The toy car

He was six years old. And a couple months on top of that, but he couldn't remember how many. He already knew how to count quite well, but he had never been interested in his exact age.

He was on top of a chair, on the tips of his toes, with a stick in his hand, and was trying to reach the car thrown on the dresser, one corner visible. No matter how much he stretched, he could barely touch it with the stick in his hand. How did I manage to throw it like that? he said to himself.

He had thrown it up on the dresser so the other kids wouldn't touch it, especially since they were playing in his room all the time. He threw it up there in panic because the others almost caught him when they entered his room and he had to quickly hide it. After that, he had tried his best to get it down from there, but he had never succeeded. It was very frustrating: he was the only one who knew where the toy car was, he could even see it, without the others knowing he was looking at it, but no matter what he did, he couldn't get the toy down from there.

He had received the car as a Christmas present when those people had come. He didn't really know who they were, or where they came from, but they came every year to give them presents, and that was enough for him. This year they gave him a chocolate, the car and a pair of warm socks, which he took great care of. He had been the only one who had received a car, the others had received candy, and that was because one of the girls who came with Christmas presents really liked him. She had discreetly given it to him and smiled so beautifully...

Maybe that's why he was trying so hard to get to it by himself. Because it was from the only person he had been able to bond with since he was at the orphanage. He didn't want to ask anyone for help, he felt it was his responsibility to take care of her gift to him. There's only one thing I have from her, and now I can't touch it.

He stops, suddenly. He proceeds to sit down on the chair, with his hands on his chest. He looks at the toy again. No, it's my gift from her, I don't want anyone to know about it. He looks around and catches his reflection in the mirror. He looks at how short he was next to the solid wood dresser. Then he has an idea He picks up the stick again, and reaching out one last time, gently hits the toy, moving it completely out of sight.

He puts the chair back, hides the stick, then walks to the bed, grinning. The teacher enters the room just as she was sitting down on the bed. She takes his hand and says:

 

- Let's go outside, let's play, it's sunny and beautiful.

- Yes, Mrs. Natalia.

- What were you doing there in the room?

- I was waiting to grow up.

Colors

 - You do realize you disappeared again, right?

 I had met her in the summer, when, on a visit to my cousin, he introduced me to his girlfriend. She was... special. I don't know how else to describe it. Beautiful, of medium height, slender and graceful, but without that spoiled attitude that I knew so well from my female history. As we walked in, she greeted me casually, looking straight into my eyes, then sat back and continued painting.

 I remember thinking at the time "maybe she can calm him down". I knew him well, I knew he wasn't necessarily sane in the head, and I knew the concept of a long-term relationship was completely foreign to him. I was right, they had only been together for about three weeks when he finally broke up with her, as he always did. But I kept in touch with her. I spoke with her sporadically for about two months, then we agreed to meet for a coffee. One coffee turned into two, then a movie, two dinners and a hand held.

 What I’m about to tell you now will probably seem hard to believe, but I have no reason to lie. She was indeed special, but not only in a figurative, stomach butterflies kind of way. No, she was special because every now and then, when you least expected it, she would… disappear. No, again, I'm not using figures of speech, she LITERALLY disappeared. She sometimes became invisible. She didn't go anywhere, she didn't even move sometimes, she just became completely invisible.

 Sometimes when she was alone, sometimes in public, many times when it was just us. She couldn't control the phenomenon, most of the time she didn't even realize it was happening again. She would always become visible again after a few minutes, sometimes half an hour. At first, I thought it was uber cool, I had a girlfriend with supernatural powers, but over time I understood that it wasn't so much a superpower as a natural phenomenon, part of her.

 With time I got used to it. In public, we would make up excuses like "she's in the bathroom" or "she went out to make a phone call". At home there was no need for apologies. I could feel her location, even if I couldn't see her. I knew she was there, still drawing, reading, or I could feel her gently caressing my face. We both laughed at the fact that if anyone would see me in such moments, they would surely say I was crazy and talking to myself. I nicknamed her "my (sometimes) imaginary friend".

