Sondajul

Răspund la telefon. O voce feminină mă întâmpină:
- Bună ziua, sunt de la Institutul ... Efectuăm un sondaj de opinie cu privire la mediul politic din România.

Așa a început una dintre cele mai distractive convorbiri telefonice din ultima vreme. Turns out, sondajul era unul comandat de către PSD și conținea niște întrebări absolut delicioase. Iată câteva dintre ele împreună cu răspunsurile mele. Unele au fost, cred, totuși un pic prea pasiv-agresive.

- Spuneți două cuvinte care vă vin în minte când auziți cuvântul PSD.
-... Doamnă, îmi pare rău, dar mi-e rușine să le spun, pe urmă ziceți că am Tourette...
(Mă pune câteva secunde pe mute)
- Alte două?
- Corupție și cumetrie?

***

- Ați purta un tricou pe care scrie PSD?
- CU SIGURANȚĂ!
- (pauză mirată)
- Doar să scrie cuvântul ăla cu M deasupra.
- (încercări disperate să nu râdă)

***

- Considerați că PSD reprezintă trecutul sau viitorul României?
- Viitorul, spun eu imitând vocea și rr-itul lui Ceaușescu
- (gasping)

***

- Care considerați că este cea mai mare realizare a lui Liviu Dragnea?
- ALTĂ ÎNTREBARE.

***

Care considerați că sunt cei mai capabili politicieni din PSD?
- ALTĂ ÎNTREBARE.

***

- Care considerați că sunt cei mai incapabili politicieni din PSD?
- Aveți o listă cu toți membrii?

***

- Câtă încredere aveți în Viorica Dăncilă? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- Doamnă, în Viorica Dăncilă am puțină, dar în coafeza dânsei nu am deloc.
- (zgomote de telefon căzut pe jos)

***

- Câtă încredere aveți în Liviu Dragnea? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- De la foarte puțină o luați tot drept și mai mergeți vreo 500 de metri...

***

- Care considerați că este cea mai capabilă femeie din PSD?
- Motostivuitorul.

***

- Care considerați că este cea mai incapabilă femeie din PSD?
- Hai nu Fi rea!

***

- Sunteți familiarizat cu noțiunea de stat paralel?
- Da, cum să nu. Chiar ieri m-am dus la Mega și nu am găsit loc de parcare așa că am pornit avariile și am stat paralel.

***

- Câtă încredere aveți în Klaus Iohannis? Foarte multă, multă, puțină sau foarte puțină?
- Îl urmăresc cu atenție și îngrijorare.

***

- Considerați că PSD ar trebui desființat?
- Unde semnez?

La final, am întrebat și eu cum reușește să nu râdă. A tăcut câteva momente, apoi mi-a răspuns cu o tonalitate ce indica clar că avea un zâmbet mare pe față:
- Ăsta e jobul...

Orificiul de cadastru

În timp ce mergeam agale, râzând ca proasta, pe drumul de la oficiul de cadastru (OCPI) spre mașină, mi-a venit o idee. Tot vor străinii să experimenteze "adevărata Românie" și să înțeleagă spiritul balcanic...
Cum ar fi dacă turul Bucureștiului ar include și obținerea unui plan cadastral la OCPI? Între vizita la Casa Poporului și mămăliga la (bineînțeles) Carul cu Bere, o baie de mulțime și o coadă cu strigături ar fi experiența cea mai autentica (dacă autentic ar avea grade de comparație) a balcanismului. Să vă zic.
Întâi și întâi, intri în clădirea numărul 1. Două ghișee de informații, un monitor mare cu numere, o sală cu multe birouri și un gardian atât de public, încât cred că e gratis. Pe fundal se aude, cu o voce blândă de robot lucrător la stat: "La ghișeul 3, numărul de ordine este...174". Iei bonul de ordine numărul 180 de la o funcționară care n-a mai zâmbit de pe vremea lui Petre Roman și care dacă ar putea, ar răspunde la toate întrebările dând din cap. Te duci apoi la rafturile cu formulare, îl iei pe cel care pare că seamănă cu ce ți-a zis funcționara și apoi te duci în bancă să scrii tema. Desigur, formularele sunt fix de genul ăla de documente istorice, scrise cu mașina de scris și xeroxate de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În tot acest timp, duduia robotizată nu se oprește din recitat numere. Practic la fiecare schimbare de număr, la fiecare din cele șase ghișee, vocea anunță numărul ghișeului și numărul bonului. Adică non stop. Moment în care înțelegi de ce funcționara de la informații nu mai zâmbește. În sinea ei, a murit de mult. După ce ai terminat de completat formularul (performanță de invidiat, ținând cont de zgomotul de fond), când se "strigă" numărul tău, te duci frumos cu bonul de ordine în clădirea cu numărul doi. Acolo, te iau în primire doi bigieși, care îți verifică bonul și te îndrumă, cu voci superioare de Răspunzători De Pază, către ghișeul 3. Care de fapt e camera 3. Care de fapt e camerele 3-4 cu aceeași intrare, dar sunt de fapt 6 funcționari la birouri. Ajungi acolo, surpriză, coadă de cinci persoane la ușă. Mă rog, asta nu e CHIAR atât de rău, mai ales că azi era o bunăciune la coadă de îmi venea să îi propun să se așeze pe fața mea, ca să nu mai stea în picioare. Ce e însă rău este haosul balcanic din clădire. Coridoare strâmte, loc de așteptare din părți, bonurile au doar un rol simbolic odată intrat la coadă (se băga un agarici în seamă cu preafrumoasa de mai devreme, explicându-i că o dată trecut de ceafălată de la intrare, ăla ți-e numărul la coadă)... Dar mai presus de toate, populația de pe coridoare. De la bătrânei tăcuți, la gospodine isterice care amenință cu DNA-ul (wtf are de-a face DNA cu statul la cozi nu știu), tineri (și tinere, hehe) care umblă de colo-colo ca niște găini fără cap, intermediari care doar asta fac, stau la cozi pentru alții și știu mereu ce mișcă și cum să se așeze... Practic vezi pe coridoarele astea toate păturile sociale. Și funcționarii... oh, funcționarii de la birouri sunt, cum să vă spun... dead inside. E ca o conferință pe tema pasiv-agresivității. Și e bine când există componenta pasivă, că de multe ori sunt doar agresivi.

Dar uneori e de înțeles. Chiar în fața mea, un burtos (cu siguranță parcat pe avarii) răspunde la telefon și începe să vorbească nestingherit de hârtia A4 de pe peretele de lângă, pe care scria cu litere de minim 72: "Rugăm nu folosiți telefonul mobil!" Eu îmi făceam procese de conștiință că stăteam pe Facebook (technically, se putea spune că și eu folosesc telefonul), iar mister coca-cola vorbea de n-avea aer. La nici 15 secunde însă, ca un cor de gâște, au început funcționarele să vocifereze, una după alta. La prima nu s-a sinchisit, a doua l-a făcut să se întoarcă un pic, dar când a treia l-a strigat pe nume (pentru că tocmai fusese la biroul ei) și i-a spus că dacă nu închide, o să fie aruncat la bigieși, omul s-a conformat, nemulțumit de tupeul gâștelor. Ah, România.
Să vedeți jmecherie, aveți posibilitatea livrării documentelor la o adresă de mail! Or so I thought. Ai o bifă mare cu livrare documente în format electronic, pe mail, chiar în formular. Îmi zic "ce bine, nu mai vin a doua oară să ridic documentele". Mhm.. Sigur.

