Despre găuri

Pe principiul "dacă e bun, e bine să îl ai în dublu exemplar", azi am făcut cunoștință cu secundul administratorului. Ca un Robin pentru Batman, un Watson pentru Sherlock Holmes, ca o Ioană Petrescu pentru Victor M. Ponta, secundul administratorului e doar cu câțiva ani mai tânăr decât acesta, ceva mai puțin deștept și ceva mai priceput cu mâinile. În sensul că nu stă cu ele pe mine toată ziua, cum face administratorul. Mă rog, să nu credeți că e MULT mai tânăr, adică tot în Mezozoic e născut, doar că toamna. Dacă le aduni vârstele, prinzi sigur big bang-ul.

Din păcate, am făcut cunoștință cu el în apartamentul meu. Se pare că administratorul a decis că aveam muuult prea puține găuri (în pereți, nebunilor, nu vă gândiți la prostii), așa că la ora 9 s-a prezentat la mine împreună cu vajnicul lui adjutant și sculele lui. Chior de somn, dar deja îmbrăcat în haine de scandal și cu alifia la îndemână, le-am permis accesul în căminul meu sacru. Procedura a fost cea uzuală: administratorul mă ținea de mână în timp ce Robin al lui îmi dădea gaură. În cele din urmă, după vreo jumătate de oră, m-am ales cu un perete ciobit, ceva praf și o senzație de disconfort fizic. Cu ultima eram deja obișnuit din celelalte întâlniri cu el, deci hei.

Partea bună e că nu mi-au instalat niciun dispozitiv de urmărire. Partea rea e restul. Și pentru că nu era suficient că mi-a violat intimitatea și peretele, mai am de plătit și 10 lei. Pe principiul "și găurit și cu banii luați".



Pentru mai multe postări din blocul mumiilor, dați click aici.

Din jurnalul unui burlac

Mă întind după pâine. Tai trei felii, cumva cu inima îndoită. Știu că la cât de des îmi gătesc eu, pâinea asta va găzdui o colonie înfloritoare de mucegai până mai apuc eu să tai din ea. Deschid frigiderul. Scot cele două sortimente de șuncă. Una, evident cea care e în cantitate mai mare, e expirată de o săptămână. Oftez a pagubă și o arunc cu un gest îndelung exersat la gunoi. Pun ultimele două felii de șuncă pe una din feliile de pâine. Mă întorc la frigider, iau cașcavalul. E de ceva timp și el, dar e afumat, ce se poate întâmpla? Răspunsul vine trist, sub forma unor pete mici, negre și pufoase pe suprafața bucății de cașcaval. Repet gestul de adineauri, cu aceeași tristețe. Fac din nou inventarul frigiderului. Muștar, Un magiun care e acolo de când m-am mutat în apartament și o zacuscă din noiembrie 2013. Ce vremuri...

Îmi vine un gând să deschid zacusca și să o miros, dar apoi îmi zic Today is not the day i die și renunț. Dau să închid ușa de la frigider, resemnat cu gândul că nu voi avea ce pune pe celelalte două felii de pâine, când văd în zare un tiramisu de la ultima comandă la Presto Pizza. Îl pun pe masă și încep să caut data expirării, dorindu-mi să fi băgat toți conservanții posibili în el, dar constat dezamăgit că era expirat de cinci zile. Cu același gest, și acum se poate înțelege de ce îndelung exersat, arunc cutia la gunoi.

Popcorn it is, îmi zic înghițind ultimele bucăți din felia cu șuncă. În cămară dau și de covrigei, și de o sticlă începută de vin. Hai că nu-i așa rău, îmi zic dând play la serial.

Hai că nu-i așa rău.

"Drumul" Taberei

Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.

Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.

Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.

În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"

În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:

Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.

P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).

Vă las cu muzica mea bună.

Și în a opta zi...

Nu, nu mă călugăresc. Deși aș avea mai multe șanse să pice ceva la mânăstire, am o minte mult prea perversă. Mă rog, asta nu i-a oprit pe alții, dar eu tot nu mă călugăresc, pentru că mi se pare plictisitor să port doar negru.

Eu cred că în a opta zi, Dumnezeu și-a dat seama că luase totul prea în serios, așa că a creat iarba. Nu iarba aia pe care o pasc vacile, nici cea pe care o pui în supă, e vorba de cealaltă iarbă.

După cum nu știați dar vă spun eu acum, eu stau foarte aproape de o biserică. O biserică foarte frumoasă, cu o curte generoasă și plină de diverse plante. Culturi de plante. Mă duc eu într-o dimineață însorită către mașina mea, parcată fix în gardul bisericii, și mă trăznește un parfum atât de familiar încât mă transform în Mickey Mouse.