 Here I was, looking at the wall in my kitchen, knowing she was there.

- You do realize you disappeared again, right?

 I was staring into her eyes. I knew they were there, even though I couldn't see them. She had been in the kitchen for two minutes watching me cook, when POOF, she had vanished it again.

- Oh, this happens more and more often, she answers me in a concerned voice.

She pauses slightly, then continues.

- I wanted to tell you something important.

I stop fidgeting and turn to her and say, with a grin on my face:

- You'll be gone for a few minutes, I know!

We both laugh.

- In the winter I am going back to Greece. And I don't know when I'll be back.

I knew she was only here for a scholarship, so I wasn't surprised by the first part. But the second one, yes.

- I'd normally ask why you don't know when you're coming back, but I know you better than that. Are you sure?

- Yes, I'm leaving in November.

I felt her hug me, I hugged her too, we stayed like that for a few minutes.

- What a pity, you are so beautiful… when you’re visible.

She chuckles, buried in my shoulder blade.

- I will take your book with me, Tudor. And know that I'm leaving with one more color on my palette.

- I have never been associated with a color. If you decide to show up again, you know where to find me, right?

- Yes...

 I feel the pepper from my cooking crawling up my nose, so I sneeze loudly. I open my eyes and see her in front of me, as beautiful and serene as ever.

 - You will love what I’m cooking, I guarantee you, I tell her, turning to the stove. I was hoping she hadn't noticed my shaky voice.

She caresses my back and then says to me, before leaving the room:

- I'm at the desk, drawing. And I can't wait to taste the food.

 As I continued cooking, I thought about her words. "Know that I'm leaving with one more color on my palette." Hmm. I hope it's a shade of green.

The dancer and the bird

She danced. When she was sad, she danced. When she was excited, she danced. It was her center. From the dance she reached out into the world, only to come back to its safety. 

She danced. She danced like there was no tomorrow. "But there really is no tomorrow, you silly bird", she would say. And she was right, she was always right. I would wake up the next day and it would still be today. "Maybe it's better that tomorrow never comes, because tomorrow I'll lose her," I found myself thinking.

But then she danced some more. She danced so well, the floor didn't even feel her presence. She danced so honestly, so complete, I could never fully watch her. It felt like I was desecrating a holy ritual. Whenever I watched her dance, I felt like I was a prepubescent boy looking through a keyhole at some forbidden act, I felt like the things that I saw weren't meant for a mortal's eyes.

She danced not as a form of expressing herself. No, it was more than that. When she danced, she WAS dance. It wasn't a self, performing a set of movements in a space, it was the dance itself, manifesting in front of my eyes in the only form I could understand.

And she never really stopped dancing. Not even when doing normal stuff, like reading a magazine. Her every movement was fluid, like some new, never-before seen experimental act. Her eyes danced on the pages. Her curls danced with her, like an aura surrounding an alien entity. 

She felt alien to me. Not because she spoke another language and not even because she came from a place further away than even my imagination could reach. No, she was an alien to me because she could dispel all my worries with one smile. She could shine light on a darkness I thought was eternally with me. And she could do it naturally, like it was her meaning all along.

She would talk to me for hours, and her thoughts danced with mine as her words danced on the tip of her tongue. I was sipping every word that came out of her mouth like water by a poor soul stuck in the desert.

I sometimes caught myself staring at her in a crowd, at concerts. She would sometimes notice my stare before I could, and she would then stare back, without flinching. We were both like moths under a light, caught in each other's stare.

Watching her dance made me wonder if I could have been as fluent as her if I learned how to move like that at a young age. "it's never too late to start dancing", she'd say with a light smile on her face. "Oh, but it is," I'd reply, stretching my old wings in the evening breeze. "An old bird like me, dancing, would be an offense to this beautiful art".