Eu: Se poate să primesc documentele pe mail?
Funcționar cu față de vânzător de telefoane mobile second-hand: Nu, în niciun caz, doar pe poștă eventual, dar durează mult.
Eu: Bine, dar în formular există această opțiune...
Funcționar cu față de vânzător de telefoane mobile second-hand: Da, dar nu se poate.
Eu: ... mkay.

Urmează partea a doua, deci. Ridicarea documentelor. Stay tuned.

Max și semafoarele

Ieri noapte, pe la 2. București-ul așa cum îmi place mie, lipsit de oameni. Eram cu Max, prietenul meu cel mai bun în mașină (nu e imaginar, promit) și îl duceam acasă după o ieșire în oraș. Prieten care, dacă ați mai citit postările mele, e plecat de câțiva ani buni în Franța și care a venit aici în concediu. Eram pe Regina Elisabeta, opresc la semaforul de la Lazăr. Lângă mine, un Duster o ia ușurel înainte. Ne amuzăm împreună de cum înainta el pe roșu, după care ne amuzăm de cum trece de intersecție fără nicio apăsare. Se face verde. Îl ajung din urmă la semaforul de la Kogălniceanu, unde, desigur, trece din nou pe roșu, de data asta cu mai mult avânt. În depărtare îl văd cum face același lucru și la ultimele două stopuri de până în cheiul Dâmboviței, apoi dispare din raza vizuală. Râdem, glumim, apoi ne continuăm drumul către Academia Militară unde, la semaforul de jos ajung fix la timp ca să îl văd pe monsieur Duster cum trece, ați ghicit, din nou pe roșu. De data asta se face verde mai repede, așa că îmi pun mașina pe turbo mode și îl ajung din urmă pe panta de la Academie. Frânez violent când trec pe lângă el, suficient cât să se sperie un pic (eram paralel cu el, nu fac măgării). Opresc la semaforul de sus de la Academie, dau geamul jos în timp ce ajungea și Dusterul. Surprinzător, la volan un tip pe la 45 de ani, cu un început de chelie, cu nevastă-sa în dreapta și vreo funcție în cadrul ministerului, că altfel nu îmi explic nesimțirea susținută.
- Care e problema? mă întreabă el ‪#‎vaditderanjat‬
- Regulile de circulație sunt pentru proști, nu-i așa? îl întreb eu râzând.
- Ce reguli domne? - de data asta un pic defensiv.
- Cele 5 semafoare la care ai trecut pe roșu, spune prietenul meu ceva mai puțin amuzat.
Dusterul pleacă ușurel de pe loc de la semafor, pe roșu, continuându-şi drumul cu o nonșalanță pe care o poți întâlni doar aici, în estul Europei.
- Șase semafoare, spune Max, resemnat.
- Asta ca să îți reamintești de ce ai plecat din România, îi răspund eu încă râzând.

Îl las pe prieten acasă și apoi mă opresc la un OMV să pun benzină. Se apropie de mine o fetişcană pe la vreo 2x ani, mai de etnie ea așa.
- Auzi pisi, mă ajuți și pe mine cu o treabă?
- Ce treabă? (Pisi???)
- Am rămas fără benzină, dacă poți să mă ajuți să bag și eu doi litri să plec de aici.
Mă uit la ea, mă uit la Opelul ei Vectra din 1996 cu numere de Germania, apoi îi răspund:
- Păi și? N-ai bani?
- Am plecat așa, am uitat portofelul acasă, telefon, tot.
- Și cu ce sunt eu de vină că ești uitucă? Uite, dacă vrei îți dau telefonul să suni un prieten.
- E, cine crezi că vine la ora asta? îmi răspunde, deja furioasă.
- Asta nu mai e problema mea.
- Nu e nevoie să faci mișto, pisi.
- Pisi, nu fac mișto, doar muncesc pentru banii mei.
Se îndepărtează bombănind. Plătesc, mă urc în mașină și plec spre casă. Încă o noapte normală în București.

Cu NU în brațe la OMV

Mai nou, OMV angajează persoane doar dacă au trecut în CV că au lucrat pentru Martorii lui Iehova. Altfel nu îmi explic următoarea scenă.

-Bună seara, la pompa 5.

-Bună seara! Doriți cod fiscal pe bon?

-Nu.
-Campania noastră pentru gențile xxxx o cunoașteți?
Stau un pic să mă gândesc și zic că da, ca să nu îmi spună toată polologhia.
-Și colecționați puncte?
-Nu.
-Nu doriți să beneficiați de reducerile de până la 80%?
-Nu.
Mai stă un pic (deh, plata cu cardul) apoi spune:
-Poate vă folosește mai mult reducerea de 25% la aspiratorul yyyy din campania noastra!
-Nu, mulțumesc.
Îmi întinde POS-ul.
-Un senviș, un baton de ciocolata?
-Nu, mulțumesc, răspund eu scrâșnind, virtual, din dinți.
Se uită în ochii mei și răspunde cu candoare:
-L-ați luat pe nu în brațe azi!
Îmi zâmbește tâmp. Iau cardul și mă îndrept spre ieșire.
-O seară plăcută!
-La fel, îi răspund, deși parcă aș mai fi zis un nu, doar așa, de spectacol.

Cu lăutarii la Frumușani

Printre prietenii mei se numără și niște oameni cu talente artistico-muzicale, ce au pus de-un band. Oamenii cântă în principal cover-uri indie-rock, și precum multe alte trupe ce îmbrățișează acest gen muzical, au o viață destul de grea între patronii neserioși de baruri și lipsa de cultură muzicală a publicului.

Fiindcă sunt un om voluntar și am cu ce, deseori mă ofer să îi ajut cu transportul. What are friends for, right? Așa că, atunci când m-au rugat să îi duc până la Frumușani, județul Călărași, la un concert ce urma să aibă loc la o piscină, m-am gândit "cool! mergem în turneu!" și nu am ezitat să zic da. Trebuia să ezit.

De obicei, unul din membrii trupei se ocupă de organizarea concertelor, dar în cazul acestui concert, de organizare s-a ocupat altcineva, și de aici a pornit toată distracția. Pentru voi, pentru noi nu. Mașina mea este una mai specială, ca urmare nu are decât patru locuri. Ei fiind șase, cu tot cu sunetist, trebuia să fac două drumuri. Ei, îmi zic, 30 km, ce mare lucru. Mai mult fac în căutare de șaormerii fără cozi noaptea (hint - Calif Militari).