Mă, o fi de la mine, îmi zic. Deschid ușa la mașină, nimic, mirosea ca de obicei a mâncare stricată și odorizant ieftin. Încep să adulmec precum un labrador după prepelițe și mă opresc în gard. Acuma nu zic că ar fi popa jamaican, dar ce pot spune sigur e că ceva puțea teribil... de plăcut dincolo de el. De gard, nu de popă.
Asta ar explica cumva și de ce atunci când vine vântul de asfințit, toată lumea din blocul meu se duce la culcare. Mă rog, treaba asta poate fi explicată și prin faptul că media de vârstă în blocul meu este de 78 de ani (și avem abonament la pompele funebre).

Între timp au mai trecut câteva luni, am mai plătit câteva întrețineri, am scăpat cu onoarea intactă și fundul la fel, deci totul e aproape bine. La un moment dat începusem să îmi fac griji că am fost friendzoned de către administrator, dar m-a luat într-o zi de mână atât de tandru încât m-a liniștit: încă mă iubește sincer.

Vă salut de la etajul zece, cu geamul deschis și făăăără niiiicio grijă, man...

Vă las cu o melodie Pedobear approved. 123 123 drink.

House of pain

...Sau în traducere liberă, apartamentul durerii.

Păi cum să nu fie așa, când apartamentul tău este în mijlocul unei simfonii de sunete, care mai de care mai romantice? Zgomotele sunt problemele veșnice ale locatarului de bloc (comunist - blocul, dar uneori și locatarul). Am încercat să fac o listă de zgomote ce se vor auzi cu siguranță și în apartamentul tău, precum și posibile soluții. Să vedem, avem:

- zgomotul apei curgânde la robinetul vecinului, care te transportă suav în mijlocul naturii, mai exact într-o hidrocentrală. Serios, zici că se sparge barajul când face vecinul baie. Din pacate nu există soluții universal valabile, deși unii pensionari încearcă să combată aceste zgomote făcând baie o dată pe lună și urând cu pasiune pe orice vecin care se spală mai des;

- ca un caz particular, bârâitul țevilor ce intră în rezonanță din cauza construcției/instalării/materialelor de rahat. Soluția este să vă mutați, fără doar și poate. Preferabil la casă.

- desigur, zgomotul pișatului lansat de la peste un metru, ce aterizează fizic fix în apa WC-ului și sonor fix în urechile noastre, cei care încercăm să dormim. Soluție: Sit. The. Fuck. Down.

- cel puțin în cazul meu, zgomotul de umerașe puse în șifonierul de pe hol. Al vecinului. Care mă face mereu să mă uit la cuierul meu, ca să mă asigur că nu s-a furat ceva. Când pleacă vecina de acasă pot spune cu exactitate cu ce haină se îmbracă, după proveniența sunetului de umeraș. Soluția: un pic de material moale pe cuierul vecinului. Sper doar să nu mă prindă când le sparg apartamentul să montez stofa în dulap. That would be pretty hard to explain.

- zgomotul, nu-i așa, făcut de sex. Deloc neplăcut în cazul în care practici și tu, foarte înțepător dacă prietena ta tocmai ți-a dat papucii (sau ești singur, din orice motive). Soluția e una singură, găsește-ți ceva de futut. Eventual fă-o să țipe și mai tare decât vecina (sau țipă tu), ca să știe toată lumea cât de bun(ă) ești la pat. Recomandarea este să faci asta după ora 1 noaptea, ca să se audă cât mai în profunzime. Pardon, cât mai departe.

- zgomotul de tocuri pe parchet stratificat. Pentru că nimic nu strigă mai tare "nu respect pe nimeni și sunt cam țărancă" decât poc poc poc-ul tocurilor pe podea. Recomand papuci și liceul, ca soluție la sursă, respectiv un "dă-te fă în morții mă-tii jos de pe tocuri" la contactul cu vecina;

- zgomotul de subwoofer/boxe. Pe principiul că în mod cert, Guță este un limbaj universal, ca și Skrillex sau ca matematica. Music for the masses. Soluția este să-ți iei boxe mai mari ca ale vecinului.

- uși trântite. Astea sunt nașpa, că te iau prin surprindere. La Guță mai ai semne prevestitoare, dar trântitul de ușă este scurt și la obiect. Ca soluție, recomandarea este să beți mult ceai. Ceva liniștitor.

- mieunat de pisică în călduri/lătrat de pechinez nefutut. Astea n-ar fi așa rele, dacă n-ar fi elementul de picătură chinezească. Pentru că de ce ți-ai opri câinele după doar 50 de lătrături? Și de ce ai chinui biata pisică cu niște pastile anti-călduri? Soluția este destul de crudă și implică să încui într-o cameră pisica vecinei cu pechinezul vecinului. Problem solved, într-un fel sau altul.