But she was right. She always was, because her dancing always pointed her towards the truth. And the truth was that it's not about the dance, the result. It's about dancing as an action. I would never be able to jump like her,  only to land like a feather back down. I wouldn't even be able to spin around without getting dizzy. But dancing would eventually free me from the cage I built myself. And I was too afraid to be free again.

My heart danced when she embraced me. She would hug me and stay there, tucked on my chest, for as long as I wanted to hold her, like she didn't need anything else. And my heart slowly began dancing to the warmth of her proximity, as if she was singing a silent tune with the right chords.

I, for a fleeting moment, was a fixed point around which the tiny dancer chose to float and twirl. She was actually a time traveler, I realized. She would always keep herself and whoever was near her in a state of "today". As soon as she danced away, tomorrow would come.

It's tomorrow now, dançarina. And you’re still on my mind.

Culori

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

O cunoscusem în vară, când, într-o vizită la văr-miu, mi-a făcut cunoștință cu tipa cu care se combinase. Era... specială. Nu știu cum altfel s-o descriu. Frumoasă, de înălțime medie, zveltă și grațioasă, dar fără atitudinea aia de felină răsfățată pe care o cunoșteam atât de bine din istoricul meu feminin. M-a salutat destinsă, uitându-se direct în ochii mei, apoi s-a așezat la loc și a continuat să deseneze.

Îmi amintesc cum mă gândeam atunci "poate reușește să îl liniștească". Pe el îl știam bine, știam că nu era neapărat normal la cap, și știam că conceptul de relație de lungă durată îi era complet străin. Aveam dreptate, nu au fost combinați decât vreo trei săptămâni, dar când el și-a băgat picioarele, cum făcea de fiecare dată, am păstrat legătura cu ea. Am mai vorbit sporadic vreo două luni cu ea, apoi am convenit să ne vedem la o cafea. O cafea s-a transformat în două, apoi un film, două cine și un ținut de mână.

O să pară greu de crezut ce spun acum, dar nu am de ce să mint. Era într-adevăr specială, dar nu numai la modul ăla, figurat, lugu-lugu, fluturași în stomac și toate cele. Nu, era specială pentru că, din când în când, când te așteptai mai puțin, dispărea. Nu, din nou, nu folosesc figuri de stil, CHIAR dispărea. Devenea invizibilă. Nu pleca nicăieri, nici măcar nu se mișca uneori, doar devenea complet invizibilă.

Uneori când era singură, alteori în public, de multe ori când eram doar noi. Nu reușea să controleze fenomenul, de cele mai multe ori nici nu realiza că s-a întâmplat din nou. Redevenea vizibilă după câteva minute, uneori jumătate de oră. Inițial mi s-a părut uber cool, am o iubită cu puteri supranaturale, dar cu timpul am înțeles că nu era atât o superputere cât un fenomen natural, parte din ea.

Cu timpul m-am obișnuit. În public inventam scuze de genul "e la baie" sau "a ieșit să dea un telefon". Acasă nu era nevoie de scuze. O simțeam, chiar dacă nu o vedeam. Știam că e acolo, desenând în continuare, citind sau o simțeam mângâindu-mă ușor pe față. Râdeam amândoi de faptul că dacă mă vede cineva, sigur zice că sunt nebun și vorbesc singur. O poreclisem "prietenul meu (uneori) imaginar".

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

Mă uitam fix în ochii ei. Știam că fac asta, deși nu o vedeam. Intrase de două minute în bucătărie și se uita la cum găteam, când POOF.
- Oh, se întâmplă tot mai des asta, îmi răspunde cu o voce preocupată.
Face o ușoară pauză, apoi continuă.
- Voiam să îți zic ceva important.
Mă opresc din amestecat și mă întorc spre ea.
- O să dispari câteva minute, știu!
Râdem amândoi.
- În iarnă o să plec înapoi în Grecia. Și nu știu când mă mai întorc.
Știam că e aici doar pentru o bursă, deci nu m-a surprins prima parte. A doua însă, da.
- Aș încerca să aflu de ce nu știi când te mai întorci, dar te cunosc mai bine de atât. Ești sigură?
- Da, în noiembrie plec.
Simt cum mă îmbrățișează, o îmbrățișez și eu, stăm așa câteva minute.
- Ce păcat, ești așa frumoasă din când în când...
Râde înfundat, cufundată în omoplatul meu.
- O să iau cartea ta cu mine, Tudor. Și să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea.
- N-am fost niciodată asociat cu o culoare. Dacă decizi să apari din nou, știi unde mă găsești, nu?
- Da...

