Culori

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

O cunoscusem în vară, când, într-o vizită la văr-miu, mi-a făcut cunoștință cu tipa cu care se combinase. Era... specială. Nu știu cum altfel s-o descriu. Frumoasă, de înălțime medie, zveltă și grațioasă, dar fără atitudinea aia de felină răsfățată pe care o cunoșteam atât de bine din istoricul meu feminin. M-a salutat destinsă, uitându-se direct în ochii mei, apoi s-a așezat la loc și a continuat să deseneze.

Îmi amintesc cum mă gândeam atunci "poate reușește să îl liniștească". Pe el îl știam bine, știam că nu era neapărat normal la cap, și știam că conceptul de relație de lungă durată îi era complet străin. Aveam dreptate, nu au fost combinați decât vreo trei săptămâni, dar când el și-a băgat picioarele, cum făcea de fiecare dată, am păstrat legătura cu ea. Am mai vorbit sporadic vreo două luni cu ea, apoi am convenit să ne vedem la o cafea. O cafea s-a transformat în două, apoi un film, două cine și un ținut de mână.

O să pară greu de crezut ce spun acum, dar nu am de ce să mint. Era într-adevăr specială, dar nu numai la modul ăla, figurat, lugu-lugu, fluturași în stomac și toate cele. Nu, era specială pentru că, din când în când, când te așteptai mai puțin, dispărea. Nu, din nou, nu folosesc figuri de stil, CHIAR dispărea. Devenea invizibilă. Nu pleca nicăieri, nici măcar nu se mișca uneori, doar devenea complet invizibilă.

Uneori când era singură, alteori în public, de multe ori când eram doar noi. Nu reușea să controleze fenomenul, de cele mai multe ori nici nu realiza că s-a întâmplat din nou. Redevenea vizibilă după câteva minute, uneori jumătate de oră. Inițial mi s-a părut uber cool, am o iubită cu puteri supranaturale, dar cu timpul am înțeles că nu era atât o superputere cât un fenomen natural, parte din ea.

Cu timpul m-am obișnuit. În public inventam scuze de genul "e la baie" sau "a ieșit să dea un telefon". Acasă nu era nevoie de scuze. O simțeam, chiar dacă nu o vedeam. Știam că e acolo, desenând în continuare, citind sau o simțeam mângâindu-mă ușor pe față. Râdeam amândoi de faptul că dacă mă vede cineva, sigur zice că sunt nebun și vorbesc singur. O poreclisem "prietenul meu (uneori) imaginar".

- Realizezi că iar ai dispărut, nu?

Mă uitam fix în ochii ei. Știam că fac asta, deși nu o vedeam. Intrase de două minute în bucătărie și se uita la cum găteam, când POOF.
- Oh, se întâmplă tot mai des asta, îmi răspunde cu o voce preocupată.
Face o ușoară pauză, apoi continuă.
- Voiam să îți zic ceva important.
Mă opresc din amestecat și mă întorc spre ea.
- O să dispari câteva minute, știu!
Râdem amândoi.
- În iarnă o să plec înapoi în Grecia. Și nu știu când mă mai întorc.
Știam că e aici doar pentru o bursă, deci nu m-a surprins prima parte. A doua însă, da.
- Aș încerca să aflu de ce nu știi când te mai întorci, dar te cunosc mai bine de atât. Ești sigură?
- Da, în noiembrie plec.
Simt cum mă îmbrățișează, o îmbrățișez și eu, stăm așa câteva minute.
- Ce păcat, ești așa frumoasă din când în când...
Râde înfundat, cufundată în omoplatul meu.
- O să iau cartea ta cu mine, Tudor. Și să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea.
- N-am fost niciodată asociat cu o culoare. Dacă decizi să apari din nou, știi unde mă găsești, nu?
- Da...

Strănut de la piper. Deschid ochii și o văd în fața mea, la fel de frumoasă și senină ca întotdeauna.

- O să te lingi pe degete, îți garantez, îi spun întorcându-mă către aragaz. Speram să nu îmi fi remarcat vocea tremurată.
Mă mângâie pe spate apoi îmi zice, ieșind din cameră:
- Sunt la birou, desenez. Și abia aștept să gust.

"Să știi că plec cu încă o culoare pe paleta mea". Hmm. Sper să fie o nuanță de verde.