Nu degeaba îi zice Poștă... (partea a doua)

...sau episodul 3 de la aventura din postarea anterioară.

Pentru că orice prost este perseverent, am urmat indicațiile bestiilor de la oficiul poștal anterior și am vizitat oficiul poștal de care ținea strada mea. Nu pentru a recupera rambursul, pentru că mi-a venit acasă, ci pentru a trimite un pachet către Londra.
Și de data asta am ajuns, bate-mă vina, la 18.45, pentru că job și pentru că program de lucru. Am intrat în oficiul poștal pregătit pentru ce-i mai rău, pentru că aici secția de coletărie este mai mică și n-aș fi avut unde să mă ascund dacă ieșea bătaie. M-am așezat la coada formată dintr-o persoană și am început să studiez documentele postate pe avizier, urmărind în același timp evoluția cozii.

- Bună seara, am de ridicat și eu un colet, spune bărbatul din fața mea.
- Numai puțin, că trebuie să pun niște ștampiluțe urgent, spune tipa de după ghișeu, dispărând apoi pe ușa din spate.

Urmează aproximativ 7 minute de CLANC CLANC CLANC, de începusem chiar să aud versuri de La Familia pe beat-ul de hip-hop. În fine, termină de ștampiluțat și îi dă omului coletul, apoi mă ia pe mine în primire.

- Ce aveți?
- Un colet pentru Marea Britanie.

Su uită mirată la mine, de parcă îi cerusem prezervative cu gust de mici. Am aflat un mai încolo de ce.

- Numai puțin, să găsesc formularele.

Caută alte 3 minute formulare, după care scoate niște orori trase la xerox, cu contrastul la maxim, de se vedea și praful de pe original.

- Doar pe astea le mai avem. Deh, așa se lucrează la noi.

Departamentul de coletărie nu avea formulare de trimis colete. Am aflat mai încolo de ce. Mă rog, mă apuc să completez.

- Cât o fi ceasul? Auăleu, e 7!
- Să plec? îi răspund, conștient fiind că dispunea de multe obiecte contondente de partea aia a ghișeului.
- Nunu, vă iau coletul.

În acest moment își face apariția o familie cu copil de 4-5 ani, spre întristarea funcționarei noastre, care se pare că nu făcuse aceleași cursuri de "Hai sictir" de care beneficiaseră cele de la oficiul poștal anterior. Neștiind cum să procedeze cu o trimitere, sună o colegă (probabil în concediu) și se informează, apoi se plânge cam 3 minute că nu are timp să facă toată treaba, idee cu care aș fi empatizat dacă nu ar fi vorbit despre asta la ghișeu, de față cu mine și cu familia respectivă. Termină de vorbit, rezolvă familia cu copil mic (la îndemnul meu, că nu suport copiii), apoi îi dau formularul completat și se apucă să introducă datele într-un program ce îmi aducea aminte de 1988, de sistemul de operare DOS și de Norton Commander.
Cânărește pachetul (care era un pic mai mare decât un cub Rubik de dimensiuni medii), apasă un ultim Enter și văd suma totală de plată.

- Ăăăă... Am de plată ȘAPTEZECI ȘI DOI DE LEI???
- Da, trimiterile în Uniunea Europeană sunt cele mai scumpe.

Doamnă, dar nu trimit un cal cu tot cu căruță și staul îmi vine să îi zic, dar îmi dau seama că nu are ea nicio vină, așa că îi spun în schimb:

- Anulați documentul, nu mai trimit, că valoarea coletului nu e nici jumătate din valoarea transportului.

În timp ce plecam val-vârtej din oficiu, am putut observa ușurarea pe fața funcționarei. Încă un client evitat.
Ulterior, când i-am povestit întâmplarea, mi-a oferit Gâsca o soluție:

- Fuck it, de banii ăștia îmi cumpăram un porumbel și îl antrenam!

Așa că am început să pun bucăți de pâine pe pervaz.

Vă las cu Maria Tănase, pentru că au trecut 100 de ani de la nașterea ei și pentru că a trecut cam tot atât de când Poșta Română și-a făcut update la software.

