Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului

Am fost recent la concertul Pink Martini de la Sala Palatului, așa că am zis să vă expun câteva note personale, observații și concluzii:

- Sala Palatului a rămas în 1987. În afară de boxe, nimic nu trădează faptul că suntem în era post PCR. Aceleași culori anoste, același mobilier anost, aceleași angajate care te direcționează către rândul tău. La propriu, cred că sunt ACELEAȘI doamne, angajate acum 40 de ani și îmbrăcate acum 40 de ani.
- Gongul, urmat de mesajul audio cu "Stimați spectatori, vă rugăm să vă ocupați locurile în sală", rostit cu o voce de Teleenciclopedia, m-a teleportat instantaneu în anii 80. Îmi căutam RIC-ul în buznar, noroc că am dat de smartphone și mi-am revenit.
- Magazinul Mixt din incinta Casei Palatului are un sortiment variat de produse, dar cozile de 30 de metri tot ca la lapte sunt.
- Poate de la culori, poate de la acustică, dar de fiecare dată când aplaudăm, ajungem toți să aplaudăm ritmic și să strigăm URAAA, URAAA. Fantoma lui Ceaușescu la Sala Palatului, jur.
- românul de Sala Palatului vine la concert la costum, dar pute a ceapă. În cazul de față, usturoi.
- românul de Sala Palatului dă câteva sute de lei pe bilet, dar vine la concert să vorbească, nu să asculte. Ehei, pe vremea lu' împușcatu' auzeai musca.
- Pink Martini are o muzică foarte mișto, atmosfera pe care o creează este foarte plăcută. În plus, cântă în engleză, germană, spaniolă, italiană, croată, japoneză și cinemaiștie ce. Oh, și română.
- Semi-japonezul ăsta chelios cântă bine de tot.
- O parte din muzicienii Pink Martini au avut o zi nu tocmai grozavă. Nu dau nume, dar s-a falsat la greu în anumite momente.
Dăm legătura în studio, la colegul Teoharie Coca Cozma. Sau stai, asta era din alt film.

Max și semafoarele

Ieri noapte, pe la 2. București-ul așa cum îmi place mie, lipsit de oameni. Eram cu Max, prietenul meu cel mai bun în mașină (nu e imaginar, promit) și îl duceam acasă după o ieșire în oraș. Prieten care, dacă ați mai citit postările mele, e plecat de câțiva ani buni în Franța și care a venit aici în concediu. Eram pe Regina Elisabeta, opresc la semaforul de la Lazăr. Lângă mine, un Duster o ia ușurel înainte. Ne amuzăm împreună de cum înainta el pe roșu, după care ne amuzăm de cum trece de intersecție fără nicio apăsare. Se face verde. Îl ajung din urmă la semaforul de la Kogălniceanu, unde, desigur, trece din nou pe roșu, de data asta cu mai mult avânt. În depărtare îl văd cum face același lucru și la ultimele două stopuri de până în cheiul Dâmboviței, apoi dispare din raza vizuală. Râdem, glumim, apoi ne continuăm drumul către Academia Militară unde, la semaforul de jos ajung fix la timp ca să îl văd pe monsieur Duster cum trece, ați ghicit, din nou pe roșu. De data asta se face verde mai repede, așa că îmi pun mașina pe turbo mode și îl ajung din urmă pe panta de la Academie. Frânez violent când trec pe lângă el, suficient cât să se sperie un pic (eram paralel cu el, nu fac măgării). Opresc la semaforul de sus de la Academie, dau geamul jos în timp ce ajungea și Dusterul. Surprinzător, la volan un tip pe la 45 de ani, cu un început de chelie, cu nevastă-sa în dreapta și vreo funcție în cadrul ministerului, că altfel nu îmi explic nesimțirea susținută.
- Care e problema? mă întreabă el ‪#‎vaditderanjat‬
- Regulile de circulație sunt pentru proști, nu-i așa? îl întreb eu râzând.
- Ce reguli domne? - de data asta un pic defensiv.
- Cele 5 semafoare la care ai trecut pe roșu, spune prietenul meu ceva mai puțin amuzat.
Dusterul pleacă ușurel de pe loc de la semafor, pe roșu, continuându-şi drumul cu o nonșalanță pe care o poți întâlni doar aici, în estul Europei.
- Șase semafoare, spune Max, resemnat.
- Asta ca să îți reamintești de ce ai plecat din România, îi răspund eu încă râzând.

Îl las pe prieten acasă și apoi mă opresc la un OMV să pun benzină. Se apropie de mine o fetişcană pe la vreo 2x ani, mai de etnie ea așa.
- Auzi pisi, mă ajuți și pe mine cu o treabă?
- Ce treabă? (Pisi???)
- Am rămas fără benzină, dacă poți să mă ajuți să bag și eu doi litri să plec de aici.
Mă uit la ea, mă uit la Opelul ei Vectra din 1996 cu numere de Germania, apoi îi răspund:
- Păi și? N-ai bani?
- Am plecat așa, am uitat portofelul acasă, telefon, tot.
- Și cu ce sunt eu de vină că ești uitucă? Uite, dacă vrei îți dau telefonul să suni un prieten.
- E, cine crezi că vine la ora asta? îmi răspunde, deja furioasă.
- Asta nu mai e problema mea.
- Nu e nevoie să faci mișto, pisi.
- Pisi, nu fac mișto, doar muncesc pentru banii mei.
Se îndepărtează bombănind. Plătesc, mă urc în mașină și plec spre casă. Încă o noapte normală în București.

Cu NU în brațe la OMV

Mai nou, OMV angajează persoane doar dacă au trecut în CV că au lucrat pentru Martorii lui Iehova. Altfel nu îmi explic următoarea scenă.

-Bună seara, la pompa 5.

-Bună seara! Doriți cod fiscal pe bon?

-Nu.
-Campania noastră pentru gențile xxxx o cunoașteți?
Stau un pic să mă gândesc și zic că da, ca să nu îmi spună toată polologhia.
-Și colecționați puncte?
-Nu.
-Nu doriți să beneficiați de reducerile de până la 80%?
-Nu.
Mai stă un pic (deh, plata cu cardul) apoi spune:
-Poate vă folosește mai mult reducerea de 25% la aspiratorul yyyy din campania noastra!
-Nu, mulțumesc.
Îmi întinde POS-ul.
-Un senviș, un baton de ciocolata?
-Nu, mulțumesc, răspund eu scrâșnind, virtual, din dinți.
Se uită în ochii mei și răspunde cu candoare:
-L-ați luat pe nu în brațe azi!
Îmi zâmbește tâmp. Iau cardul și mă îndrept spre ieșire.
-O seară plăcută!
-La fel, îi răspund, deși parcă aș mai fi zis un nu, doar așa, de spectacol.

