Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului

Am fost recent la concertul Pink Martini de la Sala Palatului, așa că am zis să vă expun câteva note personale, observații și concluzii:

- Sala Palatului a rămas în 1987. În afară de boxe, nimic nu trădează faptul că suntem în era post PCR. Aceleași culori anoste, același mobilier anost, aceleași angajate care te direcționează către rândul tău. La propriu, cred că sunt ACELEAȘI doamne, angajate acum 40 de ani și îmbrăcate acum 40 de ani.
- Gongul, urmat de mesajul audio cu "Stimați spectatori, vă rugăm să vă ocupați locurile în sală", rostit cu o voce de Teleenciclopedia, m-a teleportat instantaneu în anii 80. Îmi căutam RIC-ul în buznar, noroc că am dat de smartphone și mi-am revenit.
- Magazinul Mixt din incinta Casei Palatului are un sortiment variat de produse, dar cozile de 30 de metri tot ca la lapte sunt.
- Poate de la culori, poate de la acustică, dar de fiecare dată când aplaudăm, ajungem toți să aplaudăm ritmic și să strigăm URAAA, URAAA. Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului, jur.
- românul de Sala Palatului vine la concert la costum, dar pute a ceapă. În cazul de față, usturoi.
- românul de Sala Palatului dă câteva sute de lei pe bilet, dar vine la concert să vorbească, nu să asculte. Ehei, pe vremea lu' împușcatu' auzeai musca.
- Pink Martini are o muzică foarte mișto, atmosfera pe care o creează este foarte plăcută. În plus, cântă în engleză, germană, spaniolă, italiană, croată, japoneză și cinemaiștie ce. Oh, și română.
- Semi-japonezul ăsta chelios cântă bine de tot.
- O parte din muzicienii Pink Martini au avut o zi nu tocmai grozavă. Nu dau nume, dar s-a falsat la greu în anumite momente.
Dăm legătura în studio, la colegul Teoharie Coca Cozma. Sau stai, asta era din alt film.

Max și semafoarele

Ieri noapte, pe la 2. București-ul așa cum îmi place mie, lipsit de oameni. Eram cu Max, prietenul meu cel mai bun în mașină (nu e imaginar, promit) și îl duceam acasă după o ieșire în oraș. Prieten care, dacă ați mai citit postările mele, e plecat de câțiva ani buni în Franța și care a venit aici în concediu. Eram pe Regina Elisabeta, opresc la semaforul de la Lazăr. Lângă mine, un Duster o ia ușurel înainte. Ne amuzăm împreună de cum înainta el pe roșu, după care ne amuzăm de cum trece de intersecție fără nicio apăsare. Se face verde. Îl ajung din urmă la semaforul de la Kogălniceanu, unde, desigur, trece din nou pe roșu, de data asta cu mai mult avânt. În depărtare îl văd cum face același lucru și la ultimele două stopuri de până în cheiul Dâmboviței, apoi dispare din raza vizuală. Râdem, glumim, apoi ne continuăm drumul către Academia Militară unde, la semaforul de jos ajung fix la timp ca să îl văd pe monsieur Duster cum trece, ați ghicit, din nou pe roșu. De data asta se face verde mai repede, așa că îmi pun mașina pe turbo mode și îl ajung din urmă pe panta de la Academie. Frânez violent când trec pe lângă el, suficient cât să se sperie un pic (eram paralel cu el, nu fac măgării). Opresc la semaforul de sus de la Academie, dau geamul jos în timp ce ajungea și Dusterul. Surprinzător, la volan un tip pe la 45 de ani, cu un început de chelie, cu nevastă-sa în dreapta și vreo funcție în cadrul ministerului, că altfel nu îmi explic nesimțirea susținută.
- Care e problema? mă întreabă el ‪#‎vaditderanjat‬
- Regulile de circulație sunt pentru proști, nu-i așa? îl întreb eu râzând.
- Ce reguli domne? - de data asta un pic defensiv.
- Cele 5 semafoare la care ai trecut pe roșu, spune prietenul meu ceva mai puțin amuzat.
Dusterul pleacă ușurel de pe loc de la semafor, pe roșu, continuându-şi drumul cu o nonșalanță pe care o poți întâlni doar aici, în estul Europei.
- Șase semafoare, spune Max, resemnat.
- Asta ca să îți reamintești de ce ai plecat din România, îi răspund eu încă râzând.

Îl las pe prieten acasă și apoi mă opresc la un OMV să pun benzină. Se apropie de mine o fetişcană pe la vreo 2x ani, mai de etnie ea așa.
- Auzi pisi, mă ajuți și pe mine cu o treabă?
- Ce treabă? (Pisi???)
- Am rămas fără benzină, dacă poți să mă ajuți să bag și eu doi litri să plec de aici.
Mă uit la ea, mă uit la Opelul ei Vectra din 1996 cu numere de Germania, apoi îi răspund:
- Păi și? N-ai bani?
- Am plecat așa, am uitat portofelul acasă, telefon, tot.
- Și cu ce sunt eu de vină că ești uitucă? Uite, dacă vrei îți dau telefonul să suni un prieten.
- E, cine crezi că vine la ora asta? îmi răspunde, deja furioasă.
- Asta nu mai e problema mea.
- Nu e nevoie să faci mișto, pisi.
- Pisi, nu fac mișto, doar muncesc pentru banii mei.
Se îndepărtează bombănind. Plătesc, mă urc în mașină și plec spre casă. Încă o noapte normală în București.

Cu lăutarii la Frumușani

Printre prietenii mei se numără și niște oameni cu talente artistico-muzicale, ce au pus de-un band. Oamenii cântă în principal cover-uri indie-rock, și precum multe alte trupe ce îmbrățișează acest gen muzical, au o viață destul de grea între patronii neserioși de baruri și lipsa de cultură muzicală a publicului.

Fiindcă sunt un om voluntar și am cu ce, deseori mă ofer să îi ajut cu transportul. What are friends for, right? Așa că, atunci când m-au rugat să îi duc până la Frumușani, județul Călărași, la un concert ce urma să aibă loc la o piscină, m-am gândit "cool! mergem în turneu!" și nu am ezitat să zic da. Trebuia să ezit.

De obicei, unul din membrii trupei se ocupă de organizarea concertelor, dar în cazul acestui concert, de organizare s-a ocupat altcineva, și de aici a pornit toată distracția. Pentru voi, pentru noi nu. Mașina mea este una mai specială, ca urmare nu are decât patru locuri. Ei fiind șase, cu tot cu sunetist, trebuia să fac două drumuri. Ei, îmi zic, 30 km, ce mare lucru. Mai mult fac în căutare de șaormerii fără cozi noaptea (hint - Calif Militari).

