Trippin' - cu melodie

Ziceam de o minune, în entry-ul anterior. Minunea, pe numele ei Nadya, a apărut la timp pentru o după-amiază glorioasă.

Nadya e rusoaică. Este în același timp și colegă cu Cristina la Universitatea de Scrântiți din Londra. Și teribil de amuzantă, ca bonus. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre Nadya, aș zice "La prima noastră întâlnire, am mers în muzeul Tate din Londra". Deci s-a terminat, aș lăsa oamenii fără replică! Dar chiar asta am făcut, am mers în Tate Modern, unde am văzut niște hidoșenii de care am făcut un mișto delicios. Cel mai tare e că ne-am potrivit de minune la stilul acid, cum rareori mi se întâmplă.
A urmat o mică sesiune de poze și un mare ceai la un băruleț din zonă, unde am mai discutat pe teme diverse, descoperind astfel că 3000 de km și nuvăspuncâți ani nu sunt o prăpastie de netrecut între doi oameni care se plac. But more on that later.
Facem un pic de fast forward către a doua zi, când mi-am luat surioara de un zuluf și am plecat la Brighton, acolo unde Fatboy Slim s-a transformat în B.P.A. (Brighton Port Authority). Vremea a ținut cu noi, ca dealtfel în toată călătoria, așa că am tras o rundă de plajă, pe care am și adormit vreo jumătate de oră. Da. Eu. La soare, pe plajă, la 11.30. Imaginați-vă ce vreme am avut.

Dar pe lângă plajă, Brighton mai are și un ponton cât un parc de distracții. Și niște străduțe foarte mișto. Pe care le-am colindat până la ora 18.00, când ne-am îmbarcat în autocarul cu scaune de piele în direcția Londra. Dar să nu credeți că ăsta a fost finalul.

Pentru că la 8 și un pic seara mi-am scos surioara la o cină pe Tamisa, pe vapor. Pe principiul "fără număr", am ales un vapor, Hispaniola, unde ne-am spart în figuri ca Becali, cu bucate alese, atmosferă caldă și muzică de pian. Mă rog, Becali și pianul nu intră în același tablou, deci uitați de Becali. Legănați de valurile Tamisei pe acordurile pianului (un pic dezacordat, dar cine stătea să critice?), am mâncat bine, am băut suficient și am admirat pe geam priveliștea:

A fost o zi de neuitat, încheiată cu o imagine de neuitat: un negru care a coborât dintr-o limuzina luuungă și s-a pișat la un copac de pe Embankment (aka cheiul Tamisei și una dintre cele mai circulate zone) în timp ce vorbea la mobil, ignorând lumea din jur. Brilliant, jur, a fost cireașa de pe tort și bobârnacul suprem la imaginea pe care o aveam despre Londra înainte să o vizitez. Dar m-a mai îndulcit asta:

Nu, nu e așa mare.

Din nou, fast forward, că nu vreau să vă plictisesc. A doua zi dimineață am călătorit cu etajul unu al unui double-deck bus, apoi cu autocarul, apoi alte două ore și 45 de minute prin aer, până la aerogara Băneasa.

Cam ăsta ar fi, pe FOARTE scurt, week-end-ul londonez. Vă las cu ceea ce ar putea fi soundtrack-ul, dacă am fi într-un film. Indeed, kids aren't safe in the metro. Or the Tube, cum îi zic ei.



Pe curând, surioară. Pe curând, Nadya.

Coyote out.

Trippin' - Partea a doua

Dar să continuăm.

Camera Cristinei era pe cât de mică, pe atât de primitoare, poate și datorită faptului că era personalizată așa cum m-am obișnuit: blând, cald și cu bun gust. Am adormit pe la vreo trei și jumătate, mai fericit decât în ultimele șase luni. Luate la un loc.

Vineri dimineață, surioara avea ceva școală, așa că pe la 9 am acompaniat-o până acolo, după care m-am așezat într-un parc pe o băncuță, căutând cu privirea prospături. Nu am avut timp să studiez fauna locală și importată pentru prea mult timp, pentru că 20 de minute mai târziu, eram convocat la locul stabilit pentru întâlnire. Am plecat pe jos pe Gower street, în direcția Trafalgar Square și mai departe, către Big Ben și prietenii lui. Urma să ne întâlnim cu Alinuța, prietena mea zglobie cu care am petrecut atâtea momente spumoase.
Când am dat cu ochii de BIG Ben, am zis că faceți mișto de mine. Big Ben nu mai e de mult așa big pe cât se laudă, deși trebuie să recunosc că arată foarte bine. Un pic dezamăgit de faptul că în poze arăta mai viril, am făcut o poză cu Marele Ben și Alinuța, care părea la fel de dezamăgită ca și mine.
Dat fiind că surioara avea cursuri, am rămas singur cu contabila și cu soțul ei, care m-au convins, spre rușinea mea, să mâncăm la McDonald's, lângă Ochiul Londonez.

