru că nu mă pot abține.

True... Sooo true.

Și melodia regulamentară:



Poza de aici.

Garda!

Pe principiul ”o demisie nu vine niciodata singura”, săptămâna trecută am avut o surpriză. Pentru unii plăcută, pentru alții neplăcută, nu dau nume că nu e bine să te bucuri că moare capra vecinului (vecinei, mă rog).
Sună cineva la poartă, ridică Alinuța receptorul...
”-Garda Financiară”.
În secunda doi, lumea începe să se agite, Alinuța ascundea banii prin sertare, șefa ducea geanta ei diplomat în beci, unde cineva trebuia s-o păzească cu prețul vieții, eu scoteam pe ușa din spate imigranții pakistanezi care munceau la noi pe nașpa (exagerez un pic, dar înțelegeți ideea), toate astea s-au întâmplat în timp ce dubioșii de la Gardă urcau scările. Și mai zicea șefa că nu suntem eficienți... pff...
Următoarele două ore au fost foarte palpitante, dat fiind că Alinuța era albă și tremura, șefa mai avea puțin și dădea în plâns iar băieții de la Gardă făceau percheziții de cavități prin firmă. Băieții de la Gardă fiind un slinos bătrân și un libidinos tânăr. Sau invers, nu am reținut exact. 78-de-telefoane-către-contabile mai târziu, rezultatele au fost mult mai bune decât probabil se așteptau ei, adică doar fo' 8000 de lei amendă. Șefa a trecut razant pe lângă penitenciarul Rahova, refuzând să îi ”ungă” pe băieți. Și spun asta pentru că unul din ei avea în geantă un reportofon (mai degrabă magnetofon) pornit (se vedea microfonul) , deci mirosea a penal dacă șefa făcea ceva greșit.
La final s-au interesat de produsele pe care le comercializăm, că ”am nevoie pentru fi-miu” (gen mită în natură, gen), comisarul (ce porno sună) tânăr a salivat un pic pe lângă vulpea de la vânzări, după care au plecat cu planul de amenzi făcut, acompaniați de un miros specific.
Replica de senzație a avut loc azi, când primesc un telefon.

-Bună ziua, aș dori să vorbesc cu Domnișoara Directoare Vulpea de la Vânzări.
-Cine o caută?
-[nume prenume]
-Imediat.

O pasez pe vulpea de la vânzări la telefon, iar discuția ce a urmat merita înregistrată. Cu magnetofonul. Libidinosul tânăr de la Gardă o invita pe vulpea de la vânzări la o întâlnire ”de afaceri”, probabil în scopul ștergerii datoriilor firmei. Surprinzător pentru mine, care știam că vulpea de la vânzări ar face orice pentru firmă, a refuzat ”întrevederea”, apoi a închis elegant telefonul, chiar la momentul potrivit pentru ca libidinosul să nu audă hohotele noastre de râs. Gen ”păpușe, cinăm sau dăm amendă?” gen.

Ciudat, șefa nu râdea. Poate pentru că ea s-ar fi dus la întâlnire.

Records in my head

Fur melodii, asta fac. Mă folosesc de contul meu de LastFM pentru a găsi tot felul de melodii, pe care le savurez cu nerușinare, fără să țin cont ce amintiri îți invocă ție o melodie care mie îmi place poate în alt fel.
La fel, și alții iau de la mine melodii. Sper ca măcar unele melodii din cele pe care le-au descoperit din cauza (ahem, Miez) mea să le asocieze cu niște amintiri frumoase.
Am citit niște cuvinte foarte frumoase: ”music is what feelings sound like”. Picture this feeling:



Pe mine melodia asta mă duce undeva departe, undeva unde vreau să fiu. Unde voi fi, pentru că obțin tot ce îmi doresc.
Și să-ți vând un pont: și tu poți să ajungi acolo unde vrei să fii. Asigură-te că vrei să ajungi acolo, apoi gândește-te zilnic la asta și fă ceea ce trebuie ca să ajungi unde ți-ai propus. Do or don't. There is no ”try”.

In other news, cred că dacă mă voi căsători vreodată, voi avea o soție tare pisăloagă. Nu de altceva, dar se zice că toate experiențele te pregătesc pentru ce vei avea de înfruntat în viață, și jur că dacă s-ar da diplome pentru ”arta de a părea că asculți”, aș fi premiant, la cât antrenament primesc la birou. Alo, șefa, mai facem o pauză? No, really, voi nu înțelegeți. La modul cel mai concret, dacă se apucă să vorbească cu tine și nu o întrerupi, poate vorbi 3 ore non stop. Și să dea dracu să pleci în concediu, că ajungi ultimul nenorocit în gura ei. Mincinos, leneș, dezordonat... Sincer, nu știu cum dau doar de panarame de șefi. Dacă toți sunt așa, aș dori să mă mut la țară și să cultiv legume.