Cu lăutarii la Frumușani

Printre prietenii mei se numără și niște oameni cu talente artistico-muzicale, ce au pus de-un band. Oamenii cântă în principal cover-uri indie-rock, și precum multe alte trupe ce îmbrățișează acest gen muzical, au o viață destul de grea între patronii neserioși de baruri și lipsa de cultură muzicală a publicului.

Fiindcă sunt un om voluntar și am cu ce, deseori mă ofer să îi ajut cu transportul. What are friends for, right? Așa că, atunci când m-au rugat să îi duc până la Frumușani, județul Călărași, la un concert ce urma să aibă loc la o piscină, m-am gândit "cool! mergem în turneu!" și nu am ezitat să zic da. Trebuia să ezit.

De obicei, unul din membrii trupei se ocupă de organizarea concertelor, dar în cazul acestui concert, de organizare s-a ocupat altcineva, și de aici a pornit toată distracția. Pentru voi, pentru noi nu. Mașina mea este una mai specială, ca urmare nu are decât patru locuri. Ei fiind șase, cu tot cu sunetist, trebuia să fac două drumuri. Ei, îmi zic, 30 km, ce mare lucru. Mai mult fac în căutare de șaormerii fără cozi noaptea (hint - Calif Militari).

Și iată-ne pe noi, patru oameni plus scule, cabluri și rucsacuri, în drum spre Frumușani, mai joș de Popești-Leordeni, cam la granița dintre porumb și floarea-soarelui. M-a pus pe gânduri faptul că piscina unde trebuiau să cânte băieții nu avea o adresă, ci, citez, "la borna numărul x faceți dreapta", dar am zis că na, toate drumurile duc undeva, nu poate fi așa rău. Ajungem la borna respectivă, stânga porumb, dreapta floarea soarelui. Și un drum neasfaltat. Mă rog, drum este o exagerare, era doar o porțiune de pământ pe care nu era plantat nimic. Oftând din toți rărunchii mașinii mele sport cu gardă la sol cvasi-inexistentă, dau să intru pe "drumul" neasfaltat. Apoi opresc brusc, că trecea o combină. Și cum pe drumurile astea are prioritate în general mașina care ar avea cele mai mici daune în caz de coliziune, am decis că ar fi bine să o las să treacă.

1 km și doi saci de praf mai târziu, răsare în miriște piscina. Mă dau jos din mașină ca să dau la o parte scaunul de plastic cu un picior rupt ce bloca accesul în spatele clădirilor (ca să descărcăm sculele), ocazie cu care fac o scurtă evaluare a locului. Piscina arăta decent, apa era încă cristalină. Muzică și voie bună, răsuna porumbul de bachata și house din ăla nașpa din anii 2000.

Descarc, plec, mă întorc cu cealaltă jumătate a trupei. Același lucru, cu diferența că de data asta a trebuit să dau prioritate unei căruțe umplute până la ceruri cu fân, iar în boxe nu se mai auzea bachata, ci Outthere Brothers, varianta house. I shit you not. Era ca un fel de petrecere din The Fresh Prince of Bel Air, dar în Frumușani. Printre ipotezele noastre privind scopul acestei piscine s-a numărat și cea conform căreia era un loc bun de scăldat după o zi de prășit, și era fix între porumb și case, deci avea vad. Faptul că era mai puțin piscină și mai mult baie comună ne era confirmat de absența vestiarelor. Oamenii se dădeau jos din Dacia Papuc sau VW Passat, după caz, direct în slipi și șlapi.

Vă puteți imagina deci, reacția publicului tractorist când au început ăștia să facă probe de sunet cu Nirvana și Maroon 5. Se citea revolta în ochii lor, le-am închis Danza Kuduro pentru porcăria asta.

Și încep băieții să cânte. I-re-al. Au început cu ceva mai accesibil, Get Lucky al celor de la Daft Punk. Ca să vă faceți o idee cum se uitau la ei, imaginați-vă o conferință TEDx. Acum imaginați-vă o conferință TEDx la stână. Și publicul nu e alcătuit din ciobani. Ci din oi.

Eu eram undeva în spatele "scenei" și puteam vedea tot tabloul, demn de un film de Kusturica. În prim plan, băieții cântau ceva de Kings of Leon, în planul îndepărtat maneliști burtoși, tineret de cămin cultural și copii de-ăia de aleargă după vacă. Nu că aș fi eu un țăran mai de soi, să ne-nțelegem, dar era o disonanță extremă între cele două părți ale acestui minunat întreg.

Undeva pe la Black Keys, unul din localnicii prezenți s-a apropiat discret de sunetist și l-a întrebat cât mai au de cântat. S-a retras dezamăgit de estimarea de 30 de minute, probabil voia să dea o dedicație pe Vengaboys prietenei.

A urmat momentul special al trupei, în care unul din membri cântă solo melodia Purple Rain, doar la chitară și voce. Omul e talentat rău, material de Vocea României. Ei bine, dacă nu eram acolo n-aș fi crezut asta, dar chiar s-au oprit câțiva spectractori spectatori și l-au ascultat. Răsplata nu s-a lăsat așteptată prea mult: unul din maneliștii burtoși și-a trimis puradelul cu o hârtie de 50 de lei "pentru Purple Rain". I shit you not. Măcar nu i-a lipit-o pe frunte.

A urmat o pauză de mici și bere, iar eu, pentru că am preferat niște paste, am fost abordat de însuși patronul piscinei, un italian pe la 70 de ani, care m-a întrebat cum vreau pastele. În fața mea, prietenii mei afundau micii în muștar, iar eu eram întrebat dacă vreau penne sau paste și ce fel de sos vreau. I-re-al. Mâncarea era aproape la fel de ieftină precum femeile și la fel de bună precum cultura de porumb de anul ăsta, deci pe partea asta nu am ce reproșa. Chelnerița a trebuit să își scoată carnețelul să noteze comanda de 6 mici și o porție de cartofi prăjiți, iar când i-a adus a întrebat dacă la masa noastră trebuia să îi aducă, deși nu mai erau decât maxim două mese ocupate (restul lumii era la șezlonguri). Cum să uiți o comandă de 6 mici și o porție de cartofi în decurs de 10 metri? #decâtînfrumușani

În cele din urmă, unul din membrii formației a cedat: "Bă, eu mă bag în piscină. Aveți careva un săpun?" Au intrat apoi, unul câte unul, în apa care nu mai era așa cristalină ca mai devreme.