Și iată-ne pe noi, patru oameni plus scule, cabluri și rucsacuri, în drum spre Frumușani, mai joș de Popești-Leordeni, cam la granița dintre porumb și floarea-soarelui. M-a pus pe gânduri faptul că piscina unde trebuiau să cânte băieții nu avea o adresă, ci, citez, "la borna numărul x faceți dreapta", dar am zis că na, toate drumurile duc undeva, nu poate fi așa rău. Ajungem la borna respectivă, stânga porumb, dreapta floarea soarelui. Și un drum neasfaltat. Mă rog, drum este o exagerare, era doar o porțiune de pământ pe care nu era plantat nimic. Oftând din toți rărunchii mașinii mele sport cu gardă la sol cvasi-inexistentă, dau să intru pe "drumul" neasfaltat. Apoi opresc brusc, că trecea o combină. Și cum pe drumurile astea are prioritate în general mașina care ar avea cele mai mici daune în caz de coliziune, am decis că ar fi bine să o las să treacă.

1 km și doi saci de praf mai târziu, răsare în miriște piscina. Mă dau jos din mașină ca să dau la o parte scaunul de plastic cu un picior rupt ce bloca accesul în spatele clădirilor (ca să descărcăm sculele), ocazie cu care fac o scurtă evaluare a locului. Piscina arăta decent, apa era încă cristalină. Muzică și voie bună, răsuna porumbul de bachata și house din ăla nașpa din anii 2000.

Descarc, plec, mă întorc cu cealaltă jumătate a trupei. Același lucru, cu diferența că de data asta a trebuit să dau prioritate unei căruțe umplute până la ceruri cu fân, iar în boxe nu se mai auzea bachata, ci Outthere Brothers, varianta house. I shit you not. Era ca un fel de petrecere din The Fresh Prince of Bel Air, dar în Frumușani. Printre ipotezele noastre privind scopul acestei piscine s-a numărat și cea conform căreia era un loc bun de scăldat după o zi de prășit, și era fix între porumb și case, deci avea vad. Faptul că era mai puțin piscină și mai mult baie comună ne era confirmat de absența vestiarelor. Oamenii se dădeau jos din Dacia Papuc sau VW Passat, după caz, direct în slipi și șlapi.

Vă puteți imagina deci, reacția publicului tractorist când au început ăștia să facă probe de sunet cu Nirvana și Maroon 5. Se citea revolta în ochii lor, le-am închis Danza Kuduro pentru porcăria asta.

Și încep băieții să cânte. I-re-al. Au început cu ceva mai accesibil, Get Lucky al celor de la Daft Punk. Ca să vă faceți o idee cum se uitau la ei, imaginați-vă o conferință TEDx. Acum imaginați-vă o conferință TEDx la stână. Și publicul nu e alcătuit din ciobani. Ci din oi.

Eu eram undeva în spatele "scenei" și puteam vedea tot tabloul, demn de un film de Kusturica. În prim plan, băieții cântau ceva de Kings of Leon, în planul îndepărtat maneliști burtoși, tineret de cămin cultural și copii de-ăia de aleargă după vacă. Nu că aș fi eu un țăran mai de soi, să ne-nțelegem, dar era o disonanță extremă între cele două părți ale acestui minunat întreg.

Undeva pe la Black Keys, unul din localnicii prezenți s-a apropiat discret de sunetist și l-a întrebat cât mai au de cântat. S-a retras dezamăgit de estimarea de 30 de minute, probabil voia să dea o dedicație pe Vengaboys prietenei.

A urmat momentul special al trupei, în care unul din membri cântă solo melodia Purple Rain, doar la chitară și voce. Omul e talentat rău, material de Vocea României. Ei bine, dacă nu eram acolo n-aș fi crezut asta, dar chiar s-au oprit câțiva spectractori spectatori și l-au ascultat. Răsplata nu s-a lăsat așteptată prea mult: unul din maneliștii burtoși și-a trimis puradelul cu o hârtie de 50 de lei "pentru Purple Rain". I shit you not. Măcar nu i-a lipit-o pe frunte.

A urmat o pauză de mici și bere, iar eu, pentru că am preferat niște paste, am fost abordat de însuși patronul piscinei, un italian pe la 70 de ani, care m-a întrebat cum vreau pastele. În fața mea, prietenii mei afundau micii în muștar, iar eu eram întrebat dacă vreau penne sau paste și ce fel de sos vreau. I-re-al. Mâncarea era aproape la fel de ieftină precum femeile și la fel de bună precum cultura de porumb de anul ăsta, deci pe partea asta nu am ce reproșa. Chelnerița a trebuit să își scoată carnețelul să noteze comanda de 6 mici și o porție de cartofi prăjiți, iar când i-a adus a întrebat dacă la masa noastră trebuia să îi aducă, deși nu mai erau decât maxim două mese ocupate (restul lumii era la șezlonguri). Cum să uiți o comandă de 6 mici și o porție de cartofi în decurs de 10 metri? #decâtînfrumușani

În cele din urmă, unul din membrii formației a cedat: "Bă, eu mă bag în piscină. Aveți careva un săpun?" Au intrat apoi, unul câte unul, în apa care nu mai era așa cristalină ca mai devreme.

Două ore mai târziu, a început și cealaltă jumătate a setului, iar publicul era în delir. Proaspăt spălați, băieții păreau că s-au mai obișnuit cu ambianța, la fel cum ambianța începuse să se obișnuiască cu ei. Pe la Tracy Chapman, una din femeile din piscină chiar bătea din palme, ritmic. Dovadă că muzica bună transcende clasele sociale și regnurile.

La finalul concertului, am strâns grăbiți microfoanele, cablurile și instrumentele și ne-am retras, într-un nor de praf, în două tranșe, înapoi în București, acolo unde eu, împreună cu o parte din trupă, ne-am trotilat cu Jagermeister, în speranța că a doua zi vom uita nu doar beția. La final, pot și eu să mă mândresc că am fost în turneu cu trupa, am trăit aventura și am inspirat atmosfera creată de fani. Care, sincer să zic, miroseau a transpirație, nu a succes. Dar poate că sunt eu prea pretențios.

Vă las cu o piesă din setul trupei. Fără număr.

Summer Well

Sâmbăta asta a fost Summer Well, un festival pe care nu l-aș fi crezut dacă nu l-aș fi văzut. De ce? Pentru că, nu știu exact cum, festivalul ăsta a adunat fix oamenii care trebuiau să fie acolo. Hipsteri trecuți sau în devenire, tineret de calitate, oameni plini de viață care au creat o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o de mult la un festival românesc (if ever).

Line-up-ul a fost foarte bun, mai ales că festivalul a fost periculos de aproape ca perioadă de mega-evenimentul de la Sziget. Eu am reușit să intru doar sâmbătă, mai mult ca un experiment și ca o provocare decât ca să îi văd pe artiști. And boy was it a nice challenge.

Ajung la intrare pe la 4 jumate, fără bilet și un pic încurcat de faptul că toată lumea CEREA bilete, spre deosebire de alte concerte, unde la intrare se vindeau bilete. Da, până și bișnițarii căutau bilete, ceea ce chiar era o surpriză. Mă rotesc de câteva ori pe acolo ca o vrabie înfometată, apoi șansa apare:

- Băiatu, ai un bilet în plus?
- Unul în minus, răspund eu cu un dramatism exersat.
- Vrei să intri? mă trage conaționalul mai de-o parte.
- Da, cât mă costă?
- 150 de lei.
- E ok.