Strănut de la piper. Deschid ochii și o văd în fața mea, la fel de frumoasă și senină ca întotdeauna.

- O să te lingi pe degete, îți garantez, îi spun întorcându-mă către aragaz. Speram să nu îmi fi remarcat vocea tremurată.
Mă mângâie pe spate apoi îmi zice, ieșind din cameră:
- Sunt la birou, desenez. Și abia aștept să gust.

"Să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea". Hmm. Sper să fie o nuanță de verde.

Convenții

Se întâlneau în fiecare luni, la prânz. Se întâlneau și luau masa în același restaurant mic de pe o străduță lăturalnică a Parisului, chiar dacă afară ningea sau era furtună. Uneori el o aștepta câteva minute, alteori ea era cea care sosea prima. Se îmbrățișau prelung, apoi se așezau la masa din colț, zâmbindu-și complice.

Era o convenție a lor, să fie împreună fără a fi prea aproape. O convenție ca să salveze lumea de la distrugere, ca și cum dacă se apropiau prea mult, puteau crea o singularitate, un cataclism universal care ar fi șters într-o clipită orice urmă de viață. Conveniseră să se întâlnească luni, la prânz, ca să mai existe a doua zi.

În fiecare luni își povesteau de proiectele lor și despre tot ce puteau să își spună fără ca inimile lor să intre în contact. Își făceau planuri împreună, planuri pe care nu le puteau duce la bun sfârșit fără să distrugă omenirea, apoi plăteau, se îmbrățișau și plecau în direcții diferite.

În fiecare luni la prânz, lumea era la o distanță de un sărut de extincție.

Devil take my soul

La cafenea, prin urme vagi de fum. Aroma este de scorțișoară, cu nuanțe un pic înțepătoare. În capătul celălalt al camerei, o brunetă cu părul scurt se uită fix la tine. În difuzoare melodia asta.



Simți cum îți bate inima? Simți căldura plăcută de sub abdomen? Nici o femeie nu s-a mai uitat așa la tine. Îți imaginezi mâinile ei lungi desenându-ți conturul în timp ce tu îi mângâi părul des și parfumat.

Ce mai contează ce ar spune prietenii tăi? Vrei să încerci altceva. Vrei să vezi cum ar fi. Te ridici de la bar și te duci, aproape plutind către ea. Îți zâmbește.

- Ia loc!

Roșești, pentru că nu te așteptai la o primire atât de deschisă. Te uiți în continuare la ea, fără să poți spune ceva.

- Cum te cheamă? te întreabă tot ea, cu același zâmbet cald pe față.

Îi răspunzi aproape în șoaptă, în timp ce ea îți ia mâna într-a ei. Apoi, într-un acces de curaj, îi spui: îmi place de tine. Și mie îmi place de tine, vine răspunsul aproape imediat.

Vă ridicați și plecați din cafenea. Două fete, una brunetă, cu părul scurt și una șatenă, cu părul cârlionțat lung până la umeri.

(entry inspirat de melodia de mai sus :) )

Alchimistul

Avea aproape 60 de ani, dar nu-i dădeai mai mult de 45. Mereu vesel, mereu pus pe șotii, avea în el o energie pe care mulți o considerau de-a dreptul dubioasă.
Deținea un local micuț, într-o zonă foarte frumoasă a orașului. În fiecare dimineață la ora 7, indiferent cât de mult lucrase în noaptea respectivă, el era cel care deschidea obloanele din lemn vopsite în culori blânde. Punea cafeaua la făcut, apoi cobora câteva minute în pivniță, revenind chiar când ajungeau primii angajați. La ora 8.30, deschidea ușa la intrare și stătea un pic afară, bucurându-se de aerul tare de dimineață.