În oricare din aceste cazuri, puteți folosi cu succes căștile in-ear. Nu mai auzi nimic, nici măcar telefonul.

Ei, dar nu-i dracul atât de negru, până la urmă statul la bloc are și avantaje. Poate că voi vorbi de ele mai încolo. Între timp, vă anunț că mi-am luat o canapea nouă. Just saying.

Să cânte muzica, poate nu mai aud atâtea zgomote...

Babele

Episodul ăsta începe cu mine încercând să trec neobservat. Da, mi-am făcut un obicei în a ieși din apartament neobservat de ochii critici ai vecinilor, ca să evit discuții despre vreme și zâmbete puse ca pe umeraș.

Nu și de data asta, însă. În timp ce așteptam liftul, aud cum se deschide ușa vecinei de lângă mine. Baba 1 împreună cu baba 2, discutând aprins, ies din casă. Baba 2 fiind, cum aveam să aflu mai târziu, vecina de la etajul 2. Era cam beznă pe scară, fiind seară și eu neobișnuind să aprind lumina, pentru că se știe că ninja preferă întunericul. Stăteam așa în semiîntuneric, așteptând ca discuția celor două babe să fie în orice moment direcționată înspre mine...
Și chiar a fost, pentru că de îndată ce am fost detectat (se știe că niciun ninja nu a trecut vreodată neobservat de babele din vecini) se aude un glas cristalin, cu nuanțe de mumie:

- Cine-i acolo? Vecinul?
- Da, i-am răspuns cu o voce tristă, chiar el.
- Ia să te văd mai bine, că nu te-am mai văzut de mult, spune vecina aprinzând lumina pe scară.

Îmi afișez cea mai comercială față pe care o aveam la mine, încercând din răsputeri să par totuși suficient de distant încât să nu mai urmeze alte întrebări. Înainte însă să se mai pună problema de întrebări, liftul sare în ajutorul meu, oprind cu un scârțâit de troleibuz cu burduf la etajul 10. Deschid ușa să plec, aruncând un săru-mâna scurt, însă spre neplăcerea mea cronică baba de la etajul 2 intră în lift cu mine.
- Eu merg la 2, spune ea inutil, ca și cum aveam vreo șansă din fundul liftului, unde mă ascunsesem, să apăs vreun buton. Mă gândesc că mi-a spus asta poate o vizitez, că altă explicație nu găsesc. Nu e ca și cum eu coboram cu liftul doar până la 4, să mă sărut pe gură cu administratorul, apoi coboram în continuare pe scări.
- Da, eu merg până jos, spun eu din spatele feței mele comerciale.
- Să știi că eu nu merg cu oricine în lift, continuă ea zâmbind.
- ...
Când auzi așa ceva, nici nu știi ce să mai zici. Să te bucuri că baba se simte bine în lift cu tine sau să îți fie frică de asta?
- Ei, ați văzut că m-a recunoscut vecina, deci sunteți în siguranță, răspund eu în cele din urmă, continuând în sinea mea că altfel te-aș fi violat în mod repetat, între etajele 7 și 8, apoi te-aș fi ucis până la etajul 2.

Episodul ăsta se încheie cu mine spunând bună seara vecinei de la etajul doi, rămânând apoi cu privirea pierdută în oglinda din lift mai veche decât baba.

Data viitoare mă îmbrac în negru și îmi pun mânuși, îmi spun în sinea mea. Și cobor prin rapel.

Cuțitarul

Norocul vostru e că eu trebuie să plătesc întreținerea lunar. Ghinionul meu tot ăsta e. Da, urmează o nouă istorisire din ciclul "de-ale administratorului".