In other news, Max Pain și-a găsit job în țara mâncătorilor de croissante. Nimic nu-ți poate sta în cale dacă ești consecvent și răbdător. Și le poți avea pe toate: o persoană care să te iubească precum ochii din cap, o situație materială care să îți permită să faci ce îți dorești, precum și

Max: k
Max: hai ca am plecat la plaja
Max: vb mai tarziu
Coyote: succes si crema

Toate astea, pe Coasta de Azur. Speaking of which, să vă mai dau o melodie, pe care vreau să v-o imaginați ca fundal sonor pentru un răsărit de soare din mare (marea noastră, neagră și udă), un răsărit ușor alcoolizat și poate și ușor influențat de anumite ierburi medicinale arse în scop terapeutic.



One more thought. Cred că pisica mea se va numi Zen. P-asta nu știu de unde am scos-o, momentan urăsc pisicile cu care trăiesc. Toate 8.

L.E.: Le Miez, dacă te întrebi de unde știi melodia, e din mixul Letter to M, pe care ți l-am băgat pe gât, sau mă rog, pe urechi, în drumul spre UngariaAustriaGermaniaLiechtensteinElvetiaItaliaFranta si restul.

Sfârșitul lumii? Aș vrea io...

Mă minunez. Nu, pe bune, mă minunez de cât de urâți pot fi unii oameni. Nu la exterior, că la capitolul ăsta poate nu-i vina ta, dar în suflet. Aproape că-mi doresc să plec pe o insulă nelocuită (da' cu wireless, ca să fiu la curent cu noutățile). Asta așa, ca introducere, că de fapt voiam să vă zic de altceva.
Stăteam azi și îmi trăgeam sufletul după o partidă de sex obligat (aka paradă cu strigături de la scumpa mea șefă), când începe să se miște casa cu noi. Dar nu mișcare de-aia, de aproape n-o simți, ci zgâlțâieli serioase, de-ți curgeau literele de pe monitor. No, îmi zic, asta fu. Nu o mai suportă nici pământul pe șefa, vine sfârșitul lumii. Am scăpat ușor, mor tânăr, rapid, nu-mi duce nimeni dorul, ce mai, ideal. Sper să n-ajung în același loc ca și șefă-mea, că în mod sigur și acolo o să fie un team leader ceva.
Mă uit cu o privire pierdută, zâmbind, la Alinuța de la HR, și remarc că tremuratul casei nu se întețește, dar nici nu dă semne că s-ar opri curând. Alinuța de la HR, trebuie să vă zic, e o doamnă la vreo 28 de ani cu care râzi de te spargi. Mai mult ea, pentru că dacă s-a apucat să râdă, poți să te duci să-ți iei un pahar cu apă, că până te întorci, aproape că a terminat. Mortală. O să vă mai spun de ea, momentan să vă zic de zgâlțâieli. Alinuța dădea să sară pe geam, colegii se uitau în sus la lustra care nu există, până și șefa amuțise (v-am zis eu, e nevoie de un cutremur s-o oprești), toate lucrurile mergeau exact cum ar fi trebuit. Le zic ”hai, facem o tură de cartier cu casa? Conduc eu!” după care realizez cu tristețe, privind pe geam, că încă nu s-a terminat, n-o să mă văd prea curând cu bunicu. De fapt repară ăștia strada la noi și tocmai tasau pământul în fața casei unde avem sediul.
Pff... era prea frumos să fie adevărat, trebuia să-mi dau seama. Probabil că la cât de miștocar îl știu pe EL, sfârșitul lumii n-o să aibă nimic de-a face cu filmul 2012, o să fie un sfârșit plictisitor și lent.
Mă trezește din visare șefa cu vocea ei spartă, care mă ia din nou la rost pentru ceva ce am greșit, nu am făcut sau am făcut incomplet. Nu mai știu exact care variantă era, dar oricum e una din astea trei, alta nu există.
Viața asta e ca facultatea de Aeronave din Politehnică. De intrat intri, de ieșit ieși greu și prost. Asta dacă nu ești premiant, ca Mădălina Manole, fie-i țărâna ușoară.
Maestre, muzica. Via E.V.E., de data aceasta.



I'm getting lost.

