N-am fost niciodată un fan al petrecerilor organizate pentru zilele de naștere. Sau al zilelor de naștere, dacă tot veni vorba. Mi se par niște convenții, de cele mai multe ori, niște mici piese de teatru în care ne arătăm unii altora cât de mult ne apreciem prin cadouri și urări. Lame. Poate și de-aia mi-am schimbat data de naștere (am pus 1 aprilie) pe Facebook cu o săptămână înainte de ziua mea, ca să nu primesc texte de căcat de la oameni care de fapt o ard pe fb, nu au vreo treabă cu mine.
Dar la unele zile de naștere nu ai cum să nu te duci, pentru că sunt oameni care știi că nu invită pe oricine la ziua lor. Sunt oameni la care ții și care țin la tine, indiferent de cât timp trece între întâlniri. Ieri a fost o astfel de "petrecere", și pun ghilimele pentru că a fost o reîntâlnire mai mult, cu un om cu un suflet cât el de mare... să îi zicem Bart. Și Bart e un om mare. Am fost câțiva prieteni vechi (ai lui), depănând amintiri, făcând glume pe seama burților sau joburilor, ascultând muzică și uitându-ne la Clarkson, Hammond & May și al lor Top Gear, pentru că deh, mulți eram ingineri auto acolo.
Ziua am sărbătorit-o într-un local discret, deținut de nașii lui de căsătorie (înțelept, prietenul ăsta al meu). A fost o petrecere cam cheesy, la propriu, pentru că pasiunea lui, de când are soție, copil și burtă este prepararea și degustarea brânzeturilor. De fapt, profită de faptul că are simțul mirosului foarte puțin dezvoltat. Avea acolo j'de mii de brânze, sărate, dulci, dar majoritatea atât de împuțite, încât îți dădeau lacrimile când le gustai. Erau bune, însă din păcate, unless you're a fucking mutant, drumul spre gură trece pe lângă nas.
Mă uitam la tot tabloul: Bart, cu setul lui de cuțitașe de feliat brânza, soția lui, fumând un pic de smoală și râzând cu noi, prietenii lui din copilărie, printre care și o blondă foarte interesantă, dar atât de enervantă încât îmi venea s-o bat cu masa, nașii lui, oameni tineri (în spirit) și foarte amuzanți. Era un tablou destul de reușit, după părerea mea, mai puțin putoarea brânzei. Și se vedea în ochii lui Bart că era fericit că eram toți acolo.
Spune-mi cu cine te aduni, ca să îți spun cine ești. Da, a fost frumos.
Și cum orice tort are nevoie de o cireașă, trebuie să vă zic de copiii nașilor lui Bart. Absolut bestiali. Mai întâi Cati, o puștoaică de vreo mmm... 10-12 ani cred. Simpatică foc, și nu vorbește doar pedofilul din mine. Cum m-a văzut, a sărit de pe scaun și m-a abordat, întinzându-mi mâna:
- Bună, eu sunt Cati!
- Umm... Bună Cati.
- Ai cumva telefon mobil?
- Da?
- Pot să îl văd și eu?
Deja îmi aducea aminte de anumite prietene ale mele, și nu datorită vârstei. Mi-am scos noua achiziție, LG-ul meu gay cu touch screen, și i l-am întins. Îl ia, se uită la el după care îmi adresează o privire galeșă și zice:
- Pot să mă joc și eu cu el?
Bineînțeles că nu mi-am mai văzut telefonul toată seara. I l-am mai luat doar o dată ca să verific mesajele, ocazie cu care l-am întâlnit și pe mezinul familiei, Tudor. Un țânc blond, de vreo 6-7 ani, cu o privire care parcă te străpungea. Îmi amintea de mine. Când m-am așezat la masa unde erau ei doi, ea cu telefonul meu în mână, jucând Angry Birds, iar el lângă ea, m-a scanat un pic, după care mă trezesc că îmi spune:
- Tu ești un tocilar!
- De ce? îl întreb, după ce mă opresc din râs.
- Pentru că ai ochelari!
- Și oamenii normali nu au voie să aibă probleme cu ochii? încerc eu să îl debusolez.
- Ba da, dar tu ai și o voce ciudată, îmi răspunde dezinvolt.
Îl liniștesc pe ta-su, care începuse să-l certe, apoi mă întorc la Tudor și îl întreb:
- Dar cum definești tu un tocilar?
- Păi mmm... e un om care poartă ochelari, vorbește ciudat și învață în vacanță.
- Și e bun la matematică! adaugă Cati, cu nasul în telefon.
Teoretic, mă încadram în definiția lor, cu observația că eu învățam în vacanță pentru simplul motiv că după vacanță veneau restanțele.
Ultima scenă a fost când am venit să îmi recuperez telefonul, când, în timp ce negociam cu Cati eliberarea LG-ului ostatic, l-am văzut pe Tudor că mă studia și l-am întrebat:
- Tu știi cum mă cheamă pe mine?
- Nu, cum?
- Tudor.
- Și pe mine! a strigat încântat, după care mi-a întins mâna.
Am dat mâna cu el, dar nu cum dai normal, ci un fel de team hand shake. M-a ținut așa încă un minut, până am terminat de vorbit cu descurcăreața Cati.
Am plecat zâmbind de acolo, realizând că de fapt, oricât de mult m-aș feri să îmi recunosc asta, îmi plac mult copiii (no, not in a Pedobear way).
Sometimes, I scare myself. I'm getting cheesy.
Now, for the dubstep.