Două ore mai târziu, a început și cealaltă jumătate a setului, iar publicul era în delir. Proaspăt spălați, băieții păreau că s-au mai obișnuit cu ambianța, la fel cum ambianța începuse să se obișnuiască cu ei. Pe la Tracy Chapman, una din femeile din piscină chiar bătea din palme, ritmic. Dovadă că muzica bună transcende clasele sociale și regnurile.

La finalul concertului, am strâns grăbiți microfoanele, cablurile și instrumentele și ne-am retras, într-un nor de praf, în două tranșe, înapoi în București, acolo unde eu, împreună cu o parte din trupă, ne-am trotilat cu Jagermeister, în speranța că a doua zi vom uita nu doar beția. La final, pot și eu să mă mândresc că am fost în turneu cu trupa, am trăit aventura și am inspirat atmosfera creată de fani. Care, sincer să zic, miroseau a transpirație, nu a succes. Dar poate că sunt eu prea pretențios.

Vă las cu o piesă din setul trupei. Fără număr.

Convenții

Se întâlneau în fiecare luni, la prânz. Se întâlneau și luau masa în același restaurant mic de pe o străduță lăturalnică a Parisului, chiar dacă afară ningea sau era furtună. Uneori el o aștepta câteva minute, alteori ea era cea care sosea prima. Se îmbrățișau prelung, apoi se așezau la masa din colț, zâmbindu-și complice.

Era o convenție a lor, să fie împreună fără a fi prea aproape. O convenție ca să salveze lumea de la distrugere, ca și cum dacă se apropiau prea mult, puteau crea o singularitate, un cataclism universal care ar fi șters într-o clipită orice urmă de viață. Conveniseră să se întâlnească luni, la prânz, ca să mai existe a doua zi.

În fiecare luni își povesteau de proiectele lor și despre tot ce puteau să își spună fără ca inimile lor să intre în contact. Își făceau planuri împreună, planuri pe care nu le puteau duce la bun sfârșit fără să distrugă omenirea, apoi plăteau, se îmbrățișau și plecau în direcții diferite.

În fiecare luni la prânz, lumea era la o distanță de un sărut de extincție.

Despre găuri

Pe principiul "dacă e bun, e bine să îl ai în dublu exemplar", azi am făcut cunoștință cu secundul administratorului. Ca un Robin pentru Batman, un Watson pentru Sherlock Holmes, ca o Ioană Petrescu pentru Victor M. Ponta, secundul administratorului e doar cu câțiva ani mai tânăr decât acesta, ceva mai puțin deștept și ceva mai priceput cu mâinile. În sensul că nu stă cu ele pe mine toată ziua, cum face administratorul. Mă rog, să nu credeți că e MULT mai tânăr, adică tot în Mezozoic e născut, doar că toamna. Dacă le aduni vârstele, prinzi sigur big bang-ul.

Din păcate, am făcut cunoștință cu el în apartamentul meu. Se pare că administratorul a decis că aveam muuult prea puține găuri (în pereți, nebunilor, nu vă gândiți la prostii), așa că la ora 9 s-a prezentat la mine împreună cu vajnicul lui adjutant și sculele lui. Chior de somn, dar deja îmbrăcat în haine de scandal și cu alifia la îndemână, le-am permis accesul în căminul meu sacru. Procedura a fost cea uzuală: administratorul mă ținea de mână în timp ce Robin al lui îmi dădea gaură. În cele din urmă, după vreo jumătate de oră, m-am ales cu un perete ciobit, ceva praf și o senzație de disconfort fizic. Cu ultima eram deja obișnuit din celelalte întâlniri cu el, deci hei.

Partea bună e că nu mi-au instalat niciun dispozitiv de urmărire. Partea rea e restul. Și pentru că nu era suficient că mi-a violat intimitatea și peretele, mai am de plătit și 10 lei. Pe principiul "și găurit și cu banii luați".



Pentru mai multe postări din blocul mumiilor, dați click aici.

Din jurnalul unui burlac

Mă întind după pâine. Tai trei felii, cumva cu inima îndoită. Știu că la cât de des îmi gătesc eu, pâinea asta va găzdui o colonie înfloritoare de mucegai până mai apuc eu să tai din ea. Deschid frigiderul. Scot cele două sortimente de șuncă. Una, evident cea care e în cantitate mai mare, e expirată de o săptămână. Oftez a pagubă și o arunc cu un gest îndelung exersat la gunoi. Pun ultimele două felii de șuncă pe una din feliile de pâine. Mă întorc la frigider, iau cașcavalul. E de ceva timp și el, dar e afumat, ce se poate întâmpla? Răspunsul vine trist, sub forma unor pete mici, negre și pufoase pe suprafața bucății de cașcaval. Repet gestul de adineauri, cu aceeași tristețe. Fac din nou inventarul frigiderului. Muștar, Un magiun care e acolo de când m-am mutat în apartament și o zacuscă din noiembrie 2013. Ce vremuri...

Îmi vine un gând să deschid zacusca și să o miros, dar apoi îmi zic Today is not the day i die și renunț. Dau să închid ușa de la frigider, resemnat cu gândul că nu voi avea ce pune pe celelalte două felii de pâine, când văd în zare un tiramisu de la ultima comandă la Presto Pizza. Îl pun pe masă și încep să caut data expirării, dorindu-mi să fi băgat toți conservanții posibili în el, dar constat dezamăgit că era expirat de cinci zile. Cu același gest, și acum se poate înțelege de ce îndelung exersat, arunc cutia la gunoi.

Popcorn it is, îmi zic înghițind ultimele bucăți din felia cu șuncă. În cămară dau și de covrigei, și de o sticlă începută de vin. Hai că nu-i așa rău, îmi zic dând play la serial.

Hai că nu-i așa rău.

