Mai sunt trei zile până când my little sis, Cristina, se va îmbarca într-un avion cu destinația ”viața ei”. Care viață de acum începe, cu adevărat. Melodia și textul de mai jos sunt pentru ea.
Vreau ca acest entry să fie ca o scrisoare deschisă, pentru că vreau să îți fie absolut clar că nu voi uita niciodată cât de mult m-ai ajutat și câtă valoare ai adăugat vieții mele până acum.
Ai fost și ești vocea din capul meu, vocea rațiunii și glasul care m-a ajutat să-mi păstrez o luminiță aprinsă la capătul unui tunel strâmt și rece.
Ai fost persoana, la un moment dat chiar singura, mulțumită căreia nu mi-am pierdut încrederea în oameni, în om.
Ai fost și ești singurul om pe care îl cunosc, care reușește să învețe din greșelile altora.
Ești fantastică prin felul tău de a te consuma în interior, înaintea oricărui examen al vieții, ca apoi să iei acel examen cu nota 10. M-ai inspirat mult, și în ceea ce am scris, și în ceea ce am ales.
Ai fost persoana care m-a încurajat, care m-a stimulat să scriu, să îmi transform furia, dezamăgirile, iubirea și dorul în cuvinte. Vreau ca lacrimile pe care le-am vărsat pe paginile poveștii scrise împreună să aducă la un moment dat căldura în inimile celor ce o vor citi.
Ai fost o insulă de calm într-o mare plină cu alge urât mirositoare și mereu agitată.
Ai fost și vei rămâne cred eu, cel mai elevat, sensibil și rafinat suflet pe care l-am cunoscut.
Singurul suflet care a fost în stare să nu judece oamenii. Se zice că noi, oamenii, prin natura noastră, judecăm pe cei din jurul nostru. Tu... tu ești mai sus.
Unul din extrem de putinii oameni care m-au înțeles complet, care m-au acceptat și care m-au iubit exact așa cum sunt: ciobit, cu zgârieturi și imperfecțiuni. Și unul dintre puținii oameni care au crezut, cu toată ființa, că sunt capabil de lucruri foarte mari. Chiar și atunci când eu nu m-am mai crezut în stare de nimic.
Și pentru că nu știu dacă și în ce măsură vom reuși să rămânem împreună în cele ce urmează, vreau să rămână scris aici, ca să te poți întoarce oricând dorești să îți amintești de noi:
Bă, deci cum să vă spun eu, sunt o vedetă. Să vă zic și de ce.
Prietena mea, Abe, vrea să facă un fel de clip, care este, pentru a promova ceva. Nu vă spun încă ce, o să vă spun la momentul potrivit. În clipul ăsta are nevoie de un tip trist, emo așa, și nerdy, și bineînțeles că nu avea cum să aleagă pe altcineva pentru rolul ăsta. Sunt ca un Keanu pentru Matrix, ca un Arnold pentru Terminator, sunt perfect pentru rolul respectiv. Și culmea e că nu despre asta voiam să vă zic. Probabil că despre asta o să vă zic în partea a doua.
Deocamdată partea întâi, încălzirea.
Mă întâlnesc într-una din serile trecute cu Miezu. Normal, capul răutăților. Și cum vorbeam noi așa de cât de proastă e situația României în contextul economic european, mă trezesc cu un ”auzi pisi, nu vrei să apari într-un film?”.
Mă uit un pic chiorâș la ea, mai ales că cu doar o zi înainte mă rugase și Abe să apar în clipul ei. Mă gândeam ”bă fetele, mi-am schimbat parfumul, ce dracu am așa, dintr-o data, de mă vreți la filmări?”. Continuă: ”E vorba de un film făcut cu ocazia unei nunți. Și anume, mirele și mireasa fac un filmuleț amuzant, în care trec prin nenumărate peripeții ca să ajungă la sala unde sunt masa și dansul, și pe drum i se întâmplă tot felul de calamități rochiei ei. E arsă cu țigarea, e murdărită de vopsea etc.”
- Great! I'm in! exclam eu încântat. Mereu am vrut să joc într-un thriller. Ce rol o să am?
- Păi, tu o să fii unul din figuranții care fac pipi când dau cei doi buzna în WC-ul din restaurant, îmi spune Miezu cu mutrișoara aia a ei acoperită circular de un zâmbet. Dar încă nu e sigur, că mai vin câțiva băieți, tu o să fii back-up. Te anunț eu din timp.
Oh. Like, the toilet boy. Hohotesc un pic ca să mă dezmeticesc, apoi îi zic că în principiu nu am nimic împotrivă, dar doar dacă renunță cineva din distribuția inițială. Mă rog, deja acceptasem, nu puteam să mai dau înapoi. De ce? Pff, voi n-o știți pe Miezu...
Evident, a doua zi la ora 18.00 mă sună Miezulin, iar când răspund sunt întâmpinat de cuvintele ”știi, filmarea aia...”. În acel moment am realizat că soarta mea e pecetluită. M-am mai liniștit însă când am aflat că o să fie acolo și boyfriendu' Miezului, în rolul de bucătar sadic. Măcar o să cunosc pe cineva acolo. Ok, zic, când e filmarea? La 19.30, îmi spune pe același ton dulce Miezu. Mamă, m-ai anunțat din timp, ce bine.
Ajung la filmare, fac cunoștință cu lumea, îl salut pe bucătarul sadic, admir un pic rochia miresei care era făcută aproximativ franjuri, apoi ne apucăm de filmat. Duble peste duble. Ce, credeați că e treabă de amatori? Nu, exista un scenariu, un tip cu lumina, un cameraman slash regizor, recuzită, tot tacâmul. Mă simțeam ca-n Tăcerea Mieilor, mai ales cu bucătarul plin de ketchup pe șorț și cu un satâr cât femurul meu în preajmă.
