Gândurile unui pantof

Lumea e prăfuită. Oricât de curată ar fi, e prăfuită pentru mine.

M-am săturat să văd acelaşi loc gol lângă mine. Parcă... nu ştiu... parcă am prea mult loc. Am fost prieten cu pantofii ăia negri, fini, cu toc, de când mă ştiu. Dar într-o zi au dispărut. Nu am apucat decât să văd picioarele ei, nervoase, apoi poof. E adevărat, era cam înghesuială în ultima vreme, şi ne cam chinuiam, dar mai era atât de puţin până la vară... Urmau să dispară mulţi pantofi, puteam să stăm lejer. Mă obişnuisem cu ei şi ajunsesem să vorbesc cu ei cum vorbeam cu Dreptul. Poate că nu pantofii cu toc sunt de vină. Poate aşa trebuia să fie. Poate nu mai aveam loc unul lângă celălalt de alţi pantofi. Poate s-au plictisit de mine. Sau poate pur şi simplu picioarele ei au uitat unde e locul pantofilor cu toc.

În ultima vreme, calcă strâmb piciorul meu. Nu ştiu ce e cu el, poate că îmi face asta special, că nu am avut grijă de el. Dar e vina mea că merge prin toate gropile cu mine? Până de curând, mergeam pe trotuare largi, cu pantofi cunoscuţi. Acum? Parcă m-am mutat în provincie.

Şi nu ne mai poartă aşa des. Poate suntem uzaţi? Poate nu mai suntem confortabili? Singurul meu companion rămâne Dreptul, care a stat lângă mine atâta timp, încât parcă sunt eu în oglindă. Sau poate sunt eu oglinda lui?

Nu contează. Cert este că mă simt altfel în ultima vreme. Parcă mă strânge pielea. Cred că e de la cât de uscat e în jurul meu. Ştiaţi că nu puteţi face castele de nisip decât cu nisip ud? Când se usucă, nu mai poţi construi nimic cu el. Poate doar o movilă.

Ieri am întâlnit o pereche de pantofi. Roşii, cu toc nici prea mic, nici prea mare şi tăiaţi în faţă. Mi-au luat ochii, păreau aşa de noi... Poate erau doar bine întreţinuţi, nu am apucat să mă uit cu atenţie. Au trecut repede, dar ceva mă face să cred că îi voi mai întâlni. Îmi ştiu piciorul, şi are tendinţa să treacă mereu prin aceleaşi locuri.

Poţi să afli multe de la pantofi, despre picioarele care îi poartă. O pereche de sandale ne povesteşte acum că picioarele lor au probleme de sănătate. Nici nu cred că trebuia să-mi spună, că se vedea că mergeau mai poticnit. Dreptul nu ascultă ce spun sandalele. Parcă nu mai e la fel în ultima vreme.

Urăsc scările. Mă fac să ameţesc.

Ah, am ajuns acasă. Sunt obosit. Ce bine e în sertarul meu. Mâine e o nouă zi, Dreptule. Oare pe unde ne vor duce picioarele? Ce ciudat. Dreptul nu mă ascultă. Se uită fix la ceva. În timp ce mă întorc să mă uit, îmi amintesc că acolo era locul pantofilor negri cu toc pe care i-am plăcut atât de mult.

Dar rămân la fel de mut ca el. În locul pantofilor negri au apărut alţii. Sunt chiar pantofii roşii pe care i-am văzut cu ceva timp în urmă. Şi culmea... nu stăm înghesuiţi.

Hei Dreptule, îţi vine să crezi? Uşa de la dulap s-a închis rapid, dar am avut timp să văd expresia Dreptului.

O să fie o noapte interesantă.

Poza e de aici.

Suntem normali?

Pe lângă Aquilla, se pare că da. Încerc de ceva timp să-l conving să accepte şi monede când se mai duce la patiserie să ne ia de mâncare, dar mă lovesc mereu de acelaşi refuz ferm. Motivul? "Du-te bă de-aici, vrei să mă trăznească?"

Vă las cu Elsiane, pe care am descoperit-o la Adriana. Căreia îi mai mulţumesc o dată.



Elsiane - Vaporous

O săptămână uşoară!

Job nou, oameni noi

Ha, v-am prins! Credeaţi că m-am lăsat de scris! Credeaţi că v-am abandonat ca Balanţele pe mine :)) Ei bine nu, sunt aici, doar că am fost foarte ocupat în ultima vreme. Cu jobul nou.

Dar să vă zic: acum lucrez în domeniul IT. Un domeniu care, zice-se, va avea cea mai mică scădere în timpul crizei. Lucrez cu o echipă teribil de amuzantă, inclusiv Omul Extrem de Beat, sau Portos cum îi spun prietenii, un super-erou care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Îi zic super-erou nu ca să îl perii, ci pentru că are o putere speciala: alcoolul nu îl poate ucide, indiferent de calitate sau cantitate.

Echipa mai conţine doi oameni, Alex şi Aquilla aka Huliganul Blând. Aquilla este o persoană fascinantă: este Ultras Hooligan, fan înrăit Steaua, genul de om pe care îl vei găsi în mijlocul unei bătăi între galerii, gata să rupă pe oricine în două. În acelaşi