Summer Well

Sâmbăta asta a fost Summer Well, un festival pe care nu l-aș fi crezut dacă nu l-aș fi văzut. De ce? Pentru că, nu știu exact cum, festivalul ăsta a adunat fix oamenii care trebuiau să fie acolo. Hipsteri trecuți sau în devenire, tineret de calitate, oameni plini de viață care au creat o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o de mult la un festival românesc (if ever).

Line-up-ul a fost foarte bun, mai ales că festivalul a fost periculos de aproape ca perioadă de mega-evenimentul de la Sziget. Eu am reușit să intru doar sâmbătă, mai mult ca un experiment și ca o provocare decât ca să îi văd pe artiști. And boy was it a nice challenge.

Ajung la intrare pe la 4 jumate, fără bilet și un pic încurcat de faptul că toată lumea CEREA bilete, spre deosebire de alte concerte, unde la intrare se vindeau bilete. Da, până și bișnițarii căutau bilete, ceea ce chiar era o surpriză. Mă rotesc de câteva ori pe acolo ca o vrabie înfometată, apoi șansa apare:

- Băiatu, ai un bilet în plus?
- Unul în minus, răspund eu cu un dramatism exersat.
- Vrei să intri? mă trage conaționalul mai de-o parte.
- Da, cât mă costă?
- 150 de lei.
- E ok.

Câteva ocolișuri mai târziu (nu voi da detalii, din motive lesne de înțeles), iată-mă în Food Court, fără brățara necesară dar departe de filtrele, dealtfel foarte riguroase, ale firmei de pază. Pasul doi: să aflu cine naiba cântă. Nu vreau să o lungesc aiurea, sunt destule recenzii pe net, tot ce mai zic e că băieții de la Bastille m-au cam lăsat fără suflare. M-am simțit cum probabil s-a simțit persoana căreia i-a căzut drona defectă în cap (eveniment văzut, ca și concertul, de mii de oameni, live), doar că amețeala mea era una plăcută și nu aveam capul spart. Privind în urmă, poate trebuia să ascult muzica artiștilor înainte de festival, ca să nu mă lovească așa. Pe de altă parte, nu am știut dacă pot intra, deci am o scuză.

Sumarizând, organizarea a fost foarte ok, incidentele puține și izolate, publicul frumos, surprinzător de activ și de receptiv, trupe de calitate și implicate. Dacă ar fi să critic ceva, ar fi faptul că uneori sonorizarea a fost prea slabă. Dacă ar fi fost tot timpul, ar fi fost ceva, dar a fost doar la anumite concerte.

La cât mai multe astfel de festivaluri, cu astfel de public.

Fantome

Vreau să îți spun despre fantome. Ale mele, ale tale, fantome intime sau fantome publice, fantome cu nume și fantome fără formă.

Toate fantomele astea au ceva în comun: sunt lângă tine în fiecare moment. Sunt acolo când dormi, sunt acolo când mănânci, când privești un film și când vorbești cu persoana la care ții atât de mult. Când ești tânăr, sunt puține fantome ce-ți țin companie, pe măsură ce timpul trece, lângă tine se aciuează din ce în ce mai multe.

Unele fantome sunt tăcute, altele mai guralive. Unele fantome vin din iubiri pierdute, altele din eșecuri, unele vin din oameni pierduți înainte de vreme, altele din abuzuri și traume.

Cele mai zgomotoase dintre ele ajung să îți dea de furcă, să te frâneze din inițiative. Dar știi ce e interesant? Că unele fantome chiar îți vor binele. Pentru că ele știu că dacă arată ca un tren, sună ca un tren și vibrează puternic, trebuie să te uiți împrejur ca nu cumva să fii pe o șină. Pentru că unele din ele s-au născut din întâlnirea cu un tren.

O fantomă îți va zice: nu te urca în montagne-russe, e prea periculos! Alta îți va șopti "nu ai cum să reușești în proiectul ăla mare". În prim-plan o să auzi o fantomă strigând că vei suferi dacă te apropii de persoana pe care o îndrăgești instinctiv, pentru că fantoma aia crede că știe totul despre relații. Poate nu știe, cumva niciuna din fantome nu știe despre ce vorbește, pentru că ele se bazează doar pe ceea ce le-a creat, nu pe prezent. Dar una din fantome vede trenul care vine.

Așa că, dragul meu, să nu îți ignori niciodată fantomele. Nu le lăsa să te controleze, pentru că te vor feri de experiențe minunate, dar nu fi surd la ele, pentru că în ele stă experiența. Și nu lăsa pe nimeni să râdă de fantomele tale. Sunt acolo cu un scop.

"Drumul" Taberei

Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.

Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.

Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.

În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"

În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:

Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.

P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).

Vă las cu muzica mea bună.

Și în a opta zi...

Nu, nu mă călugăresc. Deși aș avea mai multe șanse să pice ceva la mânăstire, am o minte mult prea perversă. Mă rog, asta nu i-a oprit pe alții, dar eu tot nu mă călugăresc, pentru că mi se pare plictisitor să port doar negru.

Eu cred că în a opta zi, Dumnezeu și-a dat seama că luase totul prea în serios, așa că a creat iarba. Nu iarba aia pe care o pasc vacile, nici cea pe care o pui în supă, e vorba de cealaltă iarbă.

După cum nu știați dar vă spun eu acum, eu stau foarte aproape de o biserică. O biserică foarte frumoasă, cu o curte generoasă și plină de diverse plante. Culturi de plante. Mă duc eu într-o dimineață însorită către mașina mea, parcată fix în gardul bisericii, și mă trăznește un parfum atât de familiar încât mă transform în Mickey Mouse.

Mă, o fi de la mine, îmi zic. Deschid ușa la mașină, nimic, mirosea ca de obicei a mâncare stricată și odorizant ieftin. Încep să adulmec precum un labrador după prepelițe și mă opresc în gard. Acuma nu zic că ar fi popa jamaican, dar ce pot spune sigur e că ceva puțea teribil... de plăcut dincolo de el. De gard, nu de popă.
Asta ar explica cumva și de ce atunci când vine vântul de asfințit, toată lumea din blocul meu se duce la culcare. Mă rog, treaba asta poate fi explicată și prin faptul că media de vârstă în blocul meu este de 78 de ani (și avem abonament la pompele funebre).