- Care îți e secretul? îl întrebau clienții vechi ai localului. Cum reușești să fii așa de bine dispus tot timpul?
- N-am de ce să fiu altfel, îi mințea el cu zâmbetul pe buze. Viața e prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.

Îl invidiam. Eu aveam 32 de ani, însă părea mult mai în formă și mai plin de viață decât mine, chiar decât prietenii mei mai tineri! Eu îi țineam barul, eram barman/chelner/om bun la toate, și îmi plăcea la nebunie să lucrez cu el. Într-o seară însă, stând cu el pe terasă, am remarcat ceva ciudat. Fusese o seară mai ușoară, așa că reușisem să ies un pic din bar, dintre licorile mele, și să îl provoc la un pahar de vorbă. Pe măsură ce orele treceau, observam cum îmbătrânește văzând cu ochii parcă. La un moment dat s-a scuzat, s-a ridicat de la masă și s-a dus în pivniță. Mi-era teamă să nu i se fi făcut rău, așa că l-am urmat, după câteva minute.

Intrând în pivniță, unde de obicei nu avea nimeni acces, am rămas surprins să văd că era un adevărat laborator acolo, jos. S-a întors, auzindu-mă, și după un moment de tăcere, mi-a spus:

- Ei, până la urmă tot trebuia cineva să afle... Măcar ești tu, în care am încredere.

Nu știam ce să spun, dar nici nu era nevoie, pentru că a continuat:

- Toată lumea se miră de ce sunt eu mereu așa plin de viață... Ei bine, o lungă perioadă de timp am fost altfel. Vezi tu, când eram tânăr, m-am îndrăgostit. Am iubit-o atât de mult, încât atunci când destinul mi-a răpit-o, n-am mai vrut să mai trăiesc. Mi-era atât de dor de ea, în fiecare zi, încât nu mai reușeam să construiesc nimic, să fac nimic cu viața mea. Am plecat departe, pe alte continente, am fugit, m-am ascuns de trecut, dar trecutul era mereu acolo, cu un pas în urma mea. Am avut însă norocul să dau, în drumurile mele prin America de Sud, peste un trib condus de un vraci foarte înțelept. Se pare că știa și câte ceva despre alchimia sufletului, printre altele. El m-a învățat să construiesc asta.

S-a dat la o parte, arătând spre un obiect ciudat care strălucea ușor.

- Ce face chestia asta? l-am întrebat, apropiindu-ma de masa pe care era artefactul.
- Condensează dorul. Știu, pare absolut nebunesc, dar asta face.Transformă dorul într-un lichid, eliberându-mi sufletul de apăsarea aceea teribilă și redându-mi pofta de a trăi.

Abia în acel moment am observat că pivnița continua dincolo de masă, ca un coridor larg, ca o cramă, în care erau sute, mii de sticle pline aparent cu același lichid ca și cea de pe masă. În mod evident, am rămas complet mut, timp de câteva secunde, apoi am întrebat, cu o voce tremurată:

- Dar... De ce le-ați păstrat? Toate sticlele astea... Sunt pline cu dor!
- Nu știu. Poate pentru că n-am vrut niciodată să renunț la femeia pe care am iubit-o atât, la ce simțeam pentru ea. Sau poate pentru că am vrut să văd cât dor poate izvorî din sufletul unui om.
Continuă, pe o voce mai tristă:
- După cum vezi însă, în fiecare zi cobor aici și mai umplu o sticluță cu dor. de treizeci de ani, în fiecare zi. Măcar nu mă mai apasă.

Am încercat să îl mai întreb ceva, dar mi-a făcut un semn scurt cu mâna.

