Trebuie să recunosc că deși mi-am petrecut copilăria în acest cartier grozav, nu l-am mai vizitat de mult ca pieton. Și să vă zic ceva ce poate o să vă supere: bine am făcut! Nu prea mai sunt la curent cu ce hoți mai sunt la putere în Sectorul 6, dar vă spun de ce am pus ghilimelele în titlu: nu ar mai trebui să se cheme DRUMUL Taberei. Poate Coclaurii Taberei. Ce urmează poate fi foarte ușor interpretat ca un basm, dar vă asigur că nu e.
Datorită - sau mulțumită - unor interese pe care le am în zonă, am avut ocazia unică să merg fără mașină prin cartierul Drumul Taberei. Și zic unică pentru că a doua oară nu mai calc pe acolo cu picioarele. Iată-mă pe mine în stația tramvaiului 41, asortat cu ghetili, încercând să ajung la o minunată adresă a unei minunate don'șoare (Balanță, desigur). Traversez, merg vreo 50 de metri, bum: mă trezesc într-o pădure. Mă uit în spate, linia lui 41, civilizație, mașini. Mă uit în față: drum forestier, copaci, un câine, o Dacie Solenza înaintând cu greu printre copaci. Îmi iau inima în dinți și merg mai departe. Mașina trece pe lângă mine și ocolește câinele, care privea liniștit de pe mijlocul potecii și nu s-a mișcat nici măcar un centimetru.
Zona Crepusculară direct, îmi zic. continui să merg, ajung la capătul pădurii, bam: mă trezesc în Afghanistan. Dada, Afghanistan. Zona arăta ca după bombardament: cratere, gunoaie, praf, gropi, garduri, pe fundal se auzeau bubuituri și mă așteptam în orice clipă să văd un avion de vânătoare trecând razant pe deasupra. De fapt se lucrează la metrou, dar n-ai zice.
În sfârșit, o urmă de civilizație, îmi spun eu, văzând o alee asfaltată. Mă rog, probabil civilizația aztecă, pentru că aleea mergea ca pișatul boului: cotea incontrolabil, păstrând cumva o direcție generală dar fiind mai strâmbă decât copia Coloanei Infinitului din Politehnică. Începeam să mă simt ca Dorothy, minus pantofii magici și omul de tinichea. Merg eu vreo 3 minute pe aleea strâmbă, ajung din urmă și depășesc două doamne ce țineau o copiliță de mână, apoi bum: o trotinetă trântită tragic în mijlocul aleii. Mă uit ușor temător în jur, poate e vreun urs, vreun râs ceva, dar apoi îmi dau seama că nu sunt urme de sânge, deci cel mult era un pedofil. Eram safe. M-am liniștit însă complet când am văzut posesorul trotinetei, un puști de vreo 9 ani, pișându-se cu spor la un copac. M-am îndepărtat cu pași repezi, auzind din urmă copila "ia uite mami, se pișă!"
În fine, ajung aproape de destinație. Trec pe lângă un grup de aurolaci care se certau ca politicienii la TV, pe lângă o haită de câini leșinați, apoi tropăi un pic ca să se sperie șobolanii care treceau nestingheriți pe strada de lângă piața Valea Ialomiței. Erau ca veverițele, doar mult mai urâți. Apoi bum:
Am ajuns în cele din urmă cu bine, nemușcat, neviolat și puțin prăfuit, dar sincer, nu aș vrea să repet experiența. Nu aș vrea să îmi forțez norocul.
P.S.: apropo de partea cu neviolatul, tocmai l-am sunat pe administrator ca să îi dau banii de întreținere, mi-a răspuns că e în chiloți, dar pot veni oricum. Să-mi țineți pumnii (sau cum ar zice englezul, fisting).
Vă las cu muzica mea bună.