Nu degeaba îi zice Poștă...

... Pentru că îți vine deseori să te f##i în ea. Nu cred că am găsit angajate mai sictirite și mai acre nici în secțiile financiare, și asta spune mult.

Să presupunem că ai un job. Greșeală pe care o fac mulți dintre noi, în lipsă de alte surse de venit. Să presupunem că jobul tău are un program normal, între 9.00 și 18.00. Astfel încât, dacă vrei cumva să trimiți un colet în țară, o poți face doar după program, să zicem 18.30. Oficiile poștale sunt deschise până la 19.00! Ce bine, nu? Nu.
Pentru că dacă faci greșeala să intri într-un oficiu poștal după ora 18.00, te vei simți ca steagul românesc în județul Covasna. Ca israelianul în Palestina. Ca rapidistul pe Ghencea. Nu există priviri mai feroce decât cele care se îndreaptă înspre tine la oficiul poștal după ora 18.00.

Episodul 1

- Bună ziua, vreau să trimit și eu un colet.
- Păi haideți, dați-mi coletul! (indignare) Ați completat avizul? (acuzator)
- Nu, îl completez acum. (defensiv)
- Păi la ora asta veniți? (indignare) Haideți, luați de-aici un formular. (expeditiv)

Mă uit la ceas, mă uit la ea, mă uit la ceas... Dau să zic "ce morții pe partea maternă mă grăbești, nu aveți program până la 7?", dar parcă anticipând întrebarea mea, bestia cu chip de funcționară continuă:

- La 7 vine mașina și trebuie să fie gata documentele.
- Dar eu nu vreau neapărat să plece în seara asta.
- E, acum dacă ați venit...
Nu aveam cu ce scrie, așa că zic:
- Aveți cumva un pix?
- Am, dar îl folosesc eu. Găsiți de cumpărat la colega mea.

Nu aveau de dat, aveau doar de cumpărat. Fair enough. 0,5 lei pentru o cauză nobilă. Am scris avizul (culmea, în timp util!) și am vrut să îi dau pixul înapoi, dar m-am răzgândit. L-ar mai fi vândut de vreo trei patru ori minim.

Episodul 2

(După ce am stat la o coadă interminabilă de două persoane, cu care și-a povestit și de rudele moarte pe partea maternă)

- ... La revedere, doamna Nuți, să aveți grijă de pisici!
- Sănătate!
...
- Bună ziua, am și eu un ramburs de recuperat... (umil)
Vocea ei mi-a răspuns:
- La colega.
Dar tonul și mimica ei ziceau:
- Vierme mizerabil, cum îndrăznești să vii la ghișeul 2 pentru ramburs? Unde ai trăit până acum?
- A, mulțumesc, zic eu un pic nervos deja.
Coada numărul doi. Termină și asta de povestit despre șoferul de pe mașina care urma să vină să ia coletele, apoi mă ia în primire.
- Aș dori să recuperez și eu un ramburs... (timid)
- Cu post restant?
- Ăăăă... Nu știu ce este post restant.
- Ce adresă ați trecut pe mandat? (autoritar)
- Adresa mea... (confuz)
- CE ADRESĂ??? (demonic)
- Strada XYZ etc.
- A, păi vine la oficiul poștal 2, nu la noi.

Am mulțumit funcționarei și lui Dumnezeu că am scăpat și mi-am jurat că de acum curieratul este baza.
După care mi-am dat seama că trebuie să ajung și la oficiul poștal 2.

Mi-e teamă că VA URMA. Așa că să dăm un pic din cap.

Continuarea aici.

Babele

Episodul ăsta începe cu mine încercând să trec neobservat. Da, mi-am făcut un obicei în a ieși din apartament neobservat de ochii critici ai vecinilor, ca să evit discuții despre vreme și zâmbete puse ca pe umeraș.