- Te rog ceva. Din acest moment, acest subiect este închis. Nu vreau să mai vorbim niciodată de asta, și aș prefera, pentru binele tău, să nu mai spui nimănui. Nu de altceva, dar e posibil să te bage într-o cămașă de-aia cu mâneci lungi, care se leagă la spate, și să te încuie într-o cameră cu pereții moi, adaugă el râzând.

Am urcat împreună treptele, tăcuți. Prin capul meu treceau tot felul de idei. Cât o iubește pe femeia asta.

Din acea seară nu l-am mai invidiat.

Link

Table for two

Apăsați întâi play.





Restaurantul era mai plin decât de obicei, în ciuda vremii și a restaurantului nou-deschis peste drum.
Era 1 iunie, iar afară ploua cu găleata. Paul se uită la bărbatul care tocmai intrase: îmbrăcat elegant, cu o mină de om distrat, își scutura umbrela viguros. Se apropie de el, dorind să îl ajute, dar fu întâmpinat de un zâmbet cald și de cuvintele bărbatului:

- Îți mulțumesc, cred că îmi mai amintesc unde să pun asta.

Apoi își puse umbrela în stativul special de pe hol și intră în sala mare a restaurantului.

- Doriți o masă?
- De fapt, am o rezervare, o masă pentru două persoane.

În acel moment, șeful de sală, care tocmai trecea pe acolo, îi făcu un semn chelnerului să se dea la o parte și zise:

- Bine ați revenit, domnule. Masa dumneavoastră este pregătită, exact așa cum am stabilit. Poftiți.
- Vă mulțumesc.

Șeful de sală îl însoți până la masă, apoi îl întrebă:

- Vă pot oferi ceva de băut, până sosește doamna?

Bărbatul încuviință cu o mișcare scurtă a capului, apoi începu să studieze persoanele aflate la celelalte mese.
În scurt timp, apăru și ea. Frumoasă, cu părul tuns scurt, aproape băiețește, îmbrăcată într-o rochie fină, îi mulțumi taximetristului care îi ținuse umbrela până la intrare, apoi se îndreptă cu mișcări line către masa la care stătea el. Se îmbrățișară prelung, apoi se așezară la masă, începând să își vorbească. Se vedea după gesturi și după priviri că se cunoșteau de mult, dar felul cum străluceau amândoi de fericire i se păru oarecum nefiresc, așa că Paul se apropie de șeful de sală și îl întrebă:

- Îi cunoști?
- De cinci ani, da.
- Cinci ani? Și cum se face că eu nu i-am văzut niciodată aici? Totuși, lucrez de șapte luni...
- N-aveai cum să îi vezi. Este a doua oară când vin aici.

Văzând privirea mirată a lui Paul, șeful de sală continua:

- Prima dată când au venit, el era un puștan de douăzeci și ceva de ani, iar ea nu cred că avea mai mult de douăzeci. Au cinat la aceeași masă, după care s-au îmbrățișat și ea a plecat. Erau foarte triști amândoi. Când i-am adus nota, m-a invitat să iau loc și mi-a spus să rezerv masa respectivă peste exact cinci ani, la aceeași oră. Inițial și eu am fost foarte mirat, dar mi-a explicat totul. Nu voi intra în detalii, dar pot să îți spun că sunt doi oameni care au sentimente foarte puternice unul față de celălalt, dar care au fost nevoiți să se despartă.
- Nevoiți?
- Ți-am zis că nu intru în detalii. Oricum, e legat de o mutare în altă țară, el fiind diplomat. În fine, ideea e că au stabilit să se întâlnească aici, în cinci ani, indiferent ce s-ar fi întâmplat între timp. De fapt, chiar am făcut un pariu cu șefu, cel bătrân, care a murit acum doi ani, că n-o să țină treaba, că au fost doar niște promisiuni de copii. Se pare că am pierdut.