Vezi altfel lumea cu burta plină, așa că am urmărit cu interes acțiunea de prindere a unei hoațe de buzunare (care jurai că e turistă). Alergătură, strigăte, alea-alea, semn că lucrurile încep să putrezească și în capitala înfumuraților.

Continuându-mi explorarea, am aruncat un ochi critic înspre London Eye, care de aproape semăna cu roata față de la semicursiera mea rusească, apoi înspre freak-show-ul de la baza acestuia. Poate pentru unii este distractiv, dar pentru mine a fost terifiant. Un tip îmbrăcat în costum de Jack Sparrow alături de un Mickey Mouse grotesc, ambii cu câte o cutiuță pentru bani în față. Un Gandalf și un break-dancer, la câțiva metri de altul, încercând să atragă cât mai mulți turiști în jurul lor. Era până și un fucking Cezar acolo, cu pelerină și scut! Un fel de Arcă (bolnavă) a lui Noe. Mai lipsea Pedobear. Oh, wait, nu. Eram acolo.

Trecem repede peste partea în care Alinuța și-a cumpărat teneși chinezești la un preț de patru ori mai mare decât cel din țara natală și ajungem, după un drum de vreo 4-5 km, la Catedrala St. Paul, în sfârșit o clădire veche mai impozantă. Frumoasă, n-am ce zice, și destul de plină de vizitatori.

După catedrală era însă și cafeneaua lui Paul, de data asta fără titlul de Sfânt, că deh, se mai îmbată omul. Am băut acolo o cafea foarte bună, împreună cu Cristina, care revenise între timp de la cursuri.
Luându-ne la revedere de la Alinuța și soțul ei, ne-am îndreptat către vestitul, celebrul, faimosul muzeu Tate. Fiind aproape de catedrală, trebuia doar să trecem Tamisa pentru a ajunge acolo.

Dar la capătul podului s-a întâmplat o minune.

Trippin' - Partea 1

Bună ziua. Numele meu este Coyote și îmi place iarba. Iarba de pe partea cealaltă a gardului, că e mai verde.
În primul rând îmi cer scuze celor cinci cititori ai mei că nu am mai scris. Am avut lucruri importante de făcut, cum ar fi îmbătatul și vizitatul. Dar după cum zicea o mare clasică (nu, nu ești grasă, ești doar nebună), obiceiurile vechi mor greu, așa că iată-ne din nou aici.

Pentru început, am fost la Păltiniș cu foștii colegi de la Urlătoarea Spumegândă, cu scopul declarat de a mă face praf. Ceea ce am și făcut, împreună cu toată gașca. Nu are rost să intru în detalii, mai ales că multe sunt destul de încețoșate. Menționez doar faptul că la un moment dat, unul din colegi era atât de beat, încât și-a pus bocancii invers și se mira că îl bat. Mențiuni speciale pentru grătarul foarte mare și sistemul audio performant, pe care le-am testat cu generozitate în cele trei zile de petrecere. Ah da, și mențiune specială pentru Alinuța (ex) de la Contabilitate care, jucând cărți cu un pachet de la Playboy (sau ceva asemănător), a declarat furioasă că are o mână proastă și o pizdă bună. Aspect cu care au fost de acord mai mulți colegi, lucru îngrijorător dealtfel. Eu, ca un gentleman ce sunt (cică), am presupus că îi văzuseră mai mulți cărțile. Alternativa era dubioasă.

Dar partea interesantă a fost în acest week-end, când am ajuns, după un zbor luuuung și foarte înghesuit, în Wonderland, home of Alice. Sau în varianta reală, London, home of Cristina. Cei care puteți și aveți posibilitatea, ați văzut deja pozele de pe facebook, cei care nu au avut oroarea probabil nici nu o merită sau n-au cont. Nevertheless, hai să vă fac un rezumat.

Am plecat joi noapte, la 22.30, din autogara Băneasa, cu Wizz Air (a se citi squeeze air), la bordul unui Airbus A320 nou-nouț. Surprinzător, zborul a fost chiar ok, toate cele TREI ORE ȘI UN SFERT. N-am spus Tatăl Nostru decât o dată, deci n-am avut deloc zgâlțâieli. În schimb am simțit ce înseamnă low-cost pe pielea mea, alături de batalionul de oameni care au încăput în avion (într-un mod misterios, aș adăuga).

Eram însă pregătit pentru așa ceva, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Și iată-mă la 23.40, ora locală, respirând aer britanic. Spre marea mea mirare, nu mirosea altfel, spre deosebire de unul din vecinii mei de scaun din avion, care suferise o metamorfoză nu tocmai fericită în acest sens. Am luat autocarul de la aeroport către Londra, fericit că numărul de decolări efectuate de mine era din nou egal cu numărul de aterizări. Pe la două fără zece eram la Marble Arch, în mijlocul unei aglomerații îngrozitoare de oameni și mașini... NOT. Nu era nici dracu pe stradă, zici că eram într-un film SF cu buget consistent. Mi-am potrivit GPS-ul pe căminul Cristinei și am mers pe jos, pe străduțe, doi kilometri. Vezi poza 1.