Și iată-ne pe noi, patru oameni plus scule, cabluri și rucsacuri, în drum spre Frumușani, mai joș de Popești-Leordeni, cam la granița dintre porumb și floarea-soarelui. M-a pus pe gânduri faptul că piscina unde trebuiau să cânte băieții nu avea o adresă, ci, citez, "la borna numărul x faceți dreapta", dar am zis că na, toate drumurile duc undeva, nu poate fi așa rău. Ajungem la borna respectivă, stânga porumb, dreapta floarea soarelui. Și un drum neasfaltat. Mă rog, drum este o exagerare, era doar o porțiune de pământ pe care nu era plantat nimic. Oftând din toți rărunchii mașinii mele sport cu gardă la sol cvasi-inexistentă, dau să intru pe "drumul" neasfaltat. Apoi opresc brusc, că trecea o combină. Și cum pe drumurile astea are prioritate în general mașina care ar avea cele mai mici daune în caz de coliziune, am decis că ar fi bine să o las să treacă.

1 km și doi saci de praf mai târziu, răsare în miriște piscina. Mă dau jos din mașină ca să dau la o parte scaunul de plastic cu un picior rupt ce bloca accesul în spatele clădirilor (ca să descărcăm sculele), ocazie cu care fac o scurtă evaluare a locului. Piscina arăta decent, apa era încă cristalină. Muzică și voie bună, răsuna porumbul de bachata și house din ăla nașpa din anii 2000.

Descarc, plec, mă întorc cu cealaltă jumătate a trupei. Același lucru, cu diferența că de data asta a trebuit să dau prioritate unei căruțe umplute până la ceruri cu fân, iar în boxe nu se mai auzea bachata, ci Outthere Brothers, varianta house. I shit you not. Era ca un fel de petrecere din The Fresh Prince of Bel Air, dar în Frumușani. Printre ipotezele noastre privind scopul acestei piscine s-a numărat și cea conform căreia era un loc bun de scăldat după o zi de prășit, și era fix între porumb și case, deci avea vad. Faptul că era mai puțin piscină și mai mult baie comună ne era confirmat de absența vestiarelor. Oamenii se dădeau jos din Dacia Papuc sau VW Passat, după caz, direct în slipi și șlapi.

Vă puteți imagina deci, reacția publicului tractorist când au început ăștia să facă probe de sunet cu Nirvana și Maroon 5. Se citea revolta în ochii lor, le-am închis Danza Kuduro pentru porcăria asta.

Și încep băieții să cânte. I-re-al. Au început cu ceva mai accesibil, Get Lucky al celor de la Daft Punk. Ca să vă faceți o idee cum se uitau la ei, imaginați-vă o conferință TEDx. Acum imaginați-vă o conferință TEDx la stână. Și publicul nu e alcătuit din ciobani. Ci din oi.

Eu eram undeva în spatele "scenei" și puteam vedea tot tabloul, demn de un film de Kusturica. În prim plan, băieții cântau ceva de Kings of Leon, în planul îndepărtat maneliști burtoși, tineret de cămin cultural și copii de-ăia de aleargă după vacă. Nu că aș fi eu un țăran mai de soi, să ne-nțelegem, dar era o disonanță extremă între cele două părți ale acestui minunat întreg.

Undeva pe la Black Keys, unul din localnicii prezenți s-a apropiat discret de sunetist și l-a întrebat cât mai au de cântat. S-a retras dezamăgit de estimarea de 30 de minute, probabil voia să dea o dedicație pe Vengaboys prietenei.

A urmat momentul special al trupei, în care unul din membri cântă solo melodia Purple Rain, doar la chitară și voce. Omul e talentat rău, material de Vocea României. Ei bine, dacă nu eram acolo n-aș fi crezut asta, dar chiar s-au oprit câțiva spectractori spectatori și l-au ascultat. Răsplata nu s-a lăsat așteptată prea mult: unul din maneliștii burtoși și-a trimis puradelul cu o hârtie de 50 de lei "pentru Purple Rain". I shit you not. Măcar nu i-a lipit-o pe frunte.

A urmat o pauză de mici și bere, iar eu, pentru că am preferat niște paste, am fost abordat de însuși patronul piscinei, un italian pe la 70 de ani, care m-a întrebat cum vreau pastele. În fața mea, prietenii mei afundau micii în muștar, iar eu eram întrebat dacă vreau penne sau paste și ce fel de sos vreau. I-re-al. Mâncarea era aproape la fel de ieftină precum femeile și la fel de bună precum cultura de porumb de anul ăsta, deci pe partea asta nu am ce reproșa. Chelnerița a trebuit să își scoată carnețelul să noteze comanda de 6 mici și o porție de cartofi prăjiți, iar când i-a adus a întrebat dacă la masa noastră trebuia să îi aducă, deși nu mai erau decât maxim două mese ocupate (restul lumii era la șezlonguri). Cum să uiți o comandă de 6 mici și o porție de cartofi în decurs de 10 metri? #decâtînfrumușani

În cele din urmă, unul din membrii formației a cedat: "Bă, eu mă bag în piscină. Aveți careva un săpun?" Au intrat apoi, unul câte unul, în apa care nu mai era așa cristalină ca mai devreme.

Două ore mai târziu, a început și cealaltă jumătate a setului, iar publicul era în delir. Proaspăt spălați, băieții păreau că s-au mai obișnuit cu ambianța, la fel cum ambianța începuse să se obișnuiască cu ei. Pe la Tracy Chapman, una din femeile din piscină chiar bătea din palme, ritmic. Dovadă că muzica bună transcende clasele sociale și regnurile.

La finalul concertului, am strâns grăbiți microfoanele, cablurile și instrumentele și ne-am retras, într-un nor de praf, în două tranșe, înapoi în București, acolo unde eu, împreună cu o parte din trupă, ne-am trotilat cu Jagermeister, în speranța că a doua zi vom uita nu doar beția. La final, pot și eu să mă mândresc că am fost în turneu cu trupa, am trăit aventura și am inspirat atmosfera creată de fani. Care, sincer să zic, miroseau a transpirație, nu a succes. Dar poate că sunt eu prea pretențios.

Vă las cu o piesă din setul trupei. Fără număr.

Scularea lu' Jupiter

Dacă vă doreați un film care să conțină:

-Crocodili zburători îmbrăcați în geci de piele (și care vorbesc o engleză acceptabilă)
-Roboți transsexuali
-Vampiri transsexuali (și albinoși)
-Omul-bufniță
-Omul-elefant
-Ascensoare "extraterestre" gen Dosarele X (știți voi, rază de lumină care izvorăște din nava-mamă) care te ridică mai greu decât lifturile din Casa Presei
-Soldați semi-robotizați semi-ciungi
-Vreo 34 de modele diferite de urechi
-Un Evgeni Plushenko elf (mulțumesc Gâscaprinapă) pe jumătate câine, cu aripi, având mai mult eyeliner decât personajul principal feminin (THIS IS NOT A JOKE)
-Ghete antigravitaționale
-Albine devotate
-Birocrație românească
-Scene de luptă create parcă sub influența LSD
-Mai multe clișee decât cartea mea
-Personaje cu care empatizezi cam cât empatizezi cu Victor Ponta
-pe Ned Stark din GoT - și să nu moară!
-Un umor complet disonant în contextul poveștii

... bucurați-vă, acest film există (click pe linkuri dacă nu mă credeți). Se cheamă Jupiter Ascending și este cel.mai.prost.film.pe.care.l-am.văzut. Pe bune. Ar fi trebuit să îl denumească Asceding Uranus. Am pornit cu așteptări foarte puține de la el, dar cumva a reușit să se ducă mult, mult mai jos.