E ciudat cum se leagă toate în ultima vreme. Matrioșka e aproape gata, am devenit unchi, ieri a fost foarte frig... Ei bine, da, și asta se leagă cumva, pentru că ieri a fost foarte frig, așa că atunci când am intrat în scară și am dat bot în bot cu administratorul, acesta a sesizat că am mâinile reci. Deh, am dat mâna cu el. Și uite așa ne-am ținut noi de mână romantic, de la intrarea în bloc și până când am închis ușa la lift, ca să mă încălzească. Mi se potrivea ca o mânușă. O mânușă de 80 de ani cu piele de 80 de ani.
E destul de ciudat să vorbești cu un moș de 80 de ani care te ține de mână dacă nu ești blondă cu sânii mari. Ceea ce, așa cum pot garanta prietenii mei, eu nu sunt. Dar fiind totuși în imposibilitatea de a-i da un brânci pe scări (eram la parter), am profitat de minunata ocazie, de momentul intim, și l-am întrebat dacă nu pot plăti întreținerea. E adevărat, tocmai o văzusem ieșind pe tanti cu scăunelul (n-o cunosc, n-o recunosc, dar nu sunt foarte multe grase care umblă cu scăunelul după ele peste tot), tanti care ține evidența banilor și care încasează. Ea încasează, așa că are nevoie să stea pe scaun după ce încasează. Dar să revenim.
Administratorul îmi spune un pic trist că nu se mai poate și că trebuie să vin a doua zi. Alternativ, puteam să urcăm împreună și să îi dau lui banii, la el acasă. Deci m-am întors a doua zi. Adică azi.
Azi, bineînțeles, adunare mare. Mare în sensul că era și grasa cu scăunelul în scara blocului, deci deja era aglomerat. Scot banii, îi dau, îmi dă restul, apoi o aud:

- Puteți să-l tăiați, domnu' administrator.

Deja îmi puneam problema: mă crestează, mă taie împrejur? Sau poate ajung subiect de scandal în vreo conservă pe la englezi?

M-am mai liniștit când am văzut că administratorul nu avea nicio intenție să se ridice de pe scaun. Liniștea a fost însă spulberată de cuvintele lui:

- Te-am tăiat, drăguță. Dar doar de pe listă!

M-am retras fără mișcări bruște, încercând să stau numai cu fața spre el, să nu îi întorc spatele nicio secundă. Acum am terminat de mutat frigiderul și cada în fața ușii, deci mă simt ceva mai în siguranță.

Urmează întreținerea pe luna martie.

Cu administratorul la altar

Nu, deci nu. Trebuie neapărat să îmi plătesc întreținerea la timp. Știu, asta spun de ceva timp, dar să fiu al naibii dacă reușesc, la ce program am.
De data asta eram pregătit pentru orice, credeam eu. M-a întâmpinat la ușă, cu zâmbetul ăla înfricoșător, mi-a strâns mâna și dintr-o mișcare fulgerătoare m-a luat de braț, cam cum ai lua-o pe soție când o iei de soție. Am mers așa prin hol, eu încercând să mă duc spre bucătărie, el ținându-mă ferm pe drumul spre sufragerie. Până aici mi-a fost, mi-am zis. Măcar știu că o să cad luptând.
Mi-a dat drumul brusc în sufragerie, deoarece din spate, din bucătărie, a țâșnit ca dopul din șampanie nevasta administratorului. E prima oară când o văd mai de aproape, și aș putea să jur că amândoi folosesc aceeași proteză, la cât de mult seamănă. Nu, nu o folosesc pe rând, dar parcă aveau protezele identice.

No, acuma mă puteți acuza că nu sunt politically correct, dar urmând exemplul politicienilor noștri, ar trebui să fiu ok. Deci să nu mă judecați prea aspru că fac mișto de oameni ca mine, în vârstă, pentru că nu o fac cu răutate. Bine, mă rog, doar puțin.

La cum arăta și nevastă-sa, m-am temut că ea o să mă țină în timp ce el mă... mă rog, în timp ce plăteam întreținerea prison style. Dar în mod surprinzător, doamna soție de administrator a fost chiar prietenoasă, și nu felul "ăla" de prietenoasă. Tot spre surprinderea mea, administratorul luase deja poziția de drepți, începând să vorbească mult mai oficial și fără aluzii la chiloții prietenei mele (pe care probabil că îi purta deja). Deci asta voia să spună tata când îmi zicea "Tu ai nevoie de o femeie!". Aveam nevoie de soția administratorului.

Am scăpat și de data asta, dar mă întreb până când, prieteni? Până când?



Pentru mai multe aventuri la plătitul întreținerii, apăsați aici.

Sharing is caring

Până găsesc o metodă viabilă de a-mi face cumpărăturile curente fără să trebuiască să ies din casă (și fără să arunc cu banii pe fereastră) sunt obligat să merg la supermarket. Azi aveam chiar mai puțin chef decât de obicei să mă miros cu jumătate de București și Ilfov în Carrefour, așa că m-am oprit la non-stop-ul de cartier, deschis zilnic până la orele 22.00. În timp ce ieșeam, dau buzna niște puștani de vreo 14-15 ani, cu ghiozdanele în spate. Vreo două fete și trei băieți.

