Maşinuţa

6 ani. Şi câteva luni, dar el nu ţinea minte câte. Ştia deja să numere destul de bine, dar nu îl interesase niciodată vârsta lui exactă.
Stătea cocoţat pe un scaun, pe vârfuri, cu un băţ în mână, şi încerca să ajungă la maşinuţa aruncată pe şifonier, cu un colţ la vedere. Oricât se întindea, abia reuşea să o atingă cu băţul pe care îl avea în mână. Cum am reuşit s-o arunc fix aşa? îşi spunea în sinea lui.
O aruncase sus pe şifonier ca să nu dea ceilalţi copii de ea, mai ales că se jucau tot timpul în camera lui. A aruncat-o pentru că ceilalţi aproape l-au prins când au intrat în camera lui şi trebuise să o ascundă repede. Mai apoi, încercase din răsputeri s-o dea jos de acolo, dar nu reuşise niciodată. Era foarte frustrant: era singurul care ştia unde este, putea chiar sa o vadă, fără ca alţii să ştie că la ea se uită, dar orice făcea, nu mai reuşea s-o dea jos de acolo.
Maşinuţa o primise de Crăciun, cadou, când veniseră oamenii aceia. Nu ştia prea bine cine sunt, sau de unde vin, dar veneau în fiecare an să le dea cadouri, şi asta îi era suficient. Anul ăsta i-au dat o ciocolată, maşinuţa şi o pereche de ciorapi călduroşi, de care avea mare grijă. Fusese singurul care primise o maşinuţă, ceilalţi primiseră bomboane, şi asta pentru că una din fetele care venea cu cadouri de Crăciun îl plăcea mult. I-o dăduse discret şi îi zâmbise aşa frumos...
Poate de aceea se chinuia aşa mult să o recupereze, singur. Pentru că era de la singura persoană de care reuşise, de când era la orfelinat, să se ataşeze. Nu voia să ceară ajutorul nimănui, simţea că e responsabilitatea lui să aibă grijă de cadoul de la ea. Un singur lucru am de la ea, şi nu pot să îl ating.
Se opreşte. Se aşează pe scaun, cu mânuţele la piept. Se mai uită o dată la jucărie. Nu, este cadoul meu, de la ea, nu vreau să ştie de nimeni de el. Se uită în jur şi îşi surprinde reflecţia în oglindă. Se uită la cât de scund era pe lângă şifonierul din lemn masiv. Apoi îi vine o idee. Ia din nou băţul, şi întinzându-se o ultimă dată, loveşte uşor maşinuţa, care se mişcă un pic în spate, ieşind din câmpul vizual.
Pune scaunul la loc, ascunde băţul, după care se îndreaptă spre pat, rânjind. Educatoarea intră în cameră chiar când se aşeza în pat. Îl ia de mână şi îi zice:

- Hai afară, să ne jucăm, e soare şi frumos.
- Da doamna Natalia.
- Ce făceai acolo, în cameră?
- Aşteptam să cresc.



--------------------------------------------------------------



Vă plac povestioarele mele? Aţi vrea să mai scriu? Lăsaţi un comment şi spuneţi-mi ce credeţi. Din acelaşi ciclu mai este şi entry-ul "Gândurile unui pantof", am făcut un tag special pentru tipul ăsta de entry-uri.

Poza e de aici. The funny thing is, entry-ul corespunzător acelei poze e ceea ce vreau să vă spun eu prin entry-ul meu, de fapt. Funny, isn't it?