Cu lăutarii la Frumușani

Printre prietenii mei se numără și niște oameni cu talente artistico-muzicale, ce au pus de-un band. Oamenii cântă în principal cover-uri indie-rock, și precum multe alte trupe ce îmbrățișează acest gen muzical, au o viață destul de grea între patronii neserioși de baruri și lipsa de cultură muzicală a publicului.

Fiindcă sunt un om voluntar și am cu ce, deseori mă ofer să îi ajut cu transportul. What are friends for, right? Așa că, atunci când m-au rugat să îi duc până la Frumușani, județul Călărași, la un concert ce urma să aibă loc la o piscină, m-am gândit "cool! mergem în turneu!" și nu am ezitat să zic da. Trebuia să ezit.

De obicei, unul din membrii trupei se ocupă de organizarea concertelor, dar în cazul acestui concert, de organizare s-a ocupat altcineva, și de aici a pornit toată distracția. Pentru voi, pentru noi nu. Mașina mea este una mai specială, ca urmare nu are decât patru locuri. Ei fiind șase, cu tot cu sunetist, trebuia să fac două drumuri. Ei, îmi zic, 30 km, ce mare lucru. Mai mult fac în căutare de șaormerii fără cozi noaptea (hint - Calif Militari).

Și iată-ne pe noi, patru oameni plus scule, cabluri și rucsacuri, în drum spre Frumușani, mai joș de Popești-Leordeni, cam la granița dintre porumb și floarea-soarelui. M-a pus pe gânduri faptul că piscina unde trebuiau să cânte băieții nu avea o adresă, ci, citez, "la borna numărul x faceți dreapta", dar am zis că na, toate drumurile duc undeva, nu poate fi așa rău. Ajungem la borna respectivă, stânga porumb, dreapta floarea soarelui. Și un drum neasfaltat. Mă rog, drum este o exagerare, era doar o porțiune de pământ pe care nu era plantat nimic. Oftând din toți rărunchii mașinii mele sport cu gardă la sol cvasi-inexistentă, dau să intru pe "drumul" neasfaltat. Apoi opresc brusc, că trecea o combină. Și cum pe drumurile astea are prioritate în general mașina care ar avea cele mai mici daune în caz de coliziune, am decis că ar fi bine să o las să treacă.

1 km și doi saci de praf mai târziu, răsare în miriște piscina. Mă dau jos din mașină ca să dau la o parte scaunul de plastic cu un picior rupt ce bloca accesul în spatele clădirilor (ca să descărcăm sculele), ocazie cu care fac o scurtă evaluare a locului. Piscina arăta decent, apa era încă cristalină. Muzică și voie bună, răsuna porumbul de bachata și house din ăla nașpa din anii 2000.

Descarc, plec, mă întorc cu cealaltă jumătate a trupei. Același lucru, cu diferența că de data asta a trebuit să dau prioritate unei căruțe umplute până la ceruri cu fân, iar în boxe nu se mai auzea bachata, ci Outthere Brothers, varianta house. I shit you not. Era ca un fel de petrecere din The Fresh Prince of Bel Air, dar în Frumușani. Printre ipotezele noastre privind scopul acestei piscine s-a numărat și cea conform căreia era un loc bun de scăldat după o zi de prășit, și era fix între porumb și case, deci avea vad. Faptul că era mai puțin piscină și mai mult baie comună ne era confirmat de absența vestiarelor. Oamenii se dădeau jos din Dacia Papuc sau VW Passat, după caz, direct în slipi și șlapi.

Vă puteți imagina deci, reacția publicului tractorist când au început ăștia să facă probe de sunet cu Nirvana și Maroon 5. Se citea revolta în ochii lor, le-am închis Danza Kuduro pentru porcăria asta.

Și încep băieții să cânte. I-re-al. Au început cu ceva mai accesibil, Get Lucky al celor de la Daft Punk. Ca să vă faceți o idee cum se uitau la ei, imaginați-vă o conferință TEDx. Acum imaginați-vă o conferință TEDx la stână. Și publicul nu e alcătuit din ciobani. Ci din oi.

Eu eram undeva în spatele "scenei" și puteam vedea tot tabloul, demn de un film de Kusturica. În prim plan, băieții cântau ceva de Kings of Leon, în planul îndepărtat maneliști burtoși, tineret de cămin cultural și copii de-ăia de aleargă după vacă. Nu că aș fi eu un țăran mai de soi, să ne-nțelegem, dar era o disonanță extremă între cele două părți ale acestui minunat întreg.

Undeva pe la Black Keys, unul din localnicii prezenți s-a apropiat discret de sunetist și l-a întrebat cât mai au de cântat. S-a retras dezamăgit de estimarea de 30 de minute, probabil voia să dea o dedicație pe Vengaboys prietenei.

A urmat momentul special al trupei, în care unul din membri cântă solo melodia Purple Rain, doar la chitară și voce. Omul e talentat rău, material de Vocea României. Ei bine, dacă nu eram acolo n-aș fi crezut asta, dar chiar s-au oprit câțiva spectractori spectatori și l-au ascultat. Răsplata nu s-a lăsat așteptată prea mult: unul din maneliștii burtoși și-a trimis puradelul cu o hârtie de 50 de lei "pentru Purple Rain". I shit you not. Măcar nu i-a lipit-o pe frunte.

A urmat o pauză de mici și bere, iar eu, pentru că am preferat niște paste, am fost abordat de însuși patronul piscinei, un italian pe la 70 de ani, care m-a întrebat cum vreau pastele. În fața mea, prietenii mei afundau micii în muștar, iar eu eram întrebat dacă vreau penne sau paste și ce fel de sos vreau. I-re-al. Mâncarea era aproape la fel de ieftină precum femeile și la fel de bună precum cultura de porumb de anul ăsta, deci pe partea asta nu am ce reproșa. Chelnerița a trebuit să își scoată carnețelul să noteze comanda de 6 mici și o porție de cartofi prăjiți, iar când i-a adus a întrebat dacă la masa noastră trebuia să îi aducă, deși nu mai erau decât maxim două mese ocupate (restul lumii era la șezlonguri). Cum să uiți o comandă de 6 mici și o porție de cartofi în decurs de 10 metri? #decâtînfrumușani

În cele din urmă, unul din membrii formației a cedat: "Bă, eu mă bag în piscină. Aveți careva un săpun?" Au intrat apoi, unul câte unul, în apa care nu mai era așa cristalină ca mai devreme.

Două ore mai târziu, a început și cealaltă jumătate a setului, iar publicul era în delir. Proaspăt spălați, băieții păreau că s-au mai obișnuit cu ambianța, la fel cum ambianța începuse să se obișnuiască cu ei. Pe la Tracy Chapman, una din femeile din piscină chiar bătea din palme, ritmic. Dovadă că muzica bună transcende clasele sociale și regnurile.

La finalul concertului, am strâns grăbiți microfoanele, cablurile și instrumentele și ne-am retras, într-un nor de praf, în două tranșe, înapoi în București, acolo unde eu, împreună cu o parte din trupă, ne-am trotilat cu Jagermeister, în speranța că a doua zi vom uita nu doar beția. La final, pot și eu să mă mândresc că am fost în turneu cu trupa, am trăit aventura și am inspirat atmosfera creată de fani. Care, sincer să zic, miroseau a transpirație, nu a succes. Dar poate că sunt eu prea pretențios.

Vă las cu o piesă din setul trupei. Fără număr.