Episodul ăsta începe cu o roșie, aruncată într-un colț de frigider. Frigiderul meu, aproape nou, moștenit de două ori din același motiv. Nu vrei să știi motivul. Ar suna înfiorător de familiar.
Deschid frigiderul și o ochesc. E ultima legumă din zonă, că doar stau singur. N-oi vrea să am și stoc de legume. Mă așez la birou, la calculator, la bustul gol, la aer condiționat, și mă gândesc la sâmbăta trecută. Iar am fost la mare. De data asta cu o bună prietenă și cu o la fel de bună (dar altfel de bună) ciudățenie de femeie. O femeie pe care o admiram, până să aflu cum se poartă cu oameni pe care ea îi consideră inferiori. Inferioritatea e în ochii privitorului, cum ar spune englezul.
Mă gândesc la concertul Travka la care am asistat, ad-hoc, un pic amețit, în mijlocul unei mări de oameni, pe plajă. La momentul când m-am uitat în sus și am ajuns la stele. Mă gândesc apoi la tine, în timp ce tai roșia pe din două. Jumătate eu, jumătate tu, spunea melodia aia răsuflată. Ca să fie două jumătăți, cineva trebuie să taie. Cineva tot timpul taie. Tu tai roșia mea, eu tai roșia ei, ea poate taie roșia ta. Cumva se ajunge tot la roșia mea, print-un joc de lumini ajung să-mi tai singur roșia, deși cuțitul nu mi-e cunoscut.
Mă gândesc la drumul dintre Brăila și Babadag, un drum de o frumusețe extraterestră, într-o zonă parcă nelovită de molima umană. Voiam să fac poze, dar nu ar fi capturat totul. Pozele din mintea mea sunt atât de vii, într-o zi o să ți le arăt.
Mă gândesc la cum îți străluceau ochii ultima oară când ne-am văzut. Era ceva acolo, ceva familiar, ca și cum în ochii tăi se aflau toate răspunsurile pe care nu le voi avea niciodată. Ai rămas cu privirea fixată la mine, încercând să-mi răspunzi fără să îmi zici nimic.
Nu ți-am cerut un răspuns, nu ți-am cerut nici să exist. Dar exist și mi-ai răspuns, pentru că jumătățile cer răzbunare.
0 comments:
Trimiteți un comentariu