Practic în prima parte a filmului am oscilat între "What the..." și "I can't even", iar în a doua am oscilat doar în față și în spate, cu neuronii lovindu-se haotic cu capul de pereții craniului. În loc să vă uitați la acest film vă recomand să faceți lucruri mult mai interesante, ca de exemplu să vă numărați firele de păr din nas sau să vă tăvăliți în făină.

Nu zic nu, Mila Kunis e la fel de adorabilă ca întotdeauna, uneori imaginile sunt foarte mișto, dar per total, filmul este atât de prost regizat încât potențialul semnificativ al universului este irosit complet.

Mai zic o dată: un Evgeni Plushenko elf, pe jumătate câine, cu aripi, cu eyeliner și ghete antigravitaționale.

Despre găuri

Pe principiul "dacă e bun, e bine să îl ai în dublu exemplar", azi am făcut cunoștință cu secundul administratorului. Ca un Robin pentru Batman, un Watson pentru Sherlock Holmes, ca o Ioană Petrescu pentru Victor M. Ponta, secundul administratorului e doar cu câțiva ani mai tânăr decât acesta, ceva mai puțin deștept și ceva mai priceput cu mâinile. În sensul că nu stă cu ele pe mine toată ziua, cum face administratorul. Mă rog, să nu credeți că e MULT mai tânăr, adică tot în Mezozoic e născut, doar că toamna. Dacă le aduni vârstele, prinzi sigur big bang-ul.

Din păcate, am făcut cunoștință cu el în apartamentul meu. Se pare că administratorul a decis că aveam muuult prea puține găuri (în pereți, nebunilor, nu vă gândiți la prostii), așa că la ora 9 s-a prezentat la mine împreună cu vajnicul lui adjutant și sculele lui. Chior de somn, dar deja îmbrăcat în haine de scandal și cu alifia la îndemână, le-am permis accesul în căminul meu sacru. Procedura a fost cea uzuală: administratorul mă ținea de mână în timp ce Robin al lui îmi dădea gaură. În cele din urmă, după vreo jumătate de oră, m-am ales cu un perete ciobit, ceva praf și o senzație de disconfort fizic. Cu ultima eram deja obișnuit din celelalte întâlniri cu el, deci hei.

Partea bună e că nu mi-au instalat niciun dispozitiv de urmărire. Partea rea e restul. Și pentru că nu era suficient că mi-a violat intimitatea și peretele, mai am de plătit și 10 lei. Pe principiul "și găurit și cu banii luați".



Pentru mai multe postări din blocul mumiilor, dați click aici.

"Drumul" Taberei

Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.

Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.

Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.

În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"

În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:

Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.

P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).

Vă las cu muzica mea bună.

Și în a opta zi...

Nu, nu mă călugăresc. Deși aș avea mai multe șanse să pice ceva la mânăstire, am o minte mult prea perversă. Mă rog, asta nu i-a oprit pe alții, dar eu tot nu mă călugăresc, pentru că mi se pare plictisitor să port doar negru.

Eu cred că în a opta zi, Dumnezeu și-a dat seama că luase totul prea în serios, așa că a creat iarba. Nu iarba aia pe care o pasc vacile, nici cea pe care o pui în supă, e vorba de cealaltă iarbă.

După cum nu știați dar vă spun eu acum, eu stau foarte aproape de o biserică. O biserică foarte frumoasă, cu o curte generoasă și plină de diverse plante. Culturi de plante. Mă duc eu într-o dimineață însorită către mașina mea, parcată fix în gardul bisericii, și mă trăznește un parfum atât de familiar încât mă transform în Mickey Mouse.

Mă, o fi de la mine, îmi zic. Deschid ușa la mașină, nimic, mirosea ca de obicei a mâncare stricată și odorizant ieftin. Încep să adulmec precum un labrador după prepelițe și mă opresc în gard. Acuma nu zic că ar fi popa jamaican, dar ce pot spune sigur e că ceva puțea teribil... de plăcut dincolo de el. De gard, nu de popă.
Asta ar explica cumva și de ce atunci când vine vântul de asfințit, toată lumea din blocul meu se duce la culcare. Mă rog, treaba asta poate fi explicată și prin faptul că media de vârstă în blocul meu este de 78 de ani (și avem abonament la pompele funebre).

Între timp au mai trecut câteva luni, am mai plătit câteva întrețineri, am scăpat cu onoarea intactă și fundul la fel, deci totul e aproape bine. La un moment dat începusem să îmi fac griji că am fost friendzoned de către administrator, dar m-a luat într-o zi de mână atât de tandru încât m-a liniștit: încă mă iubește sincer.

Vă salut de la etajul zece, cu geamul deschis și făăăără niiiicio grijă, man...

Vă las cu o melodie Pedobear approved. 123 123 drink.

House of pain

...Sau în traducere liberă, apartamentul durerii.

Păi cum să nu fie așa, când apartamentul tău este în mijlocul unei simfonii de sunete, care mai de care mai romantice? Zgomotele sunt problemele veșnice ale locatarului de bloc (comunist - blocul, dar uneori și locatarul). Am încercat să fac o listă de zgomote ce se vor auzi cu siguranță și în apartamentul tău, precum și posibile soluții. Să vedem, avem:

- zgomotul apei curgânde la robinetul vecinului, care te transportă suav în mijlocul naturii, mai exact într-o hidrocentrală. Serios, zici că se sparge barajul când face vecinul baie. Din pacate nu există soluții universal valabile, deși unii pensionari încearcă să combată aceste zgomote făcând baie o dată pe lună și urând cu pasiune pe orice vecin care se spală mai des;

- ca un caz particular, bârâitul țevilor ce intră în rezonanță din cauza construcției/instalării/materialelor de rahat. Soluția este să vă mutați, fără doar și poate. Preferabil la casă.

- desigur, zgomotul pișatului lansat de la peste un metru, ce aterizează fizic fix în apa WC-ului și sonor fix în urechile noastre, cei care încercăm să dormim. Soluție: Sit. The. Fuck. Down.

- cel puțin în cazul meu, zgomotul de umerașe puse în șifonierul de pe hol. Al vecinului. Care mă face mereu să mă uit la cuierul meu, ca să mă asigur că nu s-a furat ceva. Când pleacă vecina de acasă pot spune cu exactitate cu ce haină se îmbracă, după proveniența sunetului de umeraș. Soluția: un pic de material moale pe cuierul vecinului. Sper doar să nu mă prindă când le sparg apartamentul să montez stofa în dulap. That would be pretty hard to explain.

- zgomotul, nu-i așa, făcut de sex. Deloc neplăcut în cazul în care practici și tu, foarte înțepător dacă prietena ta tocmai ți-a dat papucii (sau ești singur, din orice motive). Soluția e una singură, găsește-ți ceva de futut. Eventual fă-o să țipe și mai tare decât vecina (sau țipă tu), ca să știe toată lumea cât de bun(ă) ești la pat. Recomandarea este să faci asta după ora 1 noaptea, ca să se audă cât mai în profunzime. Pardon, cât mai departe.