Războiul clonelor

Azi m-am apucat, din motive destul de dubioase, să caut exprimări folosite de angajatori pentru anunțurile de joburi. Ce am descoperit m-a cam făcut să caut locuri unde pot emigra.
Mă băieți, încercăm și noi fără copy și paste? Am gasit câteva zeci, daca nu mai multe anunțuri și CV-uri care cuprindeau următoarele calități (exprimările variau foarte puțin):

1. Pe locul întâi, ”capacitatea de a lucra eficient cu un volum mare de informații într-un timp scurt”. No, să mori tu dacă te angajezi la o firmă cu o astfel de cerință. Propoziția de mai sus se traduce prin ”capacitate absolut supraomenească de a lucra fără urmă de greșeala în condițiile în care informațiile primite sunt de două ori mai multe decât ar putea oricare două persoane să asimileze.” Și ceri și salariu?

2. ”Capacitate de lucru cu mai multe proiecte simultan”. Înlocuiți ”mai” cu ”prea” și o să vă faceți o idee despre cerințe.

3. ”Abilități de comunicare, negociere, relaționare” - abilități înnăscute de a fi amabil la telefon cu clienții, de a obține cel mai bun preț, de a relaționa cu colegii, în timp ce stai aplecat și cu picioarele desfăcute pentru o penetrare cât mai riguroasă din partea conducerii. Și aici nu mă refer neapărat la femei.

4. ”Abilități de analiză , planificare și organizare”. Adică, na, aproape că crezi că e firmă serioasă. Dar de fapt asta e ceva de genul ”angajăm caracatiță cu memorie de elefant”. Trebuie să fii capabil(ă) să analizezi situații ce nu au cum să apară, să planifici și să organizezi un departament care este într-un haos perfect, toate astea în două săptămâni. Și oricum n-o să faci nimic cum trebuie, oricât te-ai strădui.

5. ”Orientare către dezvoltarea echipei” - fiecare pentru el, dar tu ești ăla nou deci tu faci pentru toți. Dacă vii cu o propunere de training, ți se va reproșa că nu-ți vezi de treabă. Plus că dacă nu sapi, ești săpat.

6. ”Orientare către piață, produs, client” - dacă ai stocuri în gestiune, sunt prea mari și ești ineficient. Dacă ai ofertat la client prețuri de bun simț, ori vrei să furi ori ești incompetent. Nota bene: în firmele românești, conceptul ”imagine” e ca o înjurătură de mamă. Bine bă că ești tu dește(a)pt(ă) și ne vorbești de sus de imagine, în timp ce noi cărăm cutii!

Bine, mai e și aia cu ”pachet salarial motivant”, care e de râsul curcilor. Presupunând că pachetul salarial chiar e motivant, avem următoarea formulă: dimensiunea obiectelor care te penetrează dorsal crește cu pătratul salariului. Cam așa adică:

Anunțurile clonate reprezintă în cel mai bun caz un HR fără chef și pot fi un semn că ceva e putred în spatele anunțului. În general undeva sus (știți vorba aia, peștele se împute de la cap). Dar CV-urile clonate, unde lucrurile enumerate sunt trecute la calități, spun foarte multe despre persoană. Printre rânduri. Lipsă de imaginație și de perspectivă, neglijență, românism aka miserupism, plus un pic de lene și lipsă de onestitate.

CV-ul este imaginea ta, așa cum, pe piața muncii, imaginea firmei e dată de anunțul de angajare. Calitatea ambelor trebuie să corespundă postului în discuție, nu numai calitățile și beneficiile. O să spuneți că sunt prea pretențios pentru vremurile astea de criză, însă citiți printre rânduri anunțurile/CV-urile și o să vă scutiți de niște nervi uciși cu bestialitate.

Iar acum, așa cum v-am obișnuit, CE AVEM NOI AIICI?

Cutiuța cu bunătăți muzicale de la Coyote. De data asta, via http://crisrobu.blogspot.com. Hai să plutim un pic.

Șefia e boală grea

Așa mult îmi place când am câte un vizitator care intră pe blog și trece sistematic prin tot ce am scris... Ma face sa cred ca nu aberez chiar atat de rau aici.