În fine, ajungem și la scena mea. Se pare că eram singurul figurant care s-a prezentat, din cei programați, pentru că colegii mei au fost aduși la repezeală din staff-ul prezent(săracii): unul din chelneri și un tip care a avut neșansa să care marfă prin zonă în momentul ăla. Ne-a aliniat la perete, ca la plutonul de execuție. "Deci voi stați așa... ca băieții, la pisoar, și ei o să dea buzna peste voi, la care voi vă întoarceți, toți odată și vă uitați mirați la ei". Bă, bine că nu ne-a pus și s-o scoatem, că ieșea film porno, îmi zic.
Au dat buzna de vreo trei sau patru ori, până ne-a ieșit cum trebuie. ”Alo, mai cu viață ne întoarcem, că suntem surprinși!” ne striga cameramanul/regizorul. Da domnu, da p-ormă se vede ciucurașu, sau mă rog, că lipsește ciucurașu, dacă mă întorc prea mult, îmi zic eu.
Ne întoarcem, într-un final, sincron, ca înotătoarele olimpice, și cam cu aceeași expresie sugestivă pe fețe, după care trecem la scena următoare. De fapt aceeași scenă, din alt unghi. Ehei, la prima a fost ușor, că număra el, iar la ”3” trebuia să ne întoarcem, acum însă era mai dificil, că trebuia să ne întoarcem când țipa mireasa. Care mireasă ori țipa prea târziu, ori deloc.
Cinci minute și patru duble mai târziu, cameramanul/regizorul s-a declarat mulțumit de rezultat, m-a felicitat pentru prestație și ne-a dat liber. Ce bine, îmi zic, că făceam pe mine. Oh, wait. Fac pe mine sau doar mi-am intrat prea bine în rol?
N-am știut până acasă, când era chiar să fac pe mine. Bă, un actor bun nu mimează, simte emoțiile din film, da?
Urmează, cred, partea a doua. Acum vă las cu cel mai tare DJ din lume. Sau din căminul cultural. Don't give LSD to grown-ups!
Ieri a fost ultima mea zi în compania cucuvelei isterice. O călătorie scurtă, intensă, din care am învățat (sper) destule lucruri. Să vă zic ce am învățat? Hai să vă zic, că așa v-am obișnuit. Am învățat că:
1. Expresia ”a face spume la gură” este cât se poate de reală. Am observat asta după ce i-am spus cucuvelei cât de dor o să-mi fie de țipetele ei și de felul cum își tratează angajații. I-am menționat și că mă bucur că am plecat DUPĂ ce am reușit (noi, echipa) să obținem cel mai bun rezultat financiar din istoria firmei. Moment în care a început să scoată spume mai ceva ca mașina mea de spălat după ce am băgat în ea ca tâmpitul detergent pentru spălat manual.
2. Atunci când începe să tremure casa cu tine, trebuie să te asiguri că nu se reasfaltează în zonă, pentru că altfel vei arăta destul de ridicol încercând să sari pe geam în curtea în care colegii tăi au ieșit la o țigară.
3. Mai există și oameni profesioniști, care își fac treaba până la capăt. În general însă, aceștia coincid cu oamenii care sunt privați de respectul cuvenit și sunt tratați ca niște sclavi. Păcat. Eu încă mai cred că, conceptul de muncă de plăcere nu e incompatibil cu performanța, dacă se respectă niște reguli. Dimpotrivă, dacă dimineața te trezești cu o mentalitate de genul ”hai să mai rezolvăm niște probleme, să mai facem un ban, să mai avansăm un pas-doi-trei”, poți realiza mult mai multe decât dacă faci lucrurile cu teama de represalii. Dar asta presupune să-ți alegi cu atenție angajații. Ca să gâdil în mod plăcut urechile Albinuței, HR-ul reprezintă o componentă esențială într-o companie. Și nu HR-ul ăla care se uită pe CV-uri și organizează interviuri, ci departamentul care se asigură că se comunică eficient în cadrul companiei, că echipele sunt omogene... utopic, nu? În alte țări se poate, la noi nu.
4. Clauzele unei înțelegeri trebuie scrise, pentru că altfel, ”ai înțeles tu greșit”. Comunicările trebuie făcute în scris, chiar și cele triviale, pentru că altfel ”nu mi-ai spus nimic, minți!”.
5. Dacă ți se oferă un salariu inițial prea mare, există un schepsis. Sau în cazul de față, mai multe. Gen ”pe cartea de muncă ai salariul minim pe economie” și alte țigăneli.
Aș vrea să mulțumesc pe această cale fanilor mei :)), precum și echipei ”de intervenție” cu care am lucrat, buni profesioniști și buni oameni. Voi sunteți motivul pentru care am adăugat, cum rar o fac, tagul ”prieteni” alături de tagul ”office” la acest entry. Vineri mergem la bere, da?
A, și să vă zic una tare, Pig Brother, vechiul meu șef, după ce și-a sacrificat numeroși ani și resurse pentru firmă, a fost ”debarcat” în cel mai jalnic mod, ajungând să fie ultimul care află. Oricât de neom ar fi el, și chiar dacă are o situație materială care nu va fi afectată de plecare, mi se pare un pic nedrept ce s-a întâmplat. Dar hei, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc, așa că nedreptățile sunt parte din viață.
Viața bate filmul.
Și acum, un triple-combo. Animație mișto + melodie mișto + versuri mișto.