Paul se uită lung la cei doi, care păreau prea absorbiți unul de celălalt ca să mai vadă privirea lui. Fu trezit din gânduri însă de șeful de sală, care îi spuse pe un ton mai puțin prietenos de data asta:

- Acum mișcă, nu mai beli ochii, ia o sticlă de șampanie și du-o la masa lor. Spune-le că e din partea mea.

Paul se îndreptă către bucătărie, nu înainte să mai arunce o scurtă privire celor doi. "Poate că uneori mai merită să crezi în oameni", își spuse el în gând, în timp ce deschidea ușa de la bucătărie.

----

Restaurantul era mai plin ca în alte zile, dar pentru bărbatul elegant și femeia cu mișcări grațioase, nu mai existau nici mese, nici oameni, nici vremea de-afară. Se țineau de mână, și lumea lor se concentra în acel punct, în acel moment.


Poza e luată de aici.

Maşinuţa

6 ani. Şi câteva luni, dar el nu ţinea minte câte. Ştia deja să numere destul de bine, dar nu îl interesase niciodată vârsta lui exactă.
Stătea cocoţat pe un scaun, pe vârfuri, cu un băţ în mână, şi încerca să ajungă la maşinuţa aruncată pe şifonier, cu un colţ la vedere. Oricât se întindea, abia reuşea să o atingă cu băţul pe care îl avea în mână. Cum am reuşit s-o arunc fix aşa? îşi spunea în sinea lui.
O aruncase sus pe şifonier ca să nu dea ceilalţi copii de ea, mai ales că se jucau tot timpul în camera lui. A aruncat-o pentru că ceilalţi aproape l-au prins când au intrat în camera lui şi trebuise să o ascundă repede. Mai apoi, încercase din răsputeri s-o dea jos de acolo, dar nu reuşise niciodată. Era foarte frustrant: era singurul care ştia unde este, putea chiar sa o vadă, fără ca alţii să ştie că la ea se uită, dar orice făcea, nu mai reuşea s-o dea jos de acolo.
Maşinuţa o primise de Crăciun, cadou, când veniseră oamenii aceia. Nu ştia prea bine cine sunt, sau de unde vin, dar veneau în fiecare an să le dea cadouri, şi asta îi era suficient. Anul ăsta i-au dat o ciocolată, maşinuţa şi o pereche de ciorapi călduroşi, de care avea mare grijă. Fusese singurul care primise o maşinuţă, ceilalţi primiseră bomboane, şi asta pentru că una din fetele care venea cu cadouri de Crăciun îl plăcea mult. I-o dăduse discret şi îi zâmbise aşa frumos...
Poate de aceea se chinuia aşa mult să o recupereze, singur. Pentru că era de la singura persoană de care reuşise, de când era la orfelinat, să se ataşeze. Nu voia să ceară ajutorul nimănui, simţea că e responsabilitatea lui să aibă grijă de cadoul de la ea. Un singur lucru am de la ea, şi nu pot să îl ating.
Se opreşte. Se aşează pe scaun, cu mânuţele la piept. Se mai uită o dată la jucărie. Nu, este cadoul meu, de la ea, nu vreau să ştie de nimeni de el. Se uită în jur şi îşi surprinde reflecţia în oglindă. Se uită la cât de scund era pe lângă şifonierul din lemn masiv. Apoi îi vine o idee. Ia din nou băţul, şi întinzându-se o ultimă dată, loveşte uşor maşinuţa, care se mişcă un pic în spate, ieşind din câmpul vizual.
Pune scaunul la loc, ascunde băţul, după care se îndreaptă spre pat, rânjind. Educatoarea intră în cameră chiar când se aşeza în pat. Îl ia de mână şi îi zice:

- Hai afară, să ne jucăm, e soare şi frumos.
- Da doamna Natalia.
- Ce făceai acolo, în cameră?
- Aşteptam să cresc.



--------------------------------------------------------------



Vă plac povestioarele mele? Aţi vrea să mai scriu? Lăsaţi un comment şi spuneţi-mi ce credeţi. Din acelaşi ciclu mai este şi entry-ul "Gândurile unui pantof", am făcut un tag special pentru tipul ăsta de entry-uri.