Câteva ocolișuri mai târziu (nu voi da detalii, din motive lesne de înțeles), iată-mă în Food Court, fără brățara necesară dar departe de filtrele, dealtfel foarte riguroase, ale firmei de pază. Pasul doi: să aflu cine naiba cântă. Nu vreau să o lungesc aiurea, sunt destule recenzii pe net, tot ce mai zic e că băieții de la Bastille m-au cam lăsat fără suflare. M-am simțit cum probabil s-a simțit persoana căreia i-a căzut drona defectă în cap (eveniment văzut, ca și concertul, de mii de oameni, live), doar că amețeala mea era una plăcută și nu aveam capul spart. Privind în urmă, poate trebuia să ascult muzica artiștilor înainte de festival, ca să nu mă lovească așa. Pe de altă parte, nu am știut dacă pot intra, deci am o scuză.

Sumarizând, organizarea a fost foarte ok, incidentele puține și izolate, publicul frumos, surprinzător de activ și de receptiv, trupe de calitate și implicate. Dacă ar fi să critic ceva, ar fi faptul că uneori sonorizarea a fost prea slabă. Dacă ar fi fost tot timpul, ar fi fost ceva, dar a fost doar la anumite concerte.

La cât mai multe astfel de festivaluri, cu astfel de public.

Matrioșka vede lumina tiparului

“E un joc la finalul caruia vei castiga ceva. Este un joc de aventura. Va dura o saptamana si nu te va costa nimic in afara de cateva ore, eventual, pe zi, petrecute colindand diverse locuri din Cluj. Jocul este doar pentru tine, Maria.“

Așa cum vă amenințam de câțiva ani încoace, am publicat prima mea carte, Matrioșka. Și nu oricum, ci cu ajutorul ziarului România Liberă. Un vis de realizarea căruia m-am îndoit de câteva ori, dar care în cele din urmă s-a materializat, în mare parte datorită mulțumită prietenilor mei. Așa că să facem prezentările:

Matrioșka va sta pe tarabe timp de două săptămâni, dacă n-o cumpărați. Totuși, eu zic că ar fi o idee bună să vă procurați un exemplar. Dacă vreți să o cumpărați și nu aveți acces la ziarul România Liberă sau vă treziți prea târziu (după data de 27 septembrie), puteți să accesați site-ul oficial al cărții, www.cafematrioska.ro unde o să apară în scurt timp un formular de comandă cu plata ramburs.

De asemenea, vă aștept pe pagina de Facebook a cărții, www.facebook.com/cafematrioska, unde voi mai posta alături de Cristina diverse informații zicem noi interesante despre carte, personaje, autori și poate și câteva povestioare din culise. Like, share și niște biscuiți am vrea noi, dar lăsăm la latitudinea voastră dacă merităm biscuiții :)

Să fie și o melodie.

Sharing is caring

Până găsesc o metodă viabilă de a-mi face cumpărăturile curente fără să trebuiască să ies din casă (și fără să arunc cu banii pe fereastră) sunt obligat să merg la supermarket. Azi aveam chiar mai puțin chef decât de obicei să mă miros cu jumătate de București și Ilfov în Carrefour, așa că m-am oprit la non-stop-ul de cartier, deschis zilnic până la orele 22.00. În timp ce ieșeam, dau buzna niște puștani de vreo 14-15 ani, cu ghiozdanele în spate. Vreo două fete și trei băieți.

- Vreau și io doo... spune unul dintre ei când vânzătoarea trece prin dreptul lui, deși era evident că vânzătoarea era ocupată cu alt client. Se oprește, un pic stânjenit că duduia nu i-a acordat nici măcar o privire fugară. Stă un pic pe gânduri, într-un zgomot înfundat de rotițe ruginite care se rotesc în gol, apoi se îndreaptă către coada de 2-3 oameni care așteptau liniștiți să le vină rândul.

Trec mai departe, făcându-mi loc printre ei, și în timp ce mă strecuram printre ghiozdane alt băiat o înghiontește pe una din fete:

- Îmi storci și mie un coș? spune băiatul, vizibil plictisit.
- Da, răspunde fata complet neimpresionată, întorcându-se apoi către o vitrină.



Sharing is caring, but some things are better left unshared. Am ajuns acasă, am încuiat ușa și am răsuflat ușurat. La etajul 10 aerul parcă e mai puțin tâmp.

A, era să uit, în weekend am fost, împotriva instinctului meu de conservare, într-un bar în centrul vechi, pe numele lui Bordello. Băi frate. De muzică nu zic nimic, că au fost și două-trei piese mișto în seara aia, dar era mai aglomerat ca într-un țarc la Avicola.


Mai nasol e că era cam aceeași populație ca în țarcul din Avicola, numai puicuțe jumulite și cocoși beți. Sharing is caring, but sharing the same bar with another thousand people is not advisable. Dar na, moldoviencili cu care am fost acolo s-au simțit bine (pe principiul "nu contează unde sunt, contează cu cine mă îmbăt"), așa că până la urmă totul a fost finalizat cu bine (if you know what I mean). A, și aveau tablouri cu țâțe pe pereți, deci a fost ok până la urmă și pentru mine. Nu, nu moldoviencili aveau tablouri cu țâți, Bordello avea.

Am fost în Expirat mai apoi, dar am plecat după zece minute pe motiv că la boxe nu se auzea muzică, ci zgomote făcute parcă de un extraterestru autist.

Ca să evit pe viitor astfel de întâmplări, cred că o să îmi deschid eu un bar al meu, doar pentru noi, ăștia care știm să scriem/pronunțăm "amândurora" și "ultimele". Să pot să dansez și să mă turmentez și eu alături de moldovienci fără să trebuiască să mă feresc de cocoși beți care nu se mai pot ține pe picioare.

Vă invit să vă imaginați cum o să se cheme. Între timp, vă las cu o melodie care prevestește întrucâtva ce urmează... Via Lordul meu Sith favorit, care nu respiră greu. Sharing is caring, de data asta fără comentarii ulterioare.

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea a doua

Ei, aici devine mai dificil. Pentru că după trei găleți de alcool memoria nu prea mai face față. Țin minte că am ajuns în Expirat, țin minte că după un timp au ajuns și foștii mei colegi din împărăția lui Pig Brother, dar de acolo totul este în ceață. De fapt nu, mai e un moment pe care nu o să îl uit multmult timp de acum încolo, dar ăla e momentul meu, nu al vostru.

Cert e că pe la șase dimineața am văzut răsăritul dansând, cum nu am mai făcut-o de mult. Da, răsăritul dansând, adică se mișca soarele ăla de ziceai că ascultă dubstep. Sau poate era de la gălețile de alcool. Pe la șapte eram în mare, înotând ca o focă beată. Spre deosebire de Andreea, care înota ca o focă beată care nu știe să înoate. Apropo, marea avea temperatura aia perfectă, care te trezește din beție fără să îți întărească sfârcurile. Clarificare: vorbesc de sfârcurile mele.