Între timp au mai trecut câteva luni, am mai plătit câteva întrețineri, am scăpat cu onoarea intactă și fundul la fel, deci totul e aproape bine. La un moment dat începusem să îmi fac griji că am fost friendzoned de către administrator, dar m-a luat într-o zi de mână atât de tandru încât m-a liniștit: încă mă iubește sincer.

Vă salut de la etajul zece, cu geamul deschis și făăăără niiiicio grijă, man...

Vă las cu o melodie Pedobear approved. 123 123 drink.

O dată la două vieți

O dată la două vieți se întâmplă o minune. O dată la două vieți, doi oameni care se cunoșteau dintotdeauna se întâlnesc pentru prima dată. Se uită în ochii celuilalt pentru prima dată, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de două vieți, apoi se iau de mână așa cum s-au luat dintotdeauna, deși nu își mai amintesc nimic din trecut.
O dată la două vieți, îmbrățișările se potrivesc și atingerile sunt familiare. O dată la două vieți, își reîntâlnesc prietenul cel mai bun și își povestesc ce își amintesc din timpul în care nu au fost împreună.
Nimic nu e întâmplător. Poate că, în același timp, nimic nu are un scop anume. Sau o finalitate conturată. Lucrurile se întâmplă pentru că era imposibil să nu se întâmple. Pentru că există un moment potrivit și doi oameni potriviți, o dată la două vieți.

Poate că e vorba de felul în care îți ține mâna într-a ei. Sau poate e vorba de cum te face să râzi din orice. Poate e felul cum el îți ghicește emoțiile și intențiile fără ca ochii tăi să-i poată ascunde ceva. Dar știi că nu e nimic arbitrar în gesturile mărunte.

O dată la două vieți, lucrurile capătă sens.

House of pain

...Sau în traducere liberă, apartamentul durerii.

Păi cum să nu fie așa, când apartamentul tău este în mijlocul unei simfonii de sunete, care mai de care mai romantice? Zgomotele sunt problemele veșnice ale locatarului de bloc (comunist - blocul, dar uneori și locatarul). Am încercat să fac o listă de zgomote ce se vor auzi cu siguranță și în apartamentul tău, precum și posibile soluții. Să vedem, avem:

- zgomotul apei curgânde la robinetul vecinului, care te transportă suav în mijlocul naturii, mai exact într-o hidrocentrală. Serios, zici că se sparge barajul când face vecinul baie. Din pacate nu există soluții universal valabile, deși unii pensionari încearcă să combată aceste zgomote făcând baie o dată pe lună și urând cu pasiune pe orice vecin care se spală mai des;

- ca un caz particular, bârâitul țevilor ce intră în rezonanță din cauza construcției/instalării/materialelor de rahat. Soluția este să vă mutați, fără doar și poate. Preferabil la casă.

- desigur, zgomotul pișatului lansat de la peste un metru, ce aterizează fizic fix în apa WC-ului și sonor fix în urechile noastre, cei care încercăm să dormim. Soluție: Sit. The. Fuck. Down.

- cel puțin în cazul meu, zgomotul de umerașe puse în șifonierul de pe hol. Al vecinului. Care mă face mereu să mă uit la cuierul meu, ca să mă asigur că nu s-a furat ceva. Când pleacă vecina de acasă pot spune cu exactitate cu ce haină se îmbracă, după proveniența sunetului de umeraș. Soluția: un pic de material moale pe cuierul vecinului. Sper doar să nu mă prindă când le sparg apartamentul să montez stofa în dulap. That would be pretty hard to explain.

- zgomotul, nu-i așa, făcut de sex. Deloc neplăcut în cazul în care practici și tu, foarte înțepător dacă prietena ta tocmai ți-a dat papucii (sau ești singur, din orice motive). Soluția e una singură, găsește-ți ceva de futut. Eventual fă-o să țipe și mai tare decât vecina (sau țipă tu), ca să știe toată lumea cât de bun(ă) ești la pat. Recomandarea este să faci asta după ora 1 noaptea, ca să se audă cât mai în profunzime. Pardon, cât mai departe.

- zgomotul de tocuri pe parchet stratificat. Pentru că nimic nu strigă mai tare "nu respect pe nimeni și sunt cam țărancă" decât poc poc poc-ul tocurilor pe podea. Recomand papuci și liceul, ca soluție la sursă, respectiv un "dă-te fă în morții mă-tii jos de pe tocuri" la contactul cu vecina;

- zgomotul de subwoofer/boxe. Pe principiul că în mod cert, Guță este un limbaj universal, ca și Skrillex sau ca matematica. Music for the masses. Soluția este să-ți iei boxe mai mari ca ale vecinului.

- uși trântite. Astea sunt nașpa, că te iau prin surprindere. La Guță mai ai semne prevestitoare, dar trântitul de ușă este scurt și la obiect. Ca soluție, recomandarea este să beți mult ceai. Ceva liniștitor.

- mieunat de pisică în călduri/lătrat de pechinez nefutut. Astea n-ar fi așa rele, dacă n-ar fi elementul de picătură chinezească. Pentru că de ce ți-ai opri câinele după doar 50 de lătrături? Și de ce ai chinui biata pisică cu niște pastile anti-călduri? Soluția este destul de crudă și implică să încui într-o cameră pisica vecinei cu pechinezul vecinului. Problem solved, într-un fel sau altul.

În oricare din aceste cazuri, puteți folosi cu succes căștile in-ear. Nu mai auzi nimic, nici măcar telefonul.

Ei, dar nu-i dracul atât de negru, până la urmă statul la bloc are și avantaje. Poate că voi vorbi de ele mai încolo. Între timp, vă anunț că mi-am luat o canapea nouă. Just saying.

Să cânte muzica, poate nu mai aud atâtea zgomote...

Nu degeaba îi zice Poștă... (partea a doua)

...sau episodul 3 de la aventura din postarea anterioară.

Pentru că orice prost este perseverent, am urmat indicațiile bestiilor de la oficiul poștal anterior și am vizitat oficiul poștal de care ținea strada mea. Nu pentru a recupera rambursul, pentru că mi-a venit acasă, ci pentru a trimite un pachet către Londra.
Și de data asta am ajuns, bate-mă vina, la 18.45, pentru că job și pentru că program de lucru. Am intrat în oficiul poștal pregătit pentru ce-i mai rău, pentru că aici secția de coletărie este mai mică și n-aș fi avut unde să mă ascund dacă ieșea bătaie. M-am așezat la coada formată dintr-o persoană și am început să studiez documentele postate pe avizier, urmărind în același timp evoluția cozii.