- Vreau și io doo... spune unul dintre ei când vânzătoarea trece prin dreptul lui, deși era evident că vânzătoarea era ocupată cu alt client. Se oprește, un pic stânjenit că duduia nu i-a acordat nici măcar o privire fugară. Stă un pic pe gânduri, într-un zgomot înfundat de rotițe ruginite care se rotesc în gol, apoi se îndreaptă către coada de 2-3 oameni care așteptau liniștiți să le vină rândul.

Trec mai departe, făcându-mi loc printre ei, și în timp ce mă strecuram printre ghiozdane alt băiat o înghiontește pe una din fete:

- Îmi storci și mie un coș? spune băiatul, vizibil plictisit.
- Da, răspunde fata complet neimpresionată, întorcându-se apoi către o vitrină.



Sharing is caring, but some things are better left unshared. Am ajuns acasă, am încuiat ușa și am răsuflat ușurat. La etajul 10 aerul parcă e mai puțin tâmp.

A, era să uit, în weekend am fost, împotriva instinctului meu de conservare, într-un bar în centrul vechi, pe numele lui Bordello. Băi frate. De muzică nu zic nimic, că au fost și două-trei piese mișto în seara aia, dar era mai aglomerat ca într-un țarc la Avicola.


Mai nasol e că era cam aceeași populație ca în țarcul din Avicola, numai puicuțe jumulite și cocoși beți. Sharing is caring, but sharing the same bar with another thousand people is not advisable. Dar na, moldoviencili cu care am fost acolo s-au simțit bine (pe principiul "nu contează unde sunt, contează cu cine mă îmbăt"), așa că până la urmă totul a fost finalizat cu bine (if you know what I mean). A, și aveau tablouri cu țâțe pe pereți, deci a fost ok până la urmă și pentru mine. Nu, nu moldoviencili aveau tablouri cu țâți, Bordello avea.

Am fost în Expirat mai apoi, dar am plecat după zece minute pe motiv că la boxe nu se auzea muzică, ci zgomote făcute parcă de un extraterestru autist.

Ca să evit pe viitor astfel de întâmplări, cred că o să îmi deschid eu un bar al meu, doar pentru noi, ăștia care știm să scriem/pronunțăm "amândurora" și "ultimele". Să pot să dansez și să mă turmentez și eu alături de moldovienci fără să trebuiască să mă feresc de cocoși beți care nu se mai pot ține pe picioare.

Vă invit să vă imaginați cum o să se cheme. Între timp, vă las cu o melodie care prevestește întrucâtva ce urmează... Via Lordul meu Sith favorit, care nu respiră greu. Sharing is caring, de data asta fără comentarii ulterioare.

Homo administratorus

Aveam o presimțire. O senzație de disconfort dorsal, cumva. Tocmai parcasem mașina în locul obișnuit, lângă bloc. Am oftat resemnat și am pornit din nou motorul. Simțeam că trebuie să am la mine banii de întreținere.

M-am dus până la un bancomat, m-am blindat cu bani, apoi am parcat din nou mașina și m-am îndreptat spre scara blocului. În care ghiciți cine era, la taifas cu o vecină? Vă dau un indiciu: nu era bunăciunea de blondă de vecinică de bloc. Nu, era din altă specie, homo administratorus pedophilae. Da, administratorul meu cel drăguță, cu caiețelul și chitanțele în mână. Deci presimțirile mele dorsale erau corecte.

- Pot să plătesc acum întreținerea? îi zic eu încântat că suntem într-un loc public.
- Sigur drăguță. Stai să îmi pun ochelarii.

Își scoate ochelarii din buzunar. Aici intervine problema, ochelarii erau într-un toc de când lumea, iar el avea o mână ocupată. Se uită la mine clipind des și îmi spune:

- Trage tu de asta.

And there goes my filthy, filthy mind again. El se ținea viguros de ochelari în timp ce eu, mă scuzați, decalotam ochelarii trăgând de toc. Două minute mai târziu, eu eram tot cu tocul de piele în mână, pentru că el nu îmi găsea chitanța. Într-un final i-am returnat tocul, dar acum mă gândesc: tot eu i-am decalotat ochelarii, tot eu plătesc? Păi cum vine asta?

Ei, măcar mi-a tăiat chitanță.

Dacă vreți să citiți mai multe povești cu homo administratorus, apăsați aici sau pe tag-ul "home" din stânga.

Dragoste la prima atingere

Zâmbea ușor, parcă încercând să își ascundă trăirile. Scaunul pe care stătea scârțâia ușor, acompaniindu-i mișcările. M-a mângâiat cald pe față, tremurând un pic parcă, apoi a spus:

- Drăguță, întreținerea pe luna asta e 56 de lei.