- zgomotul de tocuri pe parchet stratificat. Pentru că nimic nu strigă mai tare "nu respect pe nimeni și sunt cam țărancă" decât poc poc poc-ul tocurilor pe podea. Recomand papuci și liceul, ca soluție la sursă, respectiv un "dă-te fă în morții mă-tii jos de pe tocuri" la contactul cu vecina;

- zgomotul de subwoofer/boxe. Pe principiul că în mod cert, Guță este un limbaj universal, ca și Skrillex sau ca matematica. Music for the masses. Soluția este să-ți iei boxe mai mari ca ale vecinului.

- uși trântite. Astea sunt nașpa, că te iau prin surprindere. La Guță mai ai semne prevestitoare, dar trântitul de ușă este scurt și la obiect. Ca soluție, recomandarea este să beți mult ceai. Ceva liniștitor.

- mieunat de pisică în călduri/lătrat de pechinez nefutut. Astea n-ar fi așa rele, dacă n-ar fi elementul de picătură chinezească. Pentru că de ce ți-ai opri câinele după doar 50 de lătrături? Și de ce ai chinui biata pisică cu niște pastile anti-călduri? Soluția este destul de crudă și implică să încui într-o cameră pisica vecinei cu pechinezul vecinului. Problem solved, într-un fel sau altul.

În oricare din aceste cazuri, puteți folosi cu succes căștile in-ear. Nu mai auzi nimic, nici măcar telefonul.

Ei, dar nu-i dracul atât de negru, până la urmă statul la bloc are și avantaje. Poate că voi vorbi de ele mai încolo. Între timp, vă anunț că mi-am luat o canapea nouă. Just saying.

Să cânte muzica, poate nu mai aud atâtea zgomote...

Nu degeaba îi zice Poștă... (partea a doua)

...sau episodul 3 de la aventura din postarea anterioară.

Pentru că orice prost este perseverent, am urmat indicațiile bestiilor de la oficiul poștal anterior și am vizitat oficiul poștal de care ținea strada mea. Nu pentru a recupera rambursul, pentru că mi-a venit acasă, ci pentru a trimite un pachet către Londra.
Și de data asta am ajuns, bate-mă vina, la 18.45, pentru că job și pentru că program de lucru. Am intrat în oficiul poștal pregătit pentru ce-i mai rău, pentru că aici secția de coletărie este mai mică și n-aș fi avut unde să mă ascund dacă ieșea bătaie. M-am așezat la coada formată dintr-o persoană și am început să studiez documentele postate pe avizier, urmărind în același timp evoluția cozii.

- Bună seara, am de ridicat și eu un colet, spune bărbatul din fața mea.
- Numai puțin, că trebuie să pun niște ștampiluțe urgent, spune tipa de după ghișeu, dispărând apoi pe ușa din spate.

Urmează aproximativ 7 minute de CLANC CLANC CLANC, de începusem chiar să aud versuri de La Familia pe beat-ul de hip-hop. În fine, termină de ștampiluțat și îi dă omului coletul, apoi mă ia pe mine în primire.

- Ce aveți?
- Un colet pentru Marea Britanie.

Su uită mirată la mine, de parcă îi cerusem prezervative cu gust de mici. Am aflat un mai încolo de ce.

- Numai puțin, să găsesc formularele.

Caută alte 3 minute formulare, după care scoate niște orori trase la xerox, cu contrastul la maxim, de se vedea și praful de pe original.

- Doar pe astea le mai avem. Deh, așa se lucrează la noi.

Departamentul de coletărie nu avea formulare de trimis colete. Am aflat mai încolo de ce. Mă rog, mă apuc să completez.

- Cât o fi ceasul? Auăleu, e 7!
- Să plec? îi răspund, conștient fiind că dispunea de multe obiecte contondente de partea aia a ghișeului.
- Nunu, vă iau coletul.

În acest moment își face apariția o familie cu copil de 4-5 ani, spre întristarea funcționarei noastre, care se pare că nu făcuse aceleași cursuri de "Hai sictir" de care beneficiaseră cele de la oficiul poștal anterior. Neștiind cum să procedeze cu o trimitere, sună o colegă (probabil în concediu) și se informează, apoi se plânge cam 3 minute că nu are timp să facă toată treaba, idee cu care aș fi empatizat dacă nu ar fi vorbit despre asta la ghișeu, de față cu mine și cu familia respectivă. Termină de vorbit, rezolvă familia cu copil mic (la îndemnul meu, că nu suport copiii), apoi îi dau formularul completat și se apucă să introducă datele într-un program ce îmi aducea aminte de 1988, de sistemul de operare DOS și de Norton Commander.
Cânărește pachetul (care era un pic mai mare decât un cub Rubik de dimensiuni medii), apasă un ultim Enter și văd suma totală de plată.

- Ăăăă... Am de plată ȘAPTEZECI ȘI DOI DE LEI???
- Da, trimiterile în Uniunea Europeană sunt cele mai scumpe.

Doamnă, dar nu trimit un cal cu tot cu căruță și staul îmi vine să îi zic, dar îmi dau seama că nu are ea nicio vină, așa că îi spun în schimb:

- Anulați documentul, nu mai trimit, că valoarea coletului nu e nici jumătate din valoarea transportului.

În timp ce plecam val-vârtej din oficiu, am putut observa ușurarea pe fața funcționarei. Încă un client evitat.
Ulterior, când i-am povestit întâmplarea, mi-a oferit Gâsca o soluție:

- Fuck it, de banii ăștia îmi cumpăram un porumbel și îl antrenam!

Așa că am început să pun bucăți de pâine pe pervaz.

Vă las cu Maria Tănase, pentru că au trecut 100 de ani de la nașterea ei și pentru că a trecut cam tot atât de când Poșta Română și-a făcut update la software.

Nu degeaba îi zice Poștă...

... Pentru că îți vine deseori să te f##i în ea. Nu cred că am găsit angajate mai sictirite și mai acre nici în secțiile financiare, și asta spune mult.

Să presupunem că ai un job. Greșeală pe care o fac mulți dintre noi, în lipsă de alte surse de venit. Să presupunem că jobul tău are un program normal, între 9.00 și 18.00. Astfel încât, dacă vrei cumva să trimiți un colet în țară, o poți face doar după program, să zicem 18.30. Oficiile poștale sunt deschise până la 19.00! Ce bine, nu? Nu.
Pentru că dacă faci greșeala să intri într-un oficiu poștal după ora 18.00, te vei simți ca steagul românesc în județul Covasna. Ca israelianul în Palestina. Ca rapidistul pe Ghencea. Nu există priviri mai feroce decât cele care se îndreaptă înspre tine la oficiul poștal după ora 18.00.

Episodul 1

- Bună ziua, vreau să trimit și eu un colet.
- Păi haideți, dați-mi coletul! (indignare) Ați completat avizul? (acuzator)
- Nu, îl completez acum. (defensiv)
- Păi la ora asta veniți? (indignare) Haideți, luați de-aici un formular. (expeditiv)

Mă uit la ceas, mă uit la ea, mă uit la ceas... Dau să zic "ce morții pe partea maternă mă grăbești, nu aveți program până la 7?", dar parcă anticipând întrebarea mea, bestia cu chip de funcționară continuă:

- La 7 vine mașina și trebuie să fie gata documentele.
- Dar eu nu vreau neapărat să plece în seara asta.
- E, acum dacă ați venit...
Nu aveam cu ce scrie, așa că zic:
- Aveți cumva un pix?
- Am, dar îl folosesc eu. Găsiți de cumpărat la colega mea.