- Bună seara, am de ridicat și eu un colet, spune bărbatul din fața mea.
- Numai puțin, că trebuie să pun niște ștampiluțe urgent, spune tipa de după ghișeu, dispărând apoi pe ușa din spate.

Urmează aproximativ 7 minute de CLANC CLANC CLANC, de începusem chiar să aud versuri de La Familia pe beat-ul de hip-hop. În fine, termină de ștampiluțat și îi dă omului coletul, apoi mă ia pe mine în primire.

- Ce aveți?
- Un colet pentru Marea Britanie.

Su uită mirată la mine, de parcă îi cerusem prezervative cu gust de mici. Am aflat un mai încolo de ce.

- Numai puțin, să găsesc formularele.

Caută alte 3 minute formulare, după care scoate niște orori trase la xerox, cu contrastul la maxim, de se vedea și praful de pe original.

- Doar pe astea le mai avem. Deh, așa se lucrează la noi.

Departamentul de coletărie nu avea formulare de trimis colete. Am aflat mai încolo de ce. Mă rog, mă apuc să completez.

- Cât o fi ceasul? Auăleu, e 7!
- Să plec? îi răspund, conștient fiind că dispunea de multe obiecte contondente de partea aia a ghișeului.
- Nunu, vă iau coletul.

În acest moment își face apariția o familie cu copil de 4-5 ani, spre întristarea funcționarei noastre, care se pare că nu făcuse aceleași cursuri de "Hai sictir" de care beneficiaseră cele de la oficiul poștal anterior. Neștiind cum să procedeze cu o trimitere, sună o colegă (probabil în concediu) și se informează, apoi se plânge cam 3 minute că nu are timp să facă toată treaba, idee cu care aș fi empatizat dacă nu ar fi vorbit despre asta la ghișeu, de față cu mine și cu familia respectivă. Termină de vorbit, rezolvă familia cu copil mic (la îndemnul meu, că nu suport copiii), apoi îi dau formularul completat și se apucă să introducă datele într-un program ce îmi aducea aminte de 1988, de sistemul de operare DOS și de Norton Commander.
Cânărește pachetul (care era un pic mai mare decât un cub Rubik de dimensiuni medii), apasă un ultim Enter și văd suma totală de plată.

- Ăăăă... Am de plată ȘAPTEZECI ȘI DOI DE LEI???
- Da, trimiterile în Uniunea Europeană sunt cele mai scumpe.

Doamnă, dar nu trimit un cal cu tot cu căruță și staul îmi vine să îi zic, dar îmi dau seama că nu are ea nicio vină, așa că îi spun în schimb:

- Anulați documentul, nu mai trimit, că valoarea coletului nu e nici jumătate din valoarea transportului.

În timp ce plecam val-vârtej din oficiu, am putut observa ușurarea pe fața funcționarei. Încă un client evitat.
Ulterior, când i-am povestit întâmplarea, mi-a oferit Gâsca o soluție:

- Fuck it, de banii ăștia îmi cumpăram un porumbel și îl antrenam!

Așa că am început să pun bucăți de pâine pe pervaz.

Vă las cu Maria Tănase, pentru că au trecut 100 de ani de la nașterea ei și pentru că a trecut cam tot atât de când Poșta Română și-a făcut update la software.

Nu degeaba îi zice Poștă...

... Pentru că îți vine deseori să te f##i în ea. Nu cred că am găsit angajate mai sictirite și mai acre nici în secțiile financiare, și asta spune mult.

Să presupunem că ai un job. Greșeală pe care o fac mulți dintre noi, în lipsă de alte surse de venit. Să presupunem că jobul tău are un program normal, între 9.00 și 18.00. Astfel încât, dacă vrei cumva să trimiți un colet în țară, o poți face doar după program, să zicem 18.30. Oficiile poștale sunt deschise până la 19.00! Ce bine, nu? Nu.
Pentru că dacă faci greșeala să intri într-un oficiu poștal după ora 18.00, te vei simți ca steagul românesc în județul Covasna. Ca israelianul în Palestina. Ca rapidistul pe Ghencea. Nu există priviri mai feroce decât cele care se îndreaptă înspre tine la oficiul poștal după ora 18.00.

Episodul 1

- Bună ziua, vreau să trimit și eu un colet.
- Păi haideți, dați-mi coletul! (indignare) Ați completat avizul? (acuzator)
- Nu, îl completez acum. (defensiv)
- Păi la ora asta veniți? (indignare) Haideți, luați de-aici un formular. (expeditiv)

Mă uit la ceas, mă uit la ea, mă uit la ceas... Dau să zic "ce morții pe partea maternă mă grăbești, nu aveți program până la 7?", dar parcă anticipând întrebarea mea, bestia cu chip de funcționară continuă:

- La 7 vine mașina și trebuie să fie gata documentele.
- Dar eu nu vreau neapărat să plece în seara asta.
- E, acum dacă ați venit...
Nu aveam cu ce scrie, așa că zic:
- Aveți cumva un pix?
- Am, dar îl folosesc eu. Găsiți de cumpărat la colega mea.

Nu aveau de dat, aveau doar de cumpărat. Fair enough. 0,5 lei pentru o cauză nobilă. Am scris avizul (culmea, în timp util!) și am vrut să îi dau pixul înapoi, dar m-am răzgândit. L-ar mai fi vândut de vreo trei patru ori minim.

Episodul 2

(După ce am stat la o coadă interminabilă de două persoane, cu care și-a povestit și de rudele moarte pe partea maternă)

- ... La revedere, doamna Nuți, să aveți grijă de pisici!
- Sănătate!
...
- Bună ziua, am și eu un ramburs de recuperat... (umil)
Vocea ei mi-a răspuns:
- La colega.
Dar tonul și mimica ei ziceau:
- Vierme mizerabil, cum îndrăznești să vii la ghișeul 2 pentru ramburs? Unde ai trăit până acum?
- A, mulțumesc, zic eu un pic nervos deja.
Coada numărul doi. Termină și asta de povestit despre șoferul de pe mașina care urma să vină să ia coletele, apoi mă ia în primire.
- Aș dori să recuperez și eu un ramburs... (timid)
- Cu post restant?
- Ăăăă... Nu știu ce este post restant.
- Ce adresă ați trecut pe mandat? (autoritar)
- Adresa mea... (confuz)
- CE ADRESĂ??? (demonic)
- Strada XYZ etc.
- A, păi vine la oficiul poștal 2, nu la noi.

