Homo administratorus

|

Aveam o presimțire. O senzație de disconfort dorsal, cumva. Tocmai parcasem mașina în locul obișnuit, lângă bloc. Am oftat resemnat și am pornit din nou motorul. Simțeam că trebuie să am la mine banii de întreținere.

M-am dus până la un bancomat, m-am blindat cu bani, apoi am parcat din nou mașina și m-am îndreptat spre scara blocului. În care ghiciți cine era, la taifas cu o vecină? Vă dau un indiciu: nu era bunăciunea de blondă de vecinică de bloc. Nu, era din altă specie, homo administratorus pedophilae. Da, administratorul meu cel drăguță, cu caiețelul și chitanțele în mână. Deci presimțirile mele dorsale erau corecte.

- Pot să plătesc acum întreținerea? îi zic eu încântat că suntem într-un loc public.
- Sigur drăguță. Stai să îmi pun ochelarii.

Își scoate ochelarii din buzunar. Aici intervine problema, ochelarii erau într-un toc de când lumea, iar el avea o mână ocupată. Se uită la mine clipind des și îmi spune:

- Trage tu de asta.

And there goes my filthy, filthy mind again. El se ținea viguros de ochelari în timp ce eu, mă scuzați, decalotam ochelarii trăgând de toc. Două minute mai târziu, eu eram tot cu tocul de piele în mână, pentru că el nu îmi găsea chitanța. Într-un final i-am returnat tocul, dar acum mă gândesc: tot eu i-am decalotat ochelarii, tot eu plătesc? Păi cum vine asta?

Ei, măcar mi-a tăiat chitanță.

Dacă vreți să citiți mai multe povești cu homo administratorus, apăsați aici sau pe tag-ul "home" din stânga.

Texte

|

Mă uitam pe statisticile pentru blogul ăsta și m-am surprins zâmbind cu gura până la urechi. Poate pentru că nu mi-am luat pastilele, sau poate pentru că am băut un Breezer. Dar cel mai probabil este pentru că din când în când, mai vine cineva pe blogul meu și îmi reamintește ce mă face pe mine fericit. Din când în când mai vine cineva și îmi citește toate povestirile mele scurte, toate aventurile mele la job sau prin apartamentul administratorului, toate aberațiile de acum cinci ani pe care nici nu le mai pot citi, eu...
Din când în când mai fac pe cineva să râdă, să simtă, și de fapt asta e tot ce îmi doresc. De data asta, a fost Ana. Ana, ca în povestirile Oliviei despre care sunt sigur că veți auzi la un moment dat. Nu știți despre Olivia, și nici despre Anele ei, dar dacă o veți citi, să vă amintiți și de mine. :)
Vorbeam cu cineva chiar azi despre rostul unui text. Ce rost poate avea un text? Poate să informeze, poate să descrie un eveniment sau să țină o evidență. Dar poate și să transmită niște trăiri. Poate, precum niciun alt mediu, să creeze imagini, sunete, parfumuri, mai reale ca un vis, pentru că textul creează doar contururile pe care fiecare și le colorează cum dorește. Poate parfumul lui era un pic dulce, sau poate ochii ei erau albaștri, dar și tu ai simțit același lucru când ai tras parfumul lui în piept sau când s-a uitat la tine ca la ultimul bărbat din viața ei. Trăirile tale alimentează orice poveste scrisă. Și aceeași parte din voi care vă permite să colorați după contururi vă ajută să vă colorați și viața. Asta este minunea textului și din acest motiv cred că se pierde mult prin îndepărtarea de cărți.
Ana mi-a scris că i-am făcut dimineața mai frumoasă. Și asta, pe lângă mașini, bani, femei și manele, e cam tot ce îmi doresc pentru a fi fericit. Nu ar trebui să conteze prea mult că te vrea sau nu nuștiuce editură, că textele tale au fost sau nu refuzate, contează să atingi oamenii cu ceea ce scrii. Validările vin de la cititori, nu de la comisii. Poate ai zece cititori, ca mine, sau mii, ca ivcelnaiv, dar dacă ai măcar câțiva care îți spun că textele tale le luminează diminețile, le ușurează zilele sau le fac serile mai călduroase, sugestia mea este să continui să faci ceea ce faci. You're doing it right.

Mulțumesc pe această cale cititorilor mei fideli (Germania, se aude? Ardealul, se aude? Mamă, ai putea să nu mai intri chiar ZILNIC pe blog?) și vă promit că nu mai durează mult până veți citi o poveste ceva mai lungă, scrisă de mine - Matrioșka.

 

©2009 Blog cu păsărele | Template Blue by TNB