Nu aveau de dat, aveau doar de cumpărat. Fair enough. 0,5 lei pentru o cauză nobilă. Am scris avizul (culmea, în timp util!) și am vrut să îi dau pixul înapoi, dar m-am răzgândit. L-ar mai fi vândut de vreo trei patru ori minim.

Episodul 2

(După ce am stat la o coadă interminabilă de două persoane, cu care și-a povestit și de rudele moarte pe partea maternă)

- ... La revedere, doamna Nuți, să aveți grijă de pisici!
- Sănătate!
...
- Bună ziua, am și eu un ramburs de recuperat... (umil)
Vocea ei mi-a răspuns:
- La colega.
Dar tonul și mimica ei ziceau:
- Vierme mizerabil, cum îndrăznești să vii la ghișeul 2 pentru ramburs? Unde ai trăit până acum?
- A, mulțumesc, zic eu un pic nervos deja.
Coada numărul doi. Termină și asta de povestit despre șoferul de pe mașina care urma să vină să ia coletele, apoi mă ia în primire.
- Aș dori să recuperez și eu un ramburs... (timid)
- Cu post restant?
- Ăăăă... Nu știu ce este post restant.
- Ce adresă ați trecut pe mandat? (autoritar)
- Adresa mea... (confuz)
- CE ADRESĂ??? (demonic)
- Strada XYZ etc.
- A, păi vine la oficiul poștal 2, nu la noi.

Am mulțumit funcționarei și lui Dumnezeu că am scăpat și mi-am jurat că de acum curieratul este baza.
După care mi-am dat seama că trebuie să ajung și la oficiul poștal 2.

Mi-e teamă că VA URMA. Așa că să dăm un pic din cap.

Continuarea aici.

Babele

Episodul ăsta începe cu mine încercând să trec neobservat. Da, mi-am făcut un obicei în a ieși din apartament neobservat de ochii critici ai vecinilor, ca să evit discuții despre vreme și zâmbete puse ca pe umeraș.

Nu și de data asta, însă. În timp ce așteptam liftul, aud cum se deschide ușa vecinei de lângă mine. Baba 1 împreună cu baba 2, discutând aprins, ies din casă. Baba 2 fiind, cum aveam să aflu mai târziu, vecina de la etajul 2. Era cam beznă pe scară, fiind seară și eu neobișnuind să aprind lumina, pentru că se știe că ninja preferă întunericul. Stăteam așa în semiîntuneric, așteptând ca discuția celor două babe să fie în orice moment direcționată înspre mine...
Și chiar a fost, pentru că de îndată ce am fost detectat (se știe că niciun ninja nu a trecut vreodată neobservat de babele din vecini) se aude un glas cristalin, cu nuanțe de mumie:

- Cine-i acolo? Vecinul?
- Da, i-am răspuns cu o voce tristă, chiar el.
- Ia să te văd mai bine, că nu te-am mai văzut de mult, spune vecina aprinzând lumina pe scară.

Îmi afișez cea mai comercială față pe care o aveam la mine, încercând din răsputeri să par totuși suficient de distant încât să nu mai urmeze alte întrebări. Înainte însă să se mai pună problema de întrebări, liftul sare în ajutorul meu, oprind cu un scârțâit de troleibuz cu burduf la etajul 10. Deschid ușa să plec, aruncând un săru-mâna scurt, însă spre neplăcerea mea cronică baba de la etajul 2 intră în lift cu mine.
- Eu merg la 2, spune ea inutil, ca și cum aveam vreo șansă din fundul liftului, unde mă ascunsesem, să apăs vreun buton. Mă gândesc că mi-a spus asta poate o vizitez, că altă explicație nu găsesc. Nu e ca și cum eu coboram cu liftul doar până la 4, să mă sărut pe gură cu administratorul, apoi coboram în continuare pe scări.
- Da, eu merg până jos, spun eu din spatele feței mele comerciale.
- Să știi că eu nu merg cu oricine în lift, continuă ea zâmbind.
- ...
Când auzi așa ceva, nici nu știi ce să mai zici. Să te bucuri că baba se simte bine în lift cu tine sau să îți fie frică de asta?
- Ei, ați văzut că m-a recunoscut vecina, deci sunteți în siguranță, răspund eu în cele din urmă, continuând în sinea mea că altfel te-aș fi violat în mod repetat, între etajele 7 și 8, apoi te-aș fi ucis până la etajul 2.

Episodul ăsta se încheie cu mine spunând bună seara vecinei de la etajul doi, rămânând apoi cu privirea pierdută în oglinda din lift mai veche decât baba.

Data viitoare mă îmbrac în negru și îmi pun mânuși, îmi spun în sinea mea. Și cobor prin rapel.

Facebook triple facepalm

Facebook-ul ăsta înlesnește comunicarea pentru foarte multă lume, și asta nu e neapărat ceva bun. Dacă nu îți alegi cu atenție postările din feed poți să te alegi cu niște perle de toată frumusețea, tocmai bune pentru un facepalm de-ăla triplu. Printre tipologiile comportamentale demne de hide, block și unfriend găsim:

1. Persoane care se transformă în "evangheliști" - în traducere pentru cei ce nu știu să vorbească Internet, oameni care își transformă profilul într-o reclamă la compania pentru care lucrează. Ăia care postează promoții, servicii și alte lucruri care n-au ce căuta pe un profil personal. Pe ăștia îi asemăn cu amărâții ăia care merg pe stradă îmbrăcați cu panouri publicitare și împart fluturași. Se transformă într-o reclamă ambulantă, și asta parcă nu e normal.

2. Ioana likes Pateul Antrefrig. George likes MegaImage. Bianca likes "Mircea Badea chiar el". Și de ce nu, Mihaela likes strap-on dildos. Pentru că da, vreau să-ți știu toate fetișurile.

3. Mamele care își laudă unele altora familiile împlinite și copii. "Ce frumoși sunteți!". "Ce bebe dulceee". Pentru că în mod cert complimentul ăla vine cumva înapoi. Spread the love, gurlz! Fuck all the single people!

4.Oana has asked you for help in Cafe World! Raluca invited you to play Milk the goat and build an empire. Mihai has given you ten carrots. Send some cabbage back to help him with his virtual aprozar. realizez că o mare parte din invitațiile astea se trimit automat, dar țin să vă anunț că TOATE invitațiile de genul ăsta necesită ca tu să fi jucat acel joc pe Facebook. Și sincer, chiar vrei ca toată lumea să știe ca ai 35 de ani și mulgi vaci virtuale?

5. Postări de genul "Dacă un jefuitor te obligă să scoţi bani din bancomat, poţi anunţa poliţia astfel: Introduci codul PIN invers." sau "Știați că puteți îndepărta căpușele cu un chibrit umezit? Share mai departe ca să creadă cât mai mulți retardați chestia asta!!!". Retardarea extremă de a posta o informație neverificată este depășită doar de cea aferentă postărilor cu tentă medicală care pot fi chiar dăunătoare. "Ceea ce medicii nu o sa va spuna niciodata!!! Cauza majoritatii bolilor!" (urmează o descriere halucinantă legată de pietre invizibile la ficat). Ar trebui să existe o verificare înainte de a posta, ceva de genul captcha dar care să te întrebe dacă te uiți la Urania și la OTV.