Am mulțumit funcționarei și lui Dumnezeu că am scăpat și mi-am jurat că de acum curieratul este baza.
După care mi-am dat seama că trebuie să ajung și la oficiul poștal 2.

Mi-e teamă că VA URMA. Așa că să dăm un pic din cap.

Continuarea aici.

Babele

Episodul ăsta începe cu mine încercând să trec neobservat. Da, mi-am făcut un obicei în a ieși din apartament neobservat de ochii critici ai vecinilor, ca să evit discuții despre vreme și zâmbete puse ca pe umeraș.

Nu și de data asta, însă. În timp ce așteptam liftul, aud cum se deschide ușa vecinei de lângă mine. Baba 1 împreună cu baba 2, discutând aprins, ies din casă. Baba 2 fiind, cum aveam să aflu mai târziu, vecina de la etajul 2. Era cam beznă pe scară, fiind seară și eu neobișnuind să aprind lumina, pentru că se știe că ninja preferă întunericul. Stăteam așa în semiîntuneric, așteptând ca discuția celor două babe să fie în orice moment direcționată înspre mine...
Și chiar a fost, pentru că de îndată ce am fost detectat (se știe că niciun ninja nu a trecut vreodată neobservat de babele din vecini) se aude un glas cristalin, cu nuanțe de mumie:

- Cine-i acolo? Vecinul?
- Da, i-am răspuns cu o voce tristă, chiar el.
- Ia să te văd mai bine, că nu te-am mai văzut de mult, spune vecina aprinzând lumina pe scară.

Îmi afișez cea mai comercială față pe care o aveam la mine, încercând din răsputeri să par totuși suficient de distant încât să nu mai urmeze alte întrebări. Înainte însă să se mai pună problema de întrebări, liftul sare în ajutorul meu, oprind cu un scârțâit de troleibuz cu burduf la etajul 10. Deschid ușa să plec, aruncând un săru-mâna scurt, însă spre neplăcerea mea cronică baba de la etajul 2 intră în lift cu mine.
- Eu merg la 2, spune ea inutil, ca și cum aveam vreo șansă din fundul liftului, unde mă ascunsesem, să apăs vreun buton. Mă gândesc că mi-a spus asta poate o vizitez, că altă explicație nu găsesc. Nu e ca și cum eu coboram cu liftul doar până la 4, să mă sărut pe gură cu administratorul, apoi coboram în continuare pe scări.
- Da, eu merg până jos, spun eu din spatele feței mele comerciale.
- Să știi că eu nu merg cu oricine în lift, continuă ea zâmbind.
- ...
Când auzi așa ceva, nici nu știi ce să mai zici. Să te bucuri că baba se simte bine în lift cu tine sau să îți fie frică de asta?
- Ei, ați văzut că m-a recunoscut vecina, deci sunteți în siguranță, răspund eu în cele din urmă, continuând în sinea mea că altfel te-aș fi violat în mod repetat, între etajele 7 și 8, apoi te-aș fi ucis până la etajul 2.

Episodul ăsta se încheie cu mine spunând bună seara vecinei de la etajul doi, rămânând apoi cu privirea pierdută în oglinda din lift mai veche decât baba.

Data viitoare mă îmbrac în negru și îmi pun mânuși, îmi spun în sinea mea. Și cobor prin rapel.

Matrioșka vede lumina tiparului

“E un joc la finalul caruia vei castiga ceva. Este un joc de aventura. Va dura o saptamana si nu te va costa nimic in afara de cateva ore, eventual, pe zi, petrecute colindand diverse locuri din Cluj. Jocul este doar pentru tine, Maria.“

Așa cum vă amenințam de câțiva ani încoace, am publicat prima mea carte, Matrioșka. Și nu oricum, ci cu ajutorul ziarului România Liberă. Un vis de realizarea căruia m-am îndoit de câteva ori, dar care în cele din urmă s-a materializat, în mare parte datorită mulțumită prietenilor mei. Așa că să facem prezentările:

Matrioșka va sta pe tarabe timp de două săptămâni, dacă n-o cumpărați. Totuși, eu zic că ar fi o idee bună să vă procurați un exemplar. Dacă vreți să o cumpărați și nu aveți acces la ziarul România Liberă sau vă treziți prea târziu (după data de 27 septembrie), puteți să accesați site-ul oficial al cărții, www.cafematrioska.ro unde o să apară în scurt timp un formular de comandă cu plata ramburs.

De asemenea, vă aștept pe pagina de Facebook a cărții, www.facebook.com/cafematrioska, unde voi mai posta alături de Cristina diverse informații zicem noi interesante despre carte, personaje, autori și poate și câteva povestioare din culise. Like, share și niște biscuiți am vrea noi, dar lăsăm la latitudinea voastră dacă merităm biscuiții :)

Să fie și o melodie.

Matrioșka

Dragii mei, atâția câți mai sunteți, am o veste pentru voi. O veste bună, sper eu. În luna septembrie anul curent (mamă, de când voiam să includ expresia asta într-o propoziție) veți putea citi prima (și sper eu că nu ultima) mea carte, intitulată Matrioșka. Cartea a fost scrisă împreună cu scumpa mea prietenă, Cristina, de care v-am mai povestit eu aici.

Cartea se bazează pe personaje reale (la momentul scrierii, adică acum 3-4 ani) și pe experiențele proprii. Este o carte ușoară, de luat în vacanță, și într-un fel este ca o carte de colorat: în tabloul schițat de mine veți putea pune culorile voastre, pentru că în mod cert vă veți putea identifica în personajele din carte, în trăiri, în gesturi sau în gândurile personajelor. Colorând cartea cu emoțiile și experiențele voastre, veți putea să vă creați o Matrioșkă doar a voastră, în deplină rezonanță cu voi.

Nu vă pot spune încă nimic legat de data exactă, locurile unde o veți putea cumpăra sau cât o să coste. Sau mă rog, aproape nimic: apare pe la jumătatea lunii, o veți putea găsi foarte ușor și prețul o să fie unul foarte foarte mic :)

Pregătirile sunt în toi, vă voi ține la curent. Și o să vă povestesc un pic mai încolo și cum a ajuns Matrioșka să vadă lumina tiparului.Vă las cu melodia tematică a Matrioșkăi, melodia tematică a iubirii descrise în carte. Pentru că, nu-i așa, "a story without love is not worth telling".