Poza e de aici. The funny thing is, entry-ul corespunzător acelei poze e ceea ce vreau să vă spun eu prin entry-ul meu, de fapt. Funny, isn't it?

Gândurile unui pantof

Lumea e prăfuită. Oricât de curată ar fi, e prăfuită pentru mine.

M-am săturat să văd acelaşi loc gol lângă mine. Parcă... nu ştiu... parcă am prea mult loc. Am fost prieten cu pantofii ăia negri, fini, cu toc, de când mă ştiu. Dar într-o zi au dispărut. Nu am apucat decât să văd picioarele ei, nervoase, apoi poof. E adevărat, era cam înghesuială în ultima vreme, şi ne cam chinuiam, dar mai era atât de puţin până la vară... Urmau să dispară mulţi pantofi, puteam să stăm lejer. Mă obişnuisem cu ei şi ajunsesem să vorbesc cu ei cum vorbeam cu Dreptul. Poate că nu pantofii cu toc sunt de vină. Poate aşa trebuia să fie. Poate nu mai aveam loc unul lângă celălalt de alţi pantofi. Poate s-au plictisit de mine. Sau poate pur şi simplu picioarele ei au uitat unde e locul pantofilor cu toc.

În ultima vreme, calcă strâmb piciorul meu. Nu ştiu ce e cu el, poate că îmi face asta special, că nu am avut grijă de el. Dar e vina mea că merge prin toate gropile cu mine? Până de curând, mergeam pe trotuare largi, cu pantofi cunoscuţi. Acum? Parcă m-am mutat în provincie.

Şi nu ne mai poartă aşa des. Poate suntem uzaţi? Poate nu mai suntem confortabili? Singurul meu companion rămâne Dreptul, care a stat lângă mine atâta timp, încât parcă sunt eu în oglindă. Sau poate sunt eu oglinda lui?

Nu contează. Cert este că mă simt altfel în ultima vreme. Parcă mă strânge pielea. Cred că e de la cât de uscat e în jurul meu. Ştiaţi că nu puteţi face castele de nisip decât cu nisip ud? Când se usucă, nu mai poţi construi nimic cu el. Poate doar o movilă.

Ieri am întâlnit o pereche de pantofi. Roşii, cu toc nici prea mic, nici prea mare şi tăiaţi în faţă. Mi-au luat ochii, păreau aşa de noi... Poate erau doar bine întreţinuţi, nu am apucat să mă uit cu atenţie. Au trecut repede, dar ceva mă face să cred că îi voi mai întâlni. Îmi ştiu piciorul, şi are tendinţa să treacă mereu prin aceleaşi locuri.

Poţi să afli multe de la pantofi, despre picioarele care îi poartă. O pereche de sandale ne povesteşte acum că picioarele lor au probleme de sănătate. Nici nu cred că trebuia să-mi spună, că se vedea că mergeau mai poticnit. Dreptul nu ascultă ce spun sandalele. Parcă nu mai e la fel în ultima vreme.

Urăsc scările. Mă fac să ameţesc.

Ah, am ajuns acasă. Sunt obosit. Ce bine e în sertarul meu. Mâine e o nouă zi, Dreptule. Oare pe unde ne vor duce picioarele? Ce ciudat. Dreptul nu mă ascultă. Se uită fix la ceva. În timp ce mă întorc să mă uit, îmi amintesc că acolo era locul pantofilor negri cu toc pe care i-am plăcut atât de mult.

Dar rămân la fel de mut ca el. În locul pantofilor negri au apărut alţii. Sunt chiar pantofii roşii pe care i-am văzut cu ceva timp în urmă. Şi culmea... nu stăm înghesuiţi.

Hei Dreptule, îţi vine să crezi? Uşa de la dulap s-a închis rapid, dar am avut timp să văd expresia Dreptului.

O să fie o noapte interesantă.

Poza e de aici.