În concluzie, vă recomand să vă citiți cu atenție postările înainte să apăsați Enter și să vă gândiți mai bine la cei ce pot vedea acea postare.



A, da, și vă las cu melodia regulamentară.

Cuțitarul

Norocul vostru e că eu trebuie să plătesc întreținerea lunar. Ghinionul meu tot ăsta e. Da, urmează o nouă istorisire din ciclul "de-ale administratorului".

E ciudat cum se leagă toate în ultima vreme. Matrioșka e aproape gata, am devenit unchi, ieri a fost foarte frig... Ei bine, da, și asta se leagă cumva, pentru că ieri a fost foarte frig, așa că atunci când am intrat în scară și am dat bot în bot cu administratorul, acesta a sesizat că am mâinile reci. Deh, am dat mâna cu el. Și uite așa ne-am ținut noi de mână romantic, de la intrarea în bloc și până când am închis ușa la lift, ca să mă încălzească. Mi se potrivea ca o mânușă. O mânușă de 80 de ani cu piele de 80 de ani.
E destul de ciudat să vorbești cu un moș de 80 de ani care te ține de mână dacă nu ești blondă cu sânii mari. Ceea ce, așa cum pot garanta prietenii mei, eu nu sunt. Dar fiind totuși în imposibilitatea de a-i da un brânci pe scări (eram la parter), am profitat de minunata ocazie, de momentul intim, și l-am întrebat dacă nu pot plăti întreținerea. E adevărat, tocmai o văzusem ieșind pe tanti cu scăunelul (n-o cunosc, n-o recunosc, dar nu sunt foarte multe grase care umblă cu scăunelul după ele peste tot), tanti care ține evidența banilor și care încasează. Ea încasează, așa că are nevoie să stea pe scaun după ce încasează. Dar să revenim.
Administratorul îmi spune un pic trist că nu se mai poate și că trebuie să vin a doua zi. Alternativ, puteam să urcăm împreună și să îi dau lui banii, la el acasă. Deci m-am întors a doua zi. Adică azi.
Azi, bineînțeles, adunare mare. Mare în sensul că era și grasa cu scăunelul în scara blocului, deci deja era aglomerat. Scot banii, îi dau, îmi dă restul, apoi o aud:

- Puteți să-l tăiați, domnu' administrator.

Deja îmi puneam problema: mă crestează, mă taie împrejur? Sau poate ajung subiect de scandal în vreo conservă pe la englezi?

M-am mai liniștit când am văzut că administratorul nu avea nicio intenție să se ridice de pe scaun. Liniștea a fost însă spulberată de cuvintele lui:

- Te-am tăiat, drăguță. Dar doar de pe listă!

M-am retras fără mișcări bruște, încercând să stau numai cu fața spre el, să nu îi întorc spatele nicio secundă. Acum am terminat de mutat frigiderul și cada în fața ușii, deci mă simt ceva mai în siguranță.

Urmează întreținerea pe luna martie.

Cu administratorul la altar

Nu, deci nu. Trebuie neapărat să îmi plătesc întreținerea la timp. Știu, asta spun de ceva timp, dar să fiu al naibii dacă reușesc, la ce program am.
De data asta eram pregătit pentru orice, credeam eu. M-a întâmpinat la ușă, cu zâmbetul ăla înfricoșător, mi-a strâns mâna și dintr-o mișcare fulgerătoare m-a luat de braț, cam cum ai lua-o pe soție când o iei de soție. Am mers așa prin hol, eu încercând să mă duc spre bucătărie, el ținându-mă ferm pe drumul spre sufragerie. Până aici mi-a fost, mi-am zis. Măcar știu că o să cad luptând.
Mi-a dat drumul brusc în sufragerie, deoarece din spate, din bucătărie, a țâșnit ca dopul din șampanie nevasta administratorului. E prima oară când o văd mai de aproape, și aș putea să jur că amândoi folosesc aceeași proteză, la cât de mult seamănă. Nu, nu o folosesc pe rând, dar parcă aveau protezele identice.

No, acuma mă puteți acuza că nu sunt politically correct, dar urmând exemplul politicienilor noștri, ar trebui să fiu ok. Deci să nu mă judecați prea aspru că fac mișto de oameni ca mine, în vârstă, pentru că nu o fac cu răutate. Bine, mă rog, doar puțin.

La cum arăta și nevastă-sa, m-am temut că ea o să mă țină în timp ce el mă... mă rog, în timp ce plăteam întreținerea prison style. Dar în mod surprinzător, doamna soție de administrator a fost chiar prietenoasă, și nu felul "ăla" de prietenoasă. Tot spre surprinderea mea, administratorul luase deja poziția de drepți, începând să vorbească mult mai oficial și fără aluzii la chiloții prietenei mele (pe care probabil că îi purta deja). Deci asta voia să spună tata când îmi zicea "Tu ai nevoie de o femeie!". Aveam nevoie de soția administratorului.

Am scăpat și de data asta, dar mă întreb până când, prieteni? Până când?



Pentru mai multe aventuri la plătitul întreținerii, apăsați aici.

Sharing is caring

Până găsesc o metodă viabilă de a-mi face cumpărăturile curente fără să trebuiască să ies din casă (și fără să arunc cu banii pe fereastră) sunt obligat să merg la supermarket. Azi aveam chiar mai puțin chef decât de obicei să mă miros cu jumătate de București și Ilfov în Carrefour, așa că m-am oprit la non-stop-ul de cartier, deschis zilnic până la orele 22.00. În timp ce ieșeam, dau buzna niște puștani de vreo 14-15 ani, cu ghiozdanele în spate. Vreo două fete și trei băieți.

- Vreau și io doo... spune unul dintre ei când vânzătoarea trece prin dreptul lui, deși era evident că vânzătoarea era ocupată cu alt client. Se oprește, un pic stânjenit că duduia nu i-a acordat nici măcar o privire fugară. Stă un pic pe gânduri, într-un zgomot înfundat de rotițe ruginite care se rotesc în gol, apoi se îndreaptă către coada de 2-3 oameni care așteptau liniștiți să le vină rândul.

Trec mai departe, făcându-mi loc printre ei, și în timp ce mă strecuram printre ghiozdane alt băiat o înghiontește pe una din fete:

- Îmi storci și mie un coș? spune băiatul, vizibil plictisit.
- Da, răspunde fata complet neimpresionată, întorcându-se apoi către o vitrină.



Sharing is caring, but some things are better left unshared. Am ajuns acasă, am încuiat ușa și am răsuflat ușurat. La etajul 10 aerul parcă e mai puțin tâmp.

A, era să uit, în weekend am fost, împotriva instinctului meu de conservare, într-un bar în centrul vechi, pe numele lui Bordello. Băi frate. De muzică nu zic nimic, că au fost și două-trei piese mișto în seara aia, dar era mai aglomerat ca într-un țarc la Avicola.