Va trebui să încep să plătesc la timp întreținerea, altfel mă invită acasă să i-o dau lui. Deja scenariul este clar: la o zi după ziua de plată a întreținerii, la ora 9 dimineața, începe să sune interfonul. Nici măcar nu mă mai obosesc să răspund, știu deja că la capătul celălalt al firului mă așteaptă vocea lui suavă.

Ce mă îngrijorează e că de fiecare dată când întârzii și mă invită la el ca să plătesc întreținerea, ajung tot mai adânc în casa lui. Acum două dăți am ajuns în bucătărie, de data asta m-a luat de braț și m-a dus în sufragerie, așa că nu cred că mai vreau să întârzii cu plățile. Nu de altceva dar mai sunt doar două camere în care e posibil să mă invite în continuare: baie sau dormitor.

Vă țin la curent.

Drăguț(ă)

S-a dat drumul la căldură la noi în bloc. Ocazie cu care am remarcat că nu îmi funcționează caloriferul din dormitor. What to do, what to do?
Cu strângere de inimă l-am sunat pe administrator, în speranța că era doar o problemă de aerisire a sistemului (aerisire pe care o poate face doar el, la "mansarda" blocului). Teama mea s-a dovedit a fi justificată:

- Lasă drăguță că vin eu cu specialistul și rezolvăm. Problema e de la caloriferul tău.

Shitshitshit. Dacă mă prinde ăsta acasă, intră peste mine, și la cum îl știu se lasă cu petale de trandafiri pe pat.

Așa că, de voie de nevoie, m-am apucat de desfăcut. Spre surprinderea mea și oroarea lui, problema s-a rezolvat (era una relativ simpla, o supapă blocată în poziția închis). Bucuros de îndemânarea mea (aproape proverbială deja) și de faptul că nu o să mai vină să îmi pipăie așternuturile, l-am sunat pe administrator și i-am spus, pe un ton triumfător:

- S-a rezolvat problema.
- Cine a rezolvat-o? îmi răspunde el furios.
- Eu, că doar sunt inginer, nu?

A bolborosit el ceva că se bucură și că mă scoate de pe lista de locatari cu probleme la calorifer, apoi, când mă pregăteam să îi spun la revedere, îl aud:

- Auzi, tu tot drăguț ești?
- Poftim? (?!? :| )
- Tot drăguț ești?
- Clar, răspund eu, apoi închid repede telefonul și mă duc la baie, să plâng pe întuneric.

Să plângem pe întuneric.

Cine se trezește de dimineață, rămâne în viață

De la o vârstă, viața nu mai prezintă suficiente provocări, așa că am fost nevoit să îmi condimentez cum am știut mai bine existența. Nu am plătit întreținerea la timp.

Nu știu cum e în alte blocuri, dar pentru plata întreținerii la noi există două zile (una la scara A, cealaltă la scara B) în care, între orele 18-20 apar în mod miraculos o tanti, o masă și două scaune în scara blocului. Nu, nici unul dintre scaune nu e pentru tine, pe unul stă tanti și pe celălalt stă Administratorul. Vrei nu vrei, dacă treci pe acolo trebuie să plătești întreținerea.

Ei bine, pentru prima dată în cele 6 luni de când m-am mutat, am ratat întâlnirea de la ora 18. Ocazie cu care am găsit metoda perfectă să nu mai întârzii la birou, pentru că de atunci, în fiecare dimineață în jurul orei 9, îmi sună interfonul. E administratorul, care vrea să știe dacă sunt acasă. Eu nu îi răspund, pentru că dacă o fac, încetează să mai sune zilnic.

Aventura a continuat azi cu episodul întâlnirii: am ajuns acasă pe la 11 dimineața, am parcat mașina și m-am îndreptat spre intrarea în bloc. Ghici cine mi-a deschis ușa de la bloc, cu un zâmbet grotesc pe față? Ei bine da, era chiar administratorul, care înainte să apuc eu să deschid gura să zic "nu da la față!", m-a apucat viguros de mână și mi-a spus pe un ton jovial:

- Să treci pe la mine să-ți dau chitanța pentru întreținere.

După un moment de tăcere, timp în care îmi făceam cruce cu limba, îl întreb când pot să trec să o iau. Îmi răspunde pe același ton și cu aceeași priză viguroasă pe mâna mea:

- Poți să vii și la noapte, că eu nu dorm. Eu fac rebusuri noaptea.

ATÂÂÂT, mi-am zis. Voi căuta alte sporturi extreme de acum încolo. Ceva mai puțin periculos, cum ar fi parașutismul sau mersul pe bicicletă în București.

Vă las cu fantomele, prietenii mei vechi.

Vecinica

Continui seria povestioarelor de la bloc reamintindu-vă că trebuie să vă citiți apometrul la timp. Altfel, s-ar putea să vă treziți la știrile de la ora 5.