Pe la 2.20 eram în fața căminului, unde am așteptat-o pe surioara mea cu inima în gât câteva secunde doar. Îmbrățișarea a durat aproape un minut, deja mă simțeam acasă.

Cine fură azi un ou,

...nu va fi neapărat un hoț foarte reușit.

Îmi place să fac călătorii în timp. Ieri, în timp ce mă bărbieream, îmi testam mașina timpului și am dat peste o amintire uitată într-un colț al arhivei.

Bă fraților, eu când eram mai mic, am furat un ou. Deci nu figurat, nu la mișto, am furat un ou. Nu mai reușesc să îmi dau seama când s-a întâmplat, eticheta amintirii era îngălbenită și ștearsă, dar din câte am observat, nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani. Eram la țară, știu că m-am dus la o vecină ca să îi dau ceva de la maică-mea. Sau să îi transmit ceva, nu mai știu. Ideea e că vecina nu era acasă (sau dormea foarte profund), așa că am renunțat după câteva minute să o mai strig. Îmi amintesc foarte clar cum am văzut CUIBUL într-o șură plină cu fân, apoi am văzut OUL, după care nimic nu a mai depins de mine. Războiul din mine a fost unul crunt și sângeros, însă amatorul de senzații extreme din mine a câștigat. Bine, era același care câștigase războiul intitulat "să îmi iau pistolul de jucărie căzut sub leagăn în timp ce leagănul se mișcă foarte repede?", acțiune soldată cu cap spart și față plină de sânge. I should have known better.

Dar, cum ziceam, nu mai eram eu cel ce decidea. Eram posedat de demonul lăcomiei și al desfrânării, așa că am luat oul și l-am dus acasă. Nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el, cred că l-am pus în frigider lângă celelalte, ideea e însă că nu m-am mai putut privi în oglindă cam două săptămâni. Iar la vecina respectivă în curte nu am mai călcat toată vara.

And here I am now. Marele hoț, marele răufăcător. Dădeți-vă!

Fără melodii azi, că nu am net. Vă pup din Păltiniș!

Primăvară colorată

Anul ăsta primăvara s-a lăsat așteptată destul de mult, după părerea mea. Dar măcar ne-a răsfățat zilele astea. Oh, darn, it, am început să vorbesc despre vreme pe blog. I'm doomed.

Urmează Londra. Urmează Vama. Urmează libertate. Am mult de lucru și nu mai apuc să scriu, dar apuc să mă gândesc la obiectivele pe care mi le-am fixat.
Planuri multe, timp puțin. Așa că pe curând, prieteni.

This one is for you, love. A se observa cămașa de forță.



Vă doresc o primăvară colorată.

You know what would be cool?

Ascultând melodia din entry-ul anterior, m-am gândit la o chestie.

Ar fi mișto să ai o pereche de ochelari speciali, cu care să poți vedea demonii din spatele fiecărui om. Să te uiți la el și să vezi cine îi deranjează visele în miez de noapte. Cine îl sperie când stă pe întuneric. De cine își aduce aminte când rămâne pironit cu privirea într-un punct la sute de kilometri depărtare.

Să ieși pe stradă și să vezi fantomele fiecărui om. Unele aliniate în șir indian, așteptând momentul potrivit să se manifeste, altele agățate de picioarele lor, făcându-i să se miște cu greutate. Unele dansând în jurul tău, distrăgându-ți atenția de la realitate, altele stând urcate pe umerii tăi, nelăsându-te să respiri liber.

- Salut, ce mai faci?
- Uite, mă uitam la fantomele tale și mă gândeam că poate aș putea să te ajut să scapi de vreo două.

(That would get anyone in a mental institution, for sure).

Vă imaginați ce ușor ar fi să găsești persoane potrivite pentru tine, cu ochelarii ăștia? Tu îți știi fantomele, știi ce greutate au, în ce măsură sunt guralive sau sadice... Poți să îți faci treburile zilnice, împreună cu fantomele tale, și să vezi că toți avem cârdul nostru de demoni cu care luptăm zi de zi. Și poate cu ochelarii ăștia vei găsi mai ușor persoana de care, dacă te apropii , vă veți anula unul altuia fantomele. Sau majoritatea lor.

Ar trebui să nu mai fumez iarbă când sunt obosit, așa-i?

Maestre, muzica. De data asta două melodii de la același artist. Elsiane meets Imogen Heap. Ladieeees and gentlemen, Nanna Øland Fabricius, aka Oh Land. A little pop for your sparkle.



Oh Land - Sun Of A Gun