Mai nasol e că era cam aceeași populație ca în țarcul din Avicola, numai puicuțe jumulite și cocoși beți. Sharing is caring, but sharing the same bar with another thousand people is not advisable. Dar na, moldoviencili cu care am fost acolo s-au simțit bine (pe principiul "nu contează unde sunt, contează cu cine mă îmbăt"), așa că până la urmă totul a fost finalizat cu bine (if you know what I mean). A, și aveau tablouri cu țâțe pe pereți, deci a fost ok până la urmă și pentru mine. Nu, nu moldoviencili aveau tablouri cu țâți, Bordello avea.

Am fost în Expirat mai apoi, dar am plecat după zece minute pe motiv că la boxe nu se auzea muzică, ci zgomote făcute parcă de un extraterestru autist.

Ca să evit pe viitor astfel de întâmplări, cred că o să îmi deschid eu un bar al meu, doar pentru noi, ăștia care știm să scriem/pronunțăm "amândurora" și "ultimele". Să pot să dansez și să mă turmentez și eu alături de moldovienci fără să trebuiască să mă feresc de cocoși beți care nu se mai pot ține pe picioare.

Vă invit să vă imaginați cum o să se cheme. Între timp, vă las cu o melodie care prevestește întrucâtva ce urmează... Via Lordul meu Sith favorit, care nu respiră greu. Sharing is caring, de data asta fără comentarii ulterioare.

Homo administratorus

Aveam o presimțire. O senzație de disconfort dorsal, cumva. Tocmai parcasem mașina în locul obișnuit, lângă bloc. Am oftat resemnat și am pornit din nou motorul. Simțeam că trebuie să am la mine banii de întreținere.

M-am dus până la un bancomat, m-am blindat cu bani, apoi am parcat din nou mașina și m-am îndreptat spre scara blocului. În care ghiciți cine era, la taifas cu o vecină? Vă dau un indiciu: nu era bunăciunea de blondă de vecinică de bloc. Nu, era din altă specie, homo administratorus pedophilae. Da, administratorul meu cel drăguță, cu caiețelul și chitanțele în mână. Deci presimțirile mele dorsale erau corecte.

- Pot să plătesc acum întreținerea? îi zic eu încântat că suntem într-un loc public.
- Sigur drăguță. Stai să îmi pun ochelarii.

Își scoate ochelarii din buzunar. Aici intervine problema, ochelarii erau într-un toc de când lumea, iar el avea o mână ocupată. Se uită la mine clipind des și îmi spune:

- Trage tu de asta.

And there goes my filthy, filthy mind again. El se ținea viguros de ochelari în timp ce eu, mă scuzați, decalotam ochelarii trăgând de toc. Două minute mai târziu, eu eram tot cu tocul de piele în mână, pentru că el nu îmi găsea chitanța. Într-un final i-am returnat tocul, dar acum mă gândesc: tot eu i-am decalotat ochelarii, tot eu plătesc? Păi cum vine asta?

Ei, măcar mi-a tăiat chitanță.

Dacă vreți să citiți mai multe povești cu homo administratorus, apăsați aici sau pe tag-ul "home" din stânga.

Dragoste la prima atingere

Zâmbea ușor, parcă încercând să își ascundă trăirile. Scaunul pe care stătea scârțâia ușor, acompaniindu-i mișcările. M-a mângâiat cald pe față, tremurând un pic parcă, apoi a spus:

- Drăguță, întreținerea pe luna asta e 56 de lei.

Va trebui să încep să plătesc la timp întreținerea, altfel mă invită acasă să i-o dau lui. Deja scenariul este clar: la o zi după ziua de plată a întreținerii, la ora 9 dimineața, începe să sune interfonul. Nici măcar nu mă mai obosesc să răspund, știu deja că la capătul celălalt al firului mă așteaptă vocea lui suavă.

Ce mă îngrijorează e că de fiecare dată când întârzii și mă invită la el ca să plătesc întreținerea, ajung tot mai adânc în casa lui. Acum două dăți am ajuns în bucătărie, de data asta m-a luat de braț și m-a dus în sufragerie, așa că nu cred că mai vreau să întârzii cu plățile. Nu de altceva dar mai sunt doar două camere în care e posibil să mă invite în continuare: baie sau dormitor.

Vă țin la curent.

Asfglksh acut

Nu, nu s-a plimbat pisica pe tastatură. În episodul de azi aș vrea să vorbesc despre medici și farmaciști. Am fost ieri la o alergoloagă (și o asistentă de alergoloagă, o rezidentă de îți venea s-o iei acasă, repetat) pentru a îmi confirma ceva ce nasul meu știa de vreo 10 ani, și anume că sunt alergic la polen.
În fine, m-am dezbrăcat pe acolo, m-am pipăit cu rezidenta, apoi mi-am făcut testele, în timp ce rezidenta îmi dădea ciocolată (mai știți bancul cu o ciocolățica?) și, după episodul șoc și groază (am aflat că sunt alergic la polen și la pisici, omege cum ar zice Ralu) ne-am așezat împreună la țigara de după și la scris rețete. Bă, și se-apucă doctorița asta să-mi scrie o rețetă... Ceva de genul:

Diagnostic: Dtgrenfjenew acut

Prescriptie:
/Telfjrne 180 (nskaqiwnw)DS int. 1/zi dim
Alecgfdi cfkelq ds int 1/zi 3npssl

Să nu credeți că le-am scos din burtă, chiar asta scrie pe rețetă. Măcar e acut și nu e cronic.

Băi frate! Eu mă întreb, la facultatea asta de medici există cursuri speciale de caligrafie? "Caligrafie specializată" - Semestrul 1 - Elemente de bază - cum să faci o literă să semene cu oricare alta; Semestrul 2 - Semne distinctive - cum să scrii indescifrabil și totuși să îți păstrezi un stil unic; Opțional, pentru avansați, un semestru special, intitulat "Sd finrowsj anehlaj". Am zis pentru avansați, nu?

Totuși, cred că există un rost pentru chestia asta. Mai exact, nu poți să-ți iei tu medicamentele de pe listă, de capul tău. Ai nevoie de cineva care să descifreze codul (Da Vinci much?), cineva care să înțeleagă liniile desenate parcă de un urangutan cu Parkinson. Și aici intervine funcționalitatea farmaciștilor. Mă duc azi să dau rețeta la farmacie, rugându-mă în mintea mea să nu mă întrebe nimic. I-o înmânez farmacistei, care se uită cam 2,5 secunde pe ea și îmi zice "Vreți varianta românească sau cea de import?"

Mă uit la ea, mă uit la rețeta cu /Telfjrne 180, mă uit din nou la ea și în cele din urmă aleg varianta românească, mai mult de curiozitate. Mă uit la numele medicamentului dar degeaba, nu reușesc să identific care cuvinte de acolo identifică produsul din mâna mea. Important e că ea știe ce e acolo.

Hai să vă mai delectez un pic cu cutiuța mea muzicală: Nicolas Jaar & Theatre Roosevelt - The Ego. Zice bine ce zice: the ego is the most expensive thing. Nu uitați să vă luați Alecgfdi cfkelq o dată pe zi!