Vestea bună e că administratorul, de când m-a văzut aducând persoane de sex feminin în apartament, nu se mai dă la mine. Vestea proastă e că administratorul, de când a văzut că-i merge, mă urmărește (termenul în engleză e stalking) și începe să mă caute dacă au trecut două ore peste termenul maxim admis de depunere a cifrelor de la apometre. Mă caută pe interfon inițial, apoi pe telefon și apoi LA MAMA.

Recent mi-am văruit o parte din apartament, ocazie cu care echipa de "meseriași" mi-a lăsat un haos și o mizerie de nedescris. Plus patru saci de moloz (gotta love this word). Trebuia să scap de ei ca să pot continua curățenia, așa că am făcut ce-ar fi făcut orice cetățean al UE. Nu, nu i-am dus noaptea pe un teren viran, ci l-am sunat pe administrator să aflu care ar fi soluția. Citez.

- Bună ziua, sunt *Coyote* de la apartamentul 43.
- Bună, drăguță.
(moment în care m-am uitat în oglindă. Da, sunt foarte drăguță.)
- ... Am niște saci de moloz de la văruit, unde pot să-i pun?
- Nu la ghenă.
(Uau, mulțumesc. Mi-am dat seama de asta după anunțul mare de la fiecare etaj cu "Nu lăsați saci de moloz la ghenă)

În final, în urma discuțiilor purtate cu diverși amici, am găsit un loc în care se depozita molozul de la o construcție și le-am dus acolo. Ce-are asta de-a face cu titlul? Pai uite.

Căram un sac din rafie plin cu moloz și alte deșeuri. Eram plin de var din cap până în picioare și mă căzneam să deschid ușile de la bloc. Suddenly, a wild one appears.Cam așa:



Vecina de la parter. Vreo 20 de ani, blondă, 1.60-1.70, frumoasă cu spume. N-o văzusem până atunci decât de departe, și chiar și așa remarcasem anumite... trăsături. Dar acum eram față în față, la un metru distanță, eu cu sacul cu var și cu hainele murdare iar ea în pantaloni scurți și tricou, dând limbi unei înghețate.

M-am uitat în ochii ei de un albastru cristalin și am văzut marea. M-am uitat la cum lingea înghețata aia și am văzut lucruri pe care nu le pot descrie aici, că citește și mama blogul. Străduindu-mă să par neafectat de sacul de 50 de kile din brațele mele sau de privirea ei albastră, i-am deschis ușa și i-am făcut loc. După o încercare timidă să mă lase pe mine primul, a acceptat și a trecut ca o briză pe lângă mine, lăsându-mă cu sacul meu cel murdar și cu părerea că ar trebui să îmi fac drum mai des pe la parter. Then again, I might meet the administrator.

Apometrul la control

Continui istorisirile despre noua mea reședință, situată la etajul 10 al unui bloc de pe vremea când "domnișoară" însemna altceva.
După cum este obiceiul când se stă unii peste alții, din când în când trebuie să îți mai citești consumul de apă. O activitate chiar interesantă, pentru că, în combinație cu datele de la celelalte apartamente, îți poți da seama ce nespălați ai în bloc. Sau dimpotrivă, te poți face de râs în public, cu mai puțin de un metru cub de apă caldă pe lună. Ceea ce am și făcut.

NOTĂ: În apărarea mea, am fost doar câteva zile acasă, în rest am dormit în deplasare.

Revenind însă la subiect, mulțumită ordinii mele interioare și a grijii pentru detalii, am notat consumul la data anunțată de administrator pe ușa blocului. Dar bineînțeles că am uitat să și pun hârtia la căsuța poștală a administratorului, fapt care era să mă coste virginitatea anală, aproape.

Astfel, două zile mai târziu, mă sună maică-mea cu vocea gâtuită de emoție să-mi spună că a sunat-o vecina mea de palier să-i spună că mă caută administratorul să-i dau consumul. Concluzia era clară, tot blocul știa de nemernicia mea și urma să fiu flagelat când ajungeam acasă, în public, legat de bătătorul de covoare. Așa că mi-am cerut voie de la birou, am folosit toți căluții din dotarea conservei mele motorizate, am parcat pe o străduță lăturalnică și m-am strecurat până sus. Am luat bilețelul, l-am pus în căsuța poștală și am plecat fluierând a nepăsare înapoi în apartament, după care am pus șifonierul în ușă, preventiv.

Și tocmai când credeam că am mai supraviețuit încă o zi, se aude sunetul groaznic al interfonului. Era administratorul.

- Ce faci păpușel?