Cuțitarul

Norocul vostru e că eu trebuie să plătesc întreținerea lunar. Ghinionul meu tot ăsta e. Da, urmează o nouă istorisire din ciclul "de-ale administratorului".

E ciudat cum se leagă toate în ultima vreme. Matrioșka e aproape gata, am devenit unchi, ieri a fost foarte frig... Ei bine, da, și asta se leagă cumva, pentru că ieri a fost foarte frig, așa că atunci când am intrat în scară și am dat bot în bot cu administratorul, acesta a sesizat că am mâinile reci. Deh, am dat mâna cu el. Și uite așa ne-am ținut noi de mână romantic, de la intrarea în bloc și până când am închis ușa la lift, ca să mă încălzească. Mi se potrivea ca o mânușă. O mânușă de 80 de ani cu piele de 80 de ani.
E destul de ciudat să vorbești cu un moș de 80 de ani care te ține de mână dacă nu ești blondă cu sânii mari. Ceea ce, așa cum pot garanta prietenii mei, eu nu sunt. Dar fiind totuși în imposibilitatea de a-i da un brânci pe scări (eram la parter), am profitat de minunata ocazie, de momentul intim, și l-am întrebat dacă nu pot plăti întreținerea. E adevărat, tocmai o văzusem ieșind pe tanti cu scăunelul (n-o cunosc, n-o recunosc, dar nu sunt foarte multe grase care umblă cu scăunelul după ele peste tot), tanti care ține evidența banilor și care încasează. Ea încasează, așa că are nevoie să stea pe scaun după ce încasează. Dar să revenim.
Administratorul îmi spune un pic trist că nu se mai poate și că trebuie să vin a doua zi. Alternativ, puteam să urcăm împreună și să îi dau lui banii, la el acasă. Deci m-am întors a doua zi. Adică azi.
Azi, bineînțeles, adunare mare. Mare în sensul că era și grasa cu scăunelul în scara blocului, deci deja era aglomerat. Scot banii, îi dau, îmi dă restul, apoi o aud:

- Puteți să-l tăiați, domnu' administrator.

Deja îmi puneam problema: mă crestează, mă taie împrejur? Sau poate ajung subiect de scandal în vreo conservă pe la englezi?

M-am mai liniștit când am văzut că administratorul nu avea nicio intenție să se ridice de pe scaun. Liniștea a fost însă spulberată de cuvintele lui:

- Te-am tăiat, drăguță. Dar doar de pe listă!

M-am retras fără mișcări bruște, încercând să stau numai cu fața spre el, să nu îi întorc spatele nicio secundă. Acum am terminat de mutat frigiderul și cada în fața ușii, deci mă simt ceva mai în siguranță.

Urmează întreținerea pe luna martie.

Preferata mea

Știți care e piesa mea de mobilier favorită? Bine, DACĂ V-AR PĂSA, știți care e mobila mea preferată?

Comoda.

Cum ar putea să nu-ți placă o comodă? Adică până și numele, comodă, te îmbie să mai stai un pic. Da, nu e canapea, nu poți să stai tolănit pe ea să asculți muzică, dar comoda nici nu vrea asta. Pentru că da, comoda are personalitate și comoda vrea să o respecți. Comoda vrea ca tu să fii fericit, dar în primul rând comoda vrea să fie ea fericită.
Comoda are sertare. Sertare și sertărașe, uneori și compartimente ascunse pentru oameni ascunși. Comoda este locul unde îți ții cele mai intime secrete, cele mai prețioase bijuterii și uneori, cele mai valoroase amintiri, într-o cutiuță de lemn frumos pictată.
Orice comodă care se respectă scârțâie, dar nu e un scârțâit deranjant, ci mai degrabă unul familiar, de "aici sunt acasă", de "aici ești acasă". E scârțâitul pe care îl identifici imediat, instinctiv, care te duce instantaneu cu gândul la ea.
Comoda nu e o mobilă impunătoare. Aparent. Pentru că deși fizic nu ocupă un spațiu prea mare (unii ar spune că e, după noptieră, cea mai micuță mobilă, asta dacă nu luăm în considerare scaunele, care sunt niște piese de mobilă în general plictisitoare), comoda este locul unde revii mereu, ocupând astfel un loc foarte important în viața ta. Gândește-te, unde te duci în fiecare dimineață să te schimbi? La comodă. Unde te oprești când ajungi acasă? Tot la ea.
Așa cum omul sfințește locul, comoda dă tonul camerei tale. Șifonierul cel obez este într-adevăr o prezență greu de ignorat, poate și patul, cu buclele lui învolburate, are ceva de spus aici, dar comoda le unește pe toate. Le ține împreună, le ține mulțumite. Nu cred că vrei să știi cum se ceartă patul cu șifonierul, iar noptiera chiar e prea micuță să îi poată despărți.
Comoda e, așa cum îi spune și numele, un pic leneșă. Ai sesizat ce greu deschizi uneori sertarele? Așaaa, luuung. Și niciodată nu se deschid de tot, iar dacă ai ceva mai adânc depozitat, tot tu trebuie să te chinui să ajungi acolo, n-ar putea să îți deschidă ea.
Dacă ar putea vorbi, comoda ar fi un pic cicălitoare. Nu uita să-ți pui cerceii! Iar ai luat bluza aia deșirată? Pune pozele alea înapoi în cutie, nu te mai uita așa lung la ele! Dacă ar vorbi, comoda nu ți-ar spune că ești centrul existenței ei, pentru că nu ar vrea să recunoască asta. Ar spune mai degrabă că ea e centrul, și n-ai avea cum s-o contrazici. Sau de ce să o faci. Pentru că deși comoda ar spune că ea e centrul, ea de fapt știe că fără cineva ca tine, ea nu ar avea un rost, un scop.
Poate e mai bine că nu poți vorbi cu ea, pentru că oricum știe prea multe despre tine. E suficient că e acolo, mândră să îți țină de urât și să îți fie utilă. Pentru că nici tu nu știi ce te-ai face fără ea.



P.S.: nu mai cereți să vă dau ce fumez eu, că nu vă dau. Merci le Miez pentru inspirație.