Nu și de data asta, însă. În timp ce așteptam liftul, aud cum se deschide ușa vecinei de lângă mine. Baba 1 împreună cu baba 2, discutând aprins, ies din casă. Baba 2 fiind, cum aveam să aflu mai târziu, vecina de la etajul 2. Era cam beznă pe scară, fiind seară și eu neobișnuind să aprind lumina, pentru că se știe că ninja preferă întunericul. Stăteam așa în semiîntuneric, așteptând ca discuția celor două babe să fie în orice moment direcționată înspre mine...
Și chiar a fost, pentru că de îndată ce am fost detectat (se știe că niciun ninja nu a trecut vreodată neobservat de babele din vecini) se aude un glas cristalin, cu nuanțe de mumie:

- Cine-i acolo? Vecinul?
- Da, i-am răspuns cu o voce tristă, chiar el.
- Ia să te văd mai bine, că nu te-am mai văzut de mult, spune vecina aprinzând lumina pe scară.

Îmi afișez cea mai comercială față pe care o aveam la mine, încercând din răsputeri să par totuși suficient de distant încât să nu mai urmeze alte întrebări. Înainte însă să se mai pună problema de întrebări, liftul sare în ajutorul meu, oprind cu un scârțâit de troleibuz cu burduf la etajul 10. Deschid ușa să plec, aruncând un săru-mâna scurt, însă spre neplăcerea mea cronică baba de la etajul 2 intră în lift cu mine.
- Eu merg la 2, spune ea inutil, ca și cum aveam vreo șansă din fundul liftului, unde mă ascunsesem, să apăs vreun buton. Mă gândesc că mi-a spus asta poate o vizitez, că altă explicație nu găsesc. Nu e ca și cum eu coboram cu liftul doar până la 4, să mă sărut pe gură cu administratorul, apoi coboram în continuare pe scări.
- Da, eu merg până jos, spun eu din spatele feței mele comerciale.
- Să știi că eu nu merg cu oricine în lift, continuă ea zâmbind.
- ...
Când auzi așa ceva, nici nu știi ce să mai zici. Să te bucuri că baba se simte bine în lift cu tine sau să îți fie frică de asta?
- Ei, ați văzut că m-a recunoscut vecina, deci sunteți în siguranță, răspund eu în cele din urmă, continuând în sinea mea că altfel te-aș fi violat în mod repetat, între etajele 7 și 8, apoi te-aș fi ucis până la etajul 2.

Episodul ăsta se încheie cu mine spunând bună seara vecinei de la etajul doi, rămânând apoi cu privirea pierdută în oglinda din lift mai veche decât baba.

Data viitoare mă îmbrac în negru și îmi pun mânuși, îmi spun în sinea mea. Și cobor prin rapel.

Matrioșka vede lumina tiparului

“E un joc la finalul caruia vei castiga ceva. Este un joc de aventura. Va dura o saptamana si nu te va costa nimic in afara de cateva ore, eventual, pe zi, petrecute colindand diverse locuri din Cluj. Jocul este doar pentru tine, Maria.“

Așa cum vă amenințam de câțiva ani încoace, am publicat prima mea carte, Matrioșka. Și nu oricum, ci cu ajutorul ziarului România Liberă. Un vis de realizarea căruia m-am îndoit de câteva ori, dar care în cele din urmă s-a materializat, în mare parte datorită mulțumită prietenilor mei. Așa că să facem prezentările:

Matrioșka va sta pe tarabe timp de două săptămâni, dacă n-o cumpărați. Totuși, eu zic că ar fi o idee bună să vă procurați un exemplar. Dacă vreți să o cumpărați și nu aveți acces la ziarul România Liberă sau vă treziți prea târziu (după data de 27 septembrie), puteți să accesați site-ul oficial al cărții, www.cafematrioska.ro unde o să apară în scurt timp un formular de comandă cu plata ramburs.

De asemenea, vă aștept pe pagina de Facebook a cărții, www.facebook.com/cafematrioska, unde voi mai posta alături de Cristina diverse informații zicem noi interesante despre carte, personaje, autori și poate și câteva povestioare din culise. Like, share și niște biscuiți am vrea noi, dar lăsăm la latitudinea voastră dacă merităm biscuiții :)

Să fie și o melodie.