Ei uite, ăsta e un motiv bun să încep să cred în iad, îmi zic. Lui îi zic însă

- Bine!
- Puișor, ce se întâmplă cu consumul de apă? De ce nu l-ai dat?
- Păi știți, de fapt l-am notat, dar am uitat să vi-l aduc... (eu cu sinceritatea mea idioată)
- Hai, adu-mi-l, că te bat la poponeț. Te mănânc cu tot cu ochișorii ăia frumoși ai tăi.

Există niște lucruri pe care nu le mai poți dez-auzi, deși îți dorești s-o faci. Există niște lucruri care, odată descrise, creează în minte imagini ce te pot ține treaz noaptea. This was the case.

- Dar să știți că am pus bilețelul în cutia poștală, spun eu înghițindu-mi secrețiile gastrice ce năvăliseră în gură după replica de adineauri.
- A da? Foarte bine puișor, că nu puteam să calculez întreținerea.
- N-o să se mai întâmple!
- Bine puișor, îl mai aud zicând înainte să închid tremurând interfonul.

În mintea mea încă persistă imaginea cu mine aplecat și el pălmuindu-mă repetat, strigând "Îți place, puișor? Mai vrei la poponeț?"

Nu, categoric. N-o să se mai întâmple niciodată.

Și acum un pic de Husky pentru dumneavoastră.

MILF

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Treaba cu administratorul

Ziceam că m-am mutat la bloc. Ușor-ușor, încep să mă obișnuiesc cu traiul suprapus, mai ales că eu sunt felia de deasupra a sanvișului, deci deasupra mea e doar Dumnezeu sau cum vreți să-i spuneți. E bloc d-ăla, la care locurile de parcare "se respectă", la care găsești la avizier reclame la dentiști specializați în plăci dentare, la care liftul scârțâie a coșciug, la care te simți urmărit de când ieși din lift și până intri în casă. Or maybe that's just me.

Ei bine, pentru că tot vorbim de lucruri vechi și putrede, să vă zic de administratorul blocului. Administrator care are vreo 70 de ani, se recomandă ca fiind proprietarul blocului și are o privire de-aia de îți ascunzi copiii când îl vezi. Ca să înțelegeți libidoșenia, atunci când am făcut cunoștință, m-a pupat. Nu pe gură, dar oricum. Și e oarecum prieten de familie, dar oricum.

Cert este că azi am avut parte de libidoșenia și penibilitatea maximă din ultimele șase luni. Și anume. Vin eu de la birou, un pic obosit, un pic visător, cum mă știți, și de cine dau în ușa liftului? De dl. Vinoaicisătelingpefață. Plm, n-aveam cum să o iau pe scări, că stau la zece și oricum mă ginise. Așa că fac o cruce cu limba și mă urc cu el în lift. De la prima replică am știut că voi regreta această decizie:

"Hai să te conduc acasă, vrei?".

Like, să meargă până la zece, el stând la 5 sau ceva de genul ăsta. Mă uit la el, mă uit la mine, mă uit la el din nou, îmi zic "bă, la o adică îi sparg mecla dacă e". Zic "sigur, dacă doriți". A doua greșeală. Începe să pună prietenește mâna pe brațul meu, gen ce mai faci prietene?, în timp ce mă întreba cum mă simt în apartamentul nou. ORICE AR FI, NU SPUNE CĂ TE SIMȚI SINGUR, urla o voce în capul meu. În fine, ajungem la 10, îmi zice de rezistența blocului, nici gând să iasă din lift. Îmi zic "frate, se prinde până la urmă ca e penibil", dar nu. Dau să ies, la care el își ia la revedere și mă fucking pupă din nou. În timp ce se apropia de mine să mă pupe, așa, în reluare, văd cum se deschide ușa exterioară de la lift. Evident, nu putea fi altcineva decât bunăciunea mea de vecină, suită pe role, care stătuse în fața liftului, neînțelegând de ce nu coboară nimeni din el. Se plictisise să aștepte și a deschis ea ușa. Când a văzut ce se petrecea în interior, fața ei a devenit cam așa

Adică, pe bune, cum ai reacționa tu dacă ai deschide ușa de la lift, după ce a oprit ocupat la etajul tău, și ai vedea înăuntru administratorul pupând un bărbat de 30 de ani? După episodul ăsta îmi venea să fug după ea în parc să îi explic că nu era ceea ce credea ea. Deși, sincer, nu cred că m-ar fi crezut.

Deci, dacă auziți pe la televizor, la știrile de la ora 5, de un bătrân bătut cu bestialitate și lăsat mort în lift, să știți că a vrut să îmi pună mâna pe fund.

Uite și melodia perfectă: Evil, de la Interpol.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.