Doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată

Eram chiar acolo, lângă tine. La un pas de tine, dar niciodată suficient de aproape. Eram omul care intra în bloc când tocmai închiseseși ușa la lift. Cel care cobora din autobuz când tu urcai. Cel care era la raionul de canapele când tu erai la cel de dulapuri. Erai o melodie pe care o auzeam doar eu, eram ca un gând pe care îl aveai dimineața, exact înainte să te trezești. Simțeam amândoi că ne suntem aproape, dar nu reușeam niciodată să ne conectăm. Ca și cum soarta era decisă să ne ţină separaţi.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Poate și dacă nu au existat niciodată, pentru că tu nu ai existat de fapt niciodată, iar eu eram doar o părere. Ți s-a părut. Nu e nimic acolo. Nu sunt eu, uitându-mă fix în ochii tăi și zâmbind. Nu ești tu mergând ușor pe coridor, ca un parfum de primăvară.

Dacă m-ai fi văzut, ți s-ar fi părut că mă știi de undeva. Iar eu aș fi recunoscut râsul tău. Sigur îl mai auzisem, dar nu puteam spune când sau unde. Poate de când eram încă nenăscut, sau poate îl auzisem după ce trecusem dincolo.

Dar nu.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Dar am fost atât de aproape s-o facem.