Dar altceva voiam să vă spun, și anume de locul în care îmi fac eu peri albi mai nou (că doar trebuie să se compenseze cumva satisfacțiile pe celelalte planuri, nu?). Pe scurt, pentru că nu mi-a convenit să lucrez pentru un prieten la un km de casa, acum lucrez pentru un vecin la 200 de metri de casa. Well... progresez. Am zis vecin? Nunu, nu vecin, vecinĂ.
Vă spun de pe acum: dacă aveți ocazia să alegeți sexul șefului vostru, încercați să alegeți sexul acela cu lucruri care atârnă jos, nu cel la care lucrurile atârnă sus. Să vă spun și de ce: șeful femeie are toate calitățile și defectele unui șef bărbat, plus DEFECTELE femeii. Băi deci am o șefă, nu știu fraților cum și prin ce procese metafizice a apărut, care dacă s-a apucat să vorbească cu tine, se mai oprește doar dacă îi sună telefonul. Mult. Sau dacă e cutremur. Sau daca ai norocul să vină un coleg s-o întrebe ceva, caz în care colegul devine următoarea victimă. Știți, e ca o leapșă, numai că în loc de atins, o avem pe șefa. Te-a prins, ești, până o dai la următorul ghinionist.
Și măcar de-ar spune lucruri interesante, care adaugă valoare vieții tale... Dar exceptând primele 20 de secunde, când se referă la problema pentru care ai venit să vorbești cu ea, subiectele variază de la ”ce face capra vecinului” la ”ce bine m-am descurcat eu până acum”. Aka bârfă și vorbit aiurea. Nu mă interesează cât a furat cel dinaintea mea, cucoană, iar faptul că te-ai descurcat de minune până acum este evident, ținând cont de succesul firmei(și aici nu glumesc) și de ce viață personală non-existentă ai.
Unii spun că vorbește atât de mult pentru că acasă n-are cu cine. Eu zic că ar avea cu cine, dar n-are când dacă la zece noaptea îmi trimite mail (să ne înțelegem, de la birou, nu de acasă) că n-am trimis nu știu ce transport la nu știu ce partener.
Am vrut să-mi satisfac într-o seară curiozitatea morbidă și să aflu cât timp poate să vorbească, așa că după terminarea programului, m-am dus la ea și am întrebat-o ceva legat de job. Trei ore mai târziu, prin eforturi disperate, reușeam să ies pe poarta firmei. Nu glumesc. TREI ore mai târziu, adică la 20.30.
Să nu mă înțelegeți greșit: ca și Pig Brother, Cucuveaua este mult, mult mai inteligentă decât media. Se pricepe să vândă, se pricepe sa speculeze oportunitățile, ia decizii bune pentru firmă. Dar la fel ca și Pig Brother, suferă de o formă de șefie cronică, varianta feminină însă. Ca și în cazul lui, când vii la ea cu o problemă te întorci cu trei, dar în cazul ei te duci cu o problemă la 14.10 și te întorci cu trei probleme și capul cât pianul la ora 16.35.
Măcar de-ar fi consecventă în decizii. Dar nuu, azi e într-un fel, mâine e complet diferit. ”Dar doamnă, n-am vorbit acum trei zile că facem așa?””Nici vorbă, ai înțeles tu greșit”. Desigur. Dacă îți spune să faci ceva, în majoritatea cazurilor vei face acel lucru prost și va trebui să-ți mai explice de două ori cum trebuie făcut acel lucru. Mi s-a spus la venirea în firmă să nu mă iau după ea, că o să ajung să mă cred un incompetent și un tâmpit. Mulțumesc de sfat, dragi colegi, dar am lucrat cu Pig Brother, știu cum e să n-ai niciodată dreptate.
Și mai e și râsul. Să moară Hansel și Gretel, zici că e vrăjitoare. Îi mai lipsește cazanul și mătura. Mă rog, cazanul e Mercedes, deci doar mătura.

Se pare că există un model de șef de succes, care este recursiv în firmele la care am lucrat, și cred că nu numai (aștept confirmări): foarte inteligent, având cunoștințe pe care mulți nu le au, dar cu o viață personală DE CĂCAT, cu probleme de personalitate și cu microbul șefiei (eu sunt cel mai tare și am dreptate mereu, la muncă viermi leneși, te plătesc degeaba, this kind of stuff).

Mă rog, deocamdată atât. Mai am o groază de povestit, dar mi-e foame, așa că vă las cu fondurile mele muzicale (dacă aș avea fonduri financiare precum cele muzicale, aș putea să-l cumpăr pe Bill Gates). Să ne legănăm un pic:



Zero 7 - Swing

Poza de aici.

Pușculița pentru înjurături

Nu știu dacă la voi la birou există așa ceva, dar eu îmi amintesc cu plăcere de "pușculița pentru înjurături" de la mine de la birou. Ceea ce ne aduce la motivul postării:

Suntem normali?

Pe lângă Aquilla, se pare că da. Încerc de ceva timp să-l conving să accepte şi monede când se mai duce la patiserie să ne ia de mâncare, dar mă lovesc mereu de acelaşi refuz ferm. Motivul? "Du-te bă de-aici, vrei să mă trăznească?"

Vă las cu Elsiane, pe care am descoperit-o la Adriana. Căreia îi mai mulţumesc o dată.



Elsiane - Vaporous

O săptămână uşoară!