Pe la opt dimineața eram în mașină, încercând să dorm. Cam greu în EMO, pentru că aia nu-i mașină în care să dormi, e doar mașină în care să te culci.

Pe la zece dimineața eram în drum spre Mangalia, căutând pastile de migrenă. Nu pentru mine, pentru că migrenele implică existența creierului.

Pe la unșpe dimineața eram pe plajă, alături de moldovienci și de restul găștii, încercând să ne dezmeticim. Pe la doișpe citeam horoscopul cu fetili și cu băiețili. Pe la 1 mâncam hamburgeri d-ăia ieftini luați de la Turcu cu șase lei bucata. Pe la 2 jucam "cacao fistic alune", o versiune extrem de dubioasă de macao, pe care *unii dintre noi* nu reușeau să o prindă. Pe la patru după-masa ne strângeam hainili și ne pregăteam să plecăm.

Pe la șapte seara eram blocați în drumul spre autostradă și jucam fazan porno cu fetili (cum nu știți ce e fazan porno? este ca fazanul normal, dar cu cuvinte legate de domeniul porno, cum ar fi paloș, pălitură, păsărică). Noroc că Raluca rămăsese la mare, că s-ar fi transformat în fazan porno cu perversiuni.
Cu ocazia asta am aflat și anumite regionalisme, cum ar fi "culingus", care, pentru *unii dintre noi* însemna asta.

Pe la zece seara depuneam fetili la domiciliul lor rezidențial care este. Pe la unșpe seara eram în drum spre farmacie, fiind ars ca un mic uitat pe grătar pe fundal de Adi Copilu' Minune. Dealtfel, deși era coadă la farmacia non-stop pe care am găsit-o într-un final, am fost servit destul de repede, pentru că toți se dădeau din fața mea - femeile puneau mâinile la gură, bărbații își făceau cruce, copii începeau să plângă. Auzeam în spatele meu "vai, ce roșu e!", la care eu completam "that's what SHE said!"

Pe la doișpe noaptea plângeam lacrimi de iubire în timp ce mă frecam cu Vera. Cum care Vera? Aloe Vera, care face bine la arsuri. În același timp, tot căutam cuvinte porno cu C, litera la care ajunsesem când m-am despărțit de nebunili tâmpitili.

Pe la unu noaptea reușeam într-un final să adorm în pat, în fund, în aer condiționat pus la 17 grade.

Pe la trei noaptea încă o partidă de frecat cu Vera.

Dar băi, știi ce? A meritat fiecare secundă. Uite de-asta:

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea întâi

Ce poți să faci într-un weekend în care sunt patruzeci și mult de grade la umbră și niciun nor pe cer? Întrebarea mi-a pus ceva probleme, pentru că sunt cam zgârcit de fel și nu găseam nimic gratis pe placul meu.

Hai la mare!, mi-am zis uitându-mă la sumele disponibile în cont, apoi am realizat că până ajunsesem eu la concluzia asta era deja sâmbătă după-masă și eu nu aveam niciun plan.
Drept urmare, am postat următoarea melodie pe Facebook și am așteptat.



Aproximativ 45 de secunde mai târziu, aveam deja 3 persoane doritoare de mers în Vamă, dintre care doo erau moldoviencili din postările despre Urlați. Iar cealaltă era Ralu, deci eram în siguranță.

Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am aruncat bluza strâmbă și scobitorili în rucsac (asortat cu ghetili) și m-am îndreptat spre autostradă, pe la ora 9 seara. Bineînțeles, împreună cu nebunili și călare pe EMO.

Drumul până acolo a fost ok, cu mențiuni speciale pentru Ralu, care a bârfit tot drumul la telefon, d-alea grele cu "auzi fată?", și pentru Andreea, mica regină, care pe măsură ce ne apropiam de Vamă semăna tot mai mult cu Scrat la vederea ghindei.

Dar iată-ne ajunși la cazare. Cazare de care mi-era un pic teamă mie, pentru că Ralu găsește numai cazări d-astea cu steluță, ca ofertele la Vodafone. Gen all included fară toaletă, sau all included fără geamuri. De data asta era all included, cu apă caldă, paturi ȘI geamuri, dar fără curent electric. Realitatea a depășit așteptările cu mult: ajunși acolo pe la 0:30, am fost întâmpinați de lumânări pe coridor, culori calde, camere spațioase, gândaci prietenoși... Eu eram cazat la etaj, care nu era terminat, dar măcar era cu geamuri și acoperiș, deci nu puteam să mă plâng.

Am lăsat bagajele, am așteptat să se schimbe fetele în hainele de clubbing, apoi am așteptat să se schimbe din nou în haine care să nu le facă ținte sigure pentru violatori.

Ajunși în vamă, am fost întâmpinați de un amic mai vechi, moldovean, cum altfel. Omul fiind în Vamă de ceva vreme, m-a luat de gât și a început să mă pună la curent cu noutățile. Cu ocazia asta am aflat că e din Târgu Ocna, orașul cu perverse, că iubește mult de tot o moldoviancă și că este foarte beat. Aș mai fi aflat eu multe, dar între timp am ajuns la Expirat și a început dansul. Apropo, să luăm o pauză de dubstep. După care continuăm cu partea a doua.

Cu moldovencili la Urlați - part two

Continuare de aici.

Ca să localizăm un pic situația, eu eram în mașină. În mașina greșită, cu muzica greșită (o ascultam pe Adele și trebuia să-mi și placă, altfel mă întorceam cu rata de 16.00 la București).
În spate, EMO cu două fete și un CD cu muzică superbă, pe care eu n-o auzeam. Dar să revenim la mașina în care eram captiv. Imaginați-vă trei moldovence cu un GPS. Ei, acum imaginați-vă trei moldovence, fiecare du GPS-ul ei. Da, erau toate cu GPS-ul aprins și, ce surpriză, dezbăteau direcția și distanța până la Urlați. Temele discuției:

1. Discuție despre ținta excursiei: Urlați, jud. Prahova, distanță 91 km sau Urlați, jud. Vaslui, distanță 335 km. o.O

2. Interpretare a indicațiilor GPS-ului: mai avem 6 km sau 25?

3. Lămurire: este vorba de prima la stânga sau prima la dreapta?

4. Discuții libere despre cine are GPS-ul mai bun.

Pe principiul "dacă nu le poți învinge, alătură-te lor", mi-am deschis și eu GPS-ul și am încercat să clarific situația, motiv pentru care mi s-a propus să merg restul drumului în portbagaj. Aș fi acceptat bucuros, dar trebuia să ajung acolo prin gaura din spatele cotierei, folosită pentru schiuri de obicei.

Să nu fiu însă exagerat de răutăcios, pe lângă micile amenințări cu membre tăiate și alte nimicuri, fetele s-au dovedit a fi gazde foarte primitoare și, ca orice moldovence, fermecătoare.

Așadar, trei moldovence mai târziu, ajungeam la destinația noastră: O CASĂ! Omgomg, o casă din 1850, cu lucruri în ea! Vă imaginați că tremuram tot de emoție. Sau de căscat, nu mai știu. Ajunsesem la Conacul Bellu, care, dacă vă uitați cu atenție pe pagina de Facebook, este "Interested in Men and women". Eram MAN and women, dar până la urmă ne-au lăsat să intrăm.

Pe scurt, ca să nu vă plictisesc, am vizitat pentru început "the gatehouse" - un foișor ceva în care erau picturi, fotografii, aparate foto vechi și manechine îmbrăcate în costume "populare". Evident că veșmintele au fost atracția zilei, la un moment dat punându-mi problema dacă nu aș putea să ușurez unul din manechine de un brâu (recunosc, foarte frumos), doar să reușim să plecăm de acolo odată.
După o rundă de poze pentru facebook, am vizitat (doar) casa de oaspeți, pe motiv că the big conac dispăruse. Un motiv destul de bun să nu-l vizităm, aș zice eu. Am admirat fantasticele piese de mobilier și diferitele obiecte absolut fascinante, însoțiți de un ghid așa, cam de vârsta noastră, ce ne ajuta să nu ne rătăcim prin cele 7-8 camere ale casei. Era simplu, dacă te pierdeai, te uitai pe jos după limba ghidului, care se întindea pe distanță de vreo trei camere și un holișor după ce o văzuse pe Andreea, una din atracțiile de seamă ale Moldovei.
A urmat crama, tocmai bună de un Mission cu Tiesto, dacă scoteai butoaiele imense și, spre nefericirea unora dintre noi, goale. Am admirat într-o tăcere solemnă niște butoaie și niște ustensile "de vie" (care semănau dubios de mult cu niște unelte folosite de Inchiziție pentru extragerea de mărturisiri), ne-am făcut niște poze de facebook cu ploștile, apoi ne-am plimbat un pic pe domeniul Bellu.
A urmat momentul "casa groazei", moment în care exploram niște grote și ghidul a venit pe altă parte și a speriat Moldova. A răsunat valea de chiote, evident, pentru că moldovencele nu se sperie așa, oricum, ele se sperie în cor. Ca apoi fiecare să declare că a țipat din cauză ca a țipat alta. Yeah.

După această aventură demnă de un film de acțiune, ne-am întors în Ploiești, unde mi-am primit EMO înapoi drept mulțumire că numărul de moldovence de la ieșire fusese egal cu cel de la intrare (în conac, desigur). În plus, mi-am recuperat și CD-ul, motiv pentru care am mai tras o tură și până la Târgoviște cu o parte din trupă, ca să-l ascult.

Dar, după cum poate știți, nu scapi tu de moldovence, scapă ele de tine, așa că este foarte probabil ca aventura să continue într-unul din week-end-urile următoare. Tot ce pot eu să concluzionez de aici este că acum înțeleg de ce a descălecat Voievodul Bogdan în Moldova. A fost forțat, că i-au luat calul.

Turbofin.

Cu moldovencili la Urlați - part one

Cum naiba m-am gândit la un astfel de titlu? Chiar așa, ce nascocire mai e și asta? Nasol e că nu e nimic născocit, după cum veți vedea acilișa.

Se făcea că era sâmbătă dimineață și dormeam liniștit în patul conjugal. Deodată, panică panică panică mă trezesc cu un telefon HTC alb băgat între sprâncene. Mă dezmeticesc cu greu din visul meu în care făceam clătite cu mama și întredeschid unul din ochi pentru a citi SMS-ul de pe ecran. Cu greu am reușit să descifrez ceva de mers undeva cu cineva... tocmai în acea minunată zi în care patul era parcă făcut din săruturi și mângâieri.

O oră de certuri mai târziu, mă îmbrăcam în liniște, înfrânt și resemnat și mă pregăteam de o plimbare dă vară împreună cu nu una, nu trei, ci nu mai puțin de 5 (cinci) molovienci focoasi și dornice de vizitat obiective turistice. Unde erau obiectivele astea? în localitatea Urlați. De unde parcă tocmai venisem, după disputa de mai devreme.

Dar lasă - îmi zic - că eu o să merg cu mașina mea, cu un CD cu muzică senzațională, pe care tocmai îl făcusem zilele trecute, iar fetili vor merge cu mașina lor, cu muzica lor cântată pi moldoviniești și cu obiceiurile lor din strămoși (făcut cruce când se trece pe lângă biserică, scuipat în sân când se vede pisica neagră etc). Cu forțe proaspete, m-am îndreptat către locul de întâlnire preferat de orice moldovean, McDonald's. De acolo am pornit cu EMO al meu (eu plus doo moldovienci) și cu o Skoda a lor (știți expresia aia - o mașină cu moldoveni, în cazul de față moldovence) în călătoria fantastică pe tărâmuri urlate (Alinuțo, nu cumva urlătoarea noastră dragă e de acolo?).

Peste nici o oră însă se alesese praful de planurile mele. Am subestimat grav (ca de fiecare dată, da), abilitățile și farmecele domnișoarelor care mă acompaniau, așa că am fost din nou păcălit ca un bucureștean credul ce sunt. Pentru început, CD-ul meu cu muzică de hipster fost subtilizat și înlocuit cu greatest romanian summer hits 2008, așa că prima jumătate de oră am ascultat, cu dedicație, Body&Soul: "La stânga femeeeei, te uiti fara sa vrei / La dreapta femei, Pe toate sa le iei"...

Și zău, le-aș fi luat, dar peste încă 20 de min, nu mai aveam în ce. Urmare a unei negocieri ca între moldoveni, am fost vândut drept carne vie pentru CD-ul meu de hipster (care delectase până atunci urechile fetelor din Skoda). Situația devenise cam așa:

- mașina numărul unu, Skoda cu numere de Neamț, cu trei moldovence și un bucureștean ostatic
- mașina numărul doi, Pejo cu număr EMO, cu două moldovence ce ascultau Woodkid și Gorillaz.

Și nici nu ajunsesem încă...

Să cânte muzica!



Continuarea aici.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.

Lost in Calcutta

Folosesc destul de rar Twitter. În general ca să comunic lucruri prea scurte pentru Facebook sau blog. Pot să spun că mă bucur că am cont de Twitter, pentru că altfel nu aș fi avut ocazia să aflu de concertul Iordache de seara trecută, din clubul Passage. Norocul meu că îl am în listă. Pentru cine nu știe cine e Iordache: intrați aici. Un saxofonist care cântă jazz cu fiecare părticică din ființa lui.

Ca să fiu mai precis, aseară în club Passage ne-au cântat, ne-au încântat Three's a Crowd, formație compusă din Mihai Iordache la saxofon și Sorin Romanescu la chitară. Atmosfera a fost una foarte specială și ciudată: cred că am fost 30-40 de oameni maxim în beciul de sub Calea Victoriei. Din aceștia, estimez că vreo 20 îi cunoșteau personal pe muzicieni, deci a fost ca un fel de repetiție între prieteni, foarte intim și cald. Cald, spre deosebire de temperatura din club, care nu cred că trecea de 19-20 de grade.

S-a cântat relaxat. Două seturi (de câte aproximativ o ora) de jazz de calitate. Zic o oră, dar muzica lor a fost atât de complexă pentru un muritor de rând cum sunt eu, încât timpul a trecut pe lângă mine tiptil, fără ca eu să-i remarc evadarea. S-au cântat piese cunsocute consumatorilor de jazz, dar s-a și improvizat mult. Am fost fascinat de felul cum cei doi muzicieni reușeau să se adapteze unul altuia în melodiile improvizate (Panică în pădure :)) ). Parcă nu mai auzeam muzică, parcă eram conectat la mințile lor, la gândurile și emoțiile celor doi. Melodiile lor parcă aveau versuri, scrise și rostite într-o limbă pe care eu nu o cunoșteam, dar sufletul meu da. Sună corny, dar dacă ați fi fost acolo, ați fi înțeles.

Am rămas surprins de numărul mic de spectatori, dar până la urmă, jazzul nu e chiar pentru oricine. Asta, plus promovarea "timidă" a concertului.

M-am întors acasă pe o ceață ce mergea ca unsă cu senzația dată de concert. Mulțumesc lui Iordache și lui Sorin Romanescu pentru o seară de excepție.

Luați de gustați. Three's a Crowd.



P.S.: titlul va fi înțeles doar de cei care au fost acolo.

Infinitea

... sau cum să te simți ca acasă de la prima întâlnire.

Nu a fost de la mobilierul superb, accentuat de luminile bine poziționate. Nu a fost de la zâmbetul plăcut al blondei cu părul scurt care ne-a luat comanda. Nu a fost nici de la muzica din fundal, de la Buena Vista Social Club.

M-am simțit ca acasă pentru smiley-ul pus pe nota de plată, alături de mulțumirile că am fost acolo și invitația de a reveni, scrise de mână. THAT blew me away.

Ca urmare, vă recomand cu căldură ceainăria Infinitea, un loc cu o atmosferă foarte diferită de orice ați încercat  până acum în materie de localuri. Prețurile sunt pe măsura locului și a ambianței, deci relativ sus, but... they have cookies!

Vă las cu o melodie de la Teodora - the dark side of the dark side. Pe care o îmbrățișez, cu această ocazie.

Google minus

Dum di dum di dum di dum. Creați-vă un profil Google Plus. În limba română. Yaay, acum sunt în loja masonică a deținătorilor de Google +!
Introduceți numele. Hmmm. Coyote. Selectați sexul. Masculin. Feminin. Altele. Wait, what? Adică, bun, să zicem că nu ești femeie. Nu toți au norocul ăsta. Dar ce-ți mai rămâne decât să fii un amărât de bărbat, în cazul ăsta? Ei bine, Google a găsit soluția.

Google Plus. Noi nu discriminăm nici mutanții.

Mulțumesc drăcușorului pentru poză. Și pentru inspirație.

There's no such thing...

... as Nosaj Thing. Born in '85.

Când încep să-ți placă muzicieni mai tineri decât tine, e semn că nu mai ai mult. Așa că m-am bucurat de puținul timp care mi-a rămas și m-am dus să-l ascult pe Nosaj Thing în Club Martin, în seara asta.
O hipstereală de nedescris era acolo. Tineret, fete frumoase, băieți cu man-purses, din nou fete frumoase și mai la final, muzică din alte lumi.
A mixat o oră și ceva, dar parcă au fost 10 minute. Și totuși, parcă am mers până la Jupiter și înapoi. Domnișorul Jason ne-a luat pe sus și ne-a transportat acolo unde trăiește el, ne-a plimbat prin coridoare întunecate și prin încăperi halucinante, ne-a lăsat fără glas și ne-a îmbătat cu muzică.
Uitându-mă prin mulțime, am văzut zâmbete cu gura până la urechi, ochi închiși, oameni în transă... Exact așa cum îmi place. Nu cred că pot să vă exprim mai bine de atât ce a fost acolo, așa că vă las cu o melodie de-a lui. Apasă play și închide ochii. În special tu, verdeursuz.

Veni, vidi, vici

... și ar mai fi mers și un excedo după verbele astea trei, dar astea-s deja detalii.

Am avut un sfârșit de săptămână ca în filme, cu diferența, vorba cuiva, că "dacă era un film, mi se părea tras de păr". Nu voi intra în amănunte, pentru că oricum n-o să mă credeți. Evenimentul principal, dintr-un anumit punct de vedere, a fost concertul Manu Chao, desfășurat la Sala Palatului. Deci să vă zic.

Niciun concert nu este complet fără amplificatorul meu de trăiri, Mary. Așa că, prin metodele mele diavolești, am convins-o să vină cu mine la concert. Și bine am făcut, pentru că efectul a fost același ca de fiecare dată când merge cu mine la concert. Dacă Mary ar avea ambalaj, pe el ar scrie "Efect garantat". Și dedesubt, cu litere micimici, ar scrie "a nu se lua fără prescripție".
Îmbulzeală mare la intrare. Lume de tot felul, dar în general tinereturi cu educație superioară. Sala era la fel cum mi-o aminteam de la concertul Koop, și anume o incintă acustică foarte bună, dar un loc complet nepotrivit pentru concerte dansante, cum urma să fie cel al lui Manu. M-am stricat de râs când, în hol fiind, s-a auzit în difuzoare o voce fix ca aia din Teleenciclopedia zicând "Vă rugăm să vă ocupați locurile". Cred că era chiar vocea din Teleenciclopedia, de fapt.
Ne-am amăgit foamea cu niște ciudățenii de la Maria™, de data asta stafide, am luat două ape și ne-am conformat vocii blânde din difuzoare. Aveam locuri în fund la taxatoare, dar s-au dovedit a fi foarte ok, și la acustică și la vizibilitate.
Deodată, apar pe scenă unii. Care încep să cânte. First I was like WTF?, but then I was like hmmm. Băieții din deschidere au cântat interesant, timp de jumătate de oră. După care am aflat că era vorba de vocalul de la Bosquito, împreună cu trupa lui din State, Madame Hooligan. Au fost acolo câțiva "fucking" care nu-și aveau locul, dar per total au cântat ok. A urmat francezu' Manu, la a cărui apariție pe scenă trei sferturi din sală a sărit în picioare. Printre care și eu, deh. Am fost admonestat de o păpușe din spate că m-am ridicat în picioare și nu poa' să vadă nimic din cauza mea, dar i-am zis că dacă a venit să stea pe scaun, a greșit concertul. Lucru susținut și de restul publicului, care deja era în delir.
Delirul a continuat, în mod incredibil, două ore și jumătate, pentru că publicul nu se mai oprea din cerut bis-uri. Eu însă aveam delirul meu personal, văzând-o pe Mary în transă la câteva melodii. Poate și de asta sunt un pic mai tolerant în ceea ce privește repetitivitatea anumitor sunete sau acorduri, pentru că per total, a fost o muzică de transă. O să am și poze în curând, mai precis imediat ce motanul încălțat se decide să și le descarce din aparat.
L.E.: motanul încălțat s-a descălțat, așa că iată și poze.

Am plecat de la concert învinși de foame și de oboseală. Foamea ne-am satisfăcut-o cu bestialitate cu o șaorma de la Floreasca, iar pentru oboseală a existat un singur remediu: Club A. Dar astea sunt deja detalii. Vă las cu, bineînțeles, Manu Chao. Chill!

Tocmai am fumat ceva...

...ce n-ar fuma nici Bear Grylls, ăla care își bea urina ca să supraviețuiască în junglă.

(Apropo de asta, cum o să vi-l amintiți pe Bear Grylls când o să dispară? Ca omul care v-a învățat să supraviețuiți în sălbăticie, sau "ăla care mânca tot felul de rahaturi pentru audiență"?)

...dar să revenim. A fost o zi lungă la birou, urmată de o noapte, după cum ziceam în entry-ul anterior, la fel de lungă. Așa că ne-am răzbunat pe viață, eu și frumoasa mea colegă "de bancă", și ne-am rulat o
telecomandă, două...? Două! Dăm legătura pe teren, unde creierul meu își face de cap. În cap. Mă rog, cum o fi. Dar să încep cu o întrebare.

Ce căcat ai pus în jointul ăla???

Sunt praf. Acum se clatină tastatura cu mine rău de tot și mă abțin din răsputeri să spun prostii. Ceea ce deja fac, so FAIL. Ziceam că am fumat ceva. Tutun nu era deloc în amestec, asta spun sigur. După două fumuri din chestiunea aia, peretele din față începuse să devină foarte amuzant, așa aplecat cum era. Colegă-mea nu s-a lăsat mai prejos, a tras și ea două fumuri zdravene, după care era toată numai zâmbet. Femeia-Zâmbet. Nu știu dacă era de la mine sau de la ea, dar jur că avea un ochi mai mic și unul și mai mic.
În fine, la birou n-am avut nicio problemă, deşi la un moment dat mă uitam la şiretul desfăcut şi îmi ziceam "dă-l dracu, e prea departe". Dar după ce am terminat cu fumatul, pe la 3, am plecat. Problemele au început pe scări, care zici că erau rulante. Eu m-am împrietenit cu balustrada, ea cu brațul prietenului ei venit să o ridice (chiar și la propriu) și am reușit să depășim și acest obstacol, la fel cum facem de fiecare dată. Right, dear?
Problemele au continuat în drumul spre casă, după ce m-am despărțit de cuplul Balanță-Taur (jur, e ceva de speriat cu zodiile astea). Fraților, cufm mergeam eu pe stradă, remarc că nu numai că nu era nici dracu, dar nici nu se auzea mai nimic. Merg 20 de metri, 50 de metri, 100 de metri, dau în bulevard, NIMIC! Pentru o clipă eram în Zombieland, sau în I Am Legend. M-am mai liniștit când am văzut o haită de câini vagabonzi care venea lătrând spre mine. Wait, what?

După un moment de contemplare senină, mi-am dat seama că nu era o haită, era unul singur, și că era chiar foarte bucuros să mă vadă. Și avea cinci picioare, dar nu m-ar crede nimeni, așa că șșș.

- Da, micuțule, o să ajungem până acasă, sigur o să reușim. Doar eu, de fapt, că tu nu ai casă, jigodie!

În fine, cum am ajuns acasă m-am cățărat pe ușă, am alergat până în hol și apoi am plutit un pic până în camera mea, de unde vă scriu cu geaca pe mine, minunându-mă în câte direcții mișto mă duce mintea mea acum (și cât de fuckin instabil e biroul ăsta). Mă duc un pic să visez și mă întorc când îmi revin. Sau revin după ce mă întorc în. Da. Foarte tare, frate!

Dar stai, de ce îți povestesc ție asta? Știi bine cum e când fumezi. Altfel n-ai fi aici.

Cam asta era în capul meu atunci. Adică acum 20 de minute. Calitate superioară, marfa. Bună pentru scris. Am mai pus melodia asta?

Trippin' - cu melodie

Ziceam de o minune, în entry-ul anterior. Minunea, pe numele ei Nadya, a apărut la timp pentru o după-amiază glorioasă.

Nadya e rusoaică. Este în același timp și colegă cu Cristina la Universitatea de Scrântiți din Londra. Și teribil de amuzantă, ca bonus. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre Nadya, aș zice "La prima noastră întâlnire, am mers în muzeul Tate din Londra". Deci s-a terminat, aș lăsa oamenii fără replică! Dar chiar asta am făcut, am mers în Tate Modern, unde am văzut niște hidoșenii de care am făcut un mișto delicios. Cel mai tare e că ne-am potrivit de minune la stilul acid, cum rareori mi se întâmplă.
A urmat o mică sesiune de poze și un mare ceai la un băruleț din zonă, unde am mai discutat pe teme diverse, descoperind astfel că 3000 de km și nuvăspuncâți ani nu sunt o prăpastie de netrecut între doi oameni care se plac. But more on that later.
Facem un pic de fast forward către a doua zi, când mi-am luat surioara de un zuluf și am plecat la Brighton, acolo unde Fatboy Slim s-a transformat în B.P.A. (Brighton Port Authority). Vremea a ținut cu noi, ca dealtfel în toată călătoria, așa că am tras o rundă de plajă, pe care am și adormit vreo jumătate de oră. Da. Eu. La soare, pe plajă, la 11.30. Imaginați-vă ce vreme am avut.

Dar pe lângă plajă, Brighton mai are și un ponton cât un parc de distracții. Și niște străduțe foarte mișto. Pe care le-am colindat până la ora 18.00, când ne-am îmbarcat în autocarul cu scaune de piele în direcția Londra. Dar să nu credeți că ăsta a fost finalul.

Pentru că la 8 și un pic seara mi-am scos surioara la o cină pe Tamisa, pe vapor. Pe principiul "fără număr", am ales un vapor, Hispaniola, unde ne-am spart în figuri ca Becali, cu bucate alese, atmosferă caldă și muzică de pian. Mă rog, Becali și pianul nu intră în același tablou, deci uitați de Becali. Legănați de valurile Tamisei pe acordurile pianului (un pic dezacordat, dar cine stătea să critice?), am mâncat bine, am băut suficient și am admirat pe geam priveliștea:

A fost o zi de neuitat, încheiată cu o imagine de neuitat: un negru care a coborât dintr-o limuzina luuungă și s-a pișat la un copac de pe Embankment (aka cheiul Tamisei și una dintre cele mai circulate zone) în timp ce vorbea la mobil, ignorând lumea din jur. Brilliant, jur, a fost cireașa de pe tort și bobârnacul suprem la imaginea pe care o aveam despre Londra înainte să o vizitez. Dar m-a mai îndulcit asta:

Nu, nu e așa mare.

Din nou, fast forward, că nu vreau să vă plictisesc. A doua zi dimineață am călătorit cu etajul unu al unui double-deck bus, apoi cu autocarul, apoi alte două ore și 45 de minute prin aer, până la aerogara Băneasa.

Cam ăsta ar fi, pe FOARTE scurt, week-end-ul londonez. Vă las cu ceea ce ar putea fi soundtrack-ul, dacă am fi într-un film. Indeed, kids aren't safe in the metro. Or the Tube, cum îi zic ei.



Pe curând, surioară. Pe curând, Nadya.

Coyote out.

Trippin' - Partea a doua

Dar să continuăm.

Camera Cristinei era pe cât de mică, pe atât de primitoare, poate și datorită faptului că era personalizată așa cum m-am obișnuit: blând, cald și cu bun gust. Am adormit pe la vreo trei și jumătate, mai fericit decât în ultimele șase luni. Luate la un loc.

Vineri dimineață, surioara avea ceva școală, așa că pe la 9 am acompaniat-o până acolo, după care m-am așezat într-un parc pe o băncuță, căutând cu privirea prospături. Nu am avut timp să studiez fauna locală și importată pentru prea mult timp, pentru că 20 de minute mai târziu, eram convocat la locul stabilit pentru întâlnire. Am plecat pe jos pe Gower street, în direcția Trafalgar Square și mai departe, către Big Ben și prietenii lui. Urma să ne întâlnim cu Alinuța, prietena mea zglobie cu care am petrecut atâtea momente spumoase.
Când am dat cu ochii de BIG Ben, am zis că faceți mișto de mine. Big Ben nu mai e de mult așa big pe cât se laudă, deși trebuie să recunosc că arată foarte bine. Un pic dezamăgit de faptul că în poze arăta mai viril, am făcut o poză cu Marele Ben și Alinuța, care părea la fel de dezamăgită ca și mine.
Dat fiind că surioara avea cursuri, am rămas singur cu contabila și cu soțul ei, care m-au convins, spre rușinea mea, să mâncăm la McDonald's, lângă Ochiul Londonez.

Vezi altfel lumea cu burta plină, așa că am urmărit cu interes acțiunea de prindere a unei hoațe de buzunare (care jurai că e turistă). Alergătură, strigăte, alea-alea, semn că lucrurile încep să putrezească și în capitala înfumuraților.

Continuându-mi explorarea, am aruncat un ochi critic înspre London Eye, care de aproape semăna cu roata față de la semicursiera mea rusească, apoi înspre freak-show-ul de la baza acestuia. Poate pentru unii este distractiv, dar pentru mine a fost terifiant. Un tip îmbrăcat în costum de Jack Sparrow alături de un Mickey Mouse grotesc, ambii cu câte o cutiuță pentru bani în față. Un Gandalf și un break-dancer, la câțiva metri de altul, încercând să atragă cât mai mulți turiști în jurul lor. Era până și un fucking Cezar acolo, cu pelerină și scut! Un fel de Arcă (bolnavă) a lui Noe. Mai lipsea Pedobear. Oh, wait, nu. Eram acolo.

Trecem repede peste partea în care Alinuța și-a cumpărat teneși chinezești la un preț de patru ori mai mare decât cel din țara natală și ajungem, după un drum de vreo 4-5 km, la Catedrala St. Paul, în sfârșit o clădire veche mai impozantă. Frumoasă, n-am ce zice, și destul de plină de vizitatori.

După catedrală era însă și cafeneaua lui Paul, de data asta fără titlul de Sfânt, că deh, se mai îmbată omul. Am băut acolo o cafea foarte bună, împreună cu Cristina, care revenise între timp de la cursuri.
Luându-ne la revedere de la Alinuța și soțul ei, ne-am îndreptat către vestitul, celebrul, faimosul muzeu Tate. Fiind aproape de catedrală, trebuia doar să trecem Tamisa pentru a ajunge acolo.

Dar la capătul podului s-a întâmplat o minune.

Trippin' - Partea 1

Bună ziua. Numele meu este Coyote și îmi place iarba. Iarba de pe partea cealaltă a gardului, că e mai verde.
În primul rând îmi cer scuze celor cinci cititori ai mei că nu am mai scris. Am avut lucruri importante de făcut, cum ar fi îmbătatul și vizitatul. Dar după cum zicea o mare clasică (nu, nu ești grasă, ești doar nebună), obiceiurile vechi mor greu, așa că iată-ne din nou aici.

Pentru început, am fost la Păltiniș cu foștii colegi de la Urlătoarea Spumegândă, cu scopul declarat de a mă face praf. Ceea ce am și făcut, împreună cu toată gașca. Nu are rost să intru în detalii, mai ales că multe sunt destul de încețoșate. Menționez doar faptul că la un moment dat, unul din colegi era atât de beat, încât și-a pus bocancii invers și se mira că îl bat. Mențiuni speciale pentru grătarul foarte mare și sistemul audio performant, pe care le-am testat cu generozitate în cele trei zile de petrecere. Ah da, și mențiune specială pentru Alinuța (ex) de la Contabilitate care, jucând cărți cu un pachet de la Playboy (sau ceva asemănător), a declarat furioasă că are o mână proastă și o pizdă bună. Aspect cu care au fost de acord mai mulți colegi, lucru îngrijorător dealtfel. Eu, ca un gentleman ce sunt (cică), am presupus că îi văzuseră mai mulți cărțile. Alternativa era dubioasă.

Dar partea interesantă a fost în acest week-end, când am ajuns, după un zbor luuuung și foarte înghesuit, în Wonderland, home of Alice. Sau în varianta reală, London, home of Cristina. Cei care puteți și aveți posibilitatea, ați văzut deja pozele de pe facebook, cei care nu au avut oroarea probabil nici nu o merită sau n-au cont. Nevertheless, hai să vă fac un rezumat.

Am plecat joi noapte, la 22.30, din autogara Băneasa, cu Wizz Air (a se citi squeeze air), la bordul unui Airbus A320 nou-nouț. Surprinzător, zborul a fost chiar ok, toate cele TREI ORE ȘI UN SFERT. N-am spus Tatăl Nostru decât o dată, deci n-am avut deloc zgâlțâieli. În schimb am simțit ce înseamnă low-cost pe pielea mea, alături de batalionul de oameni care au încăput în avion (într-un mod misterios, aș adăuga).

Eram însă pregătit pentru așa ceva, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Și iată-mă la 23.40, ora locală, respirând aer britanic. Spre marea mea mirare, nu mirosea altfel, spre deosebire de unul din vecinii mei de scaun din avion, care suferise o metamorfoză nu tocmai fericită în acest sens. Am luat autocarul de la aeroport către Londra, fericit că numărul de decolări efectuate de mine era din nou egal cu numărul de aterizări. Pe la două fără zece eram la Marble Arch, în mijlocul unei aglomerații îngrozitoare de oameni și mașini... NOT. Nu era nici dracu pe stradă, zici că eram într-un film SF cu buget consistent. Mi-am potrivit GPS-ul pe căminul Cristinei și am mers pe jos, pe străduțe, doi kilometri. Vezi poza 1.

Pe la 2.20 eram în fața căminului, unde am așteptat-o pe surioara mea cu inima în gât câteva secunde doar. Îmbrățișarea a durat aproape un minut, deja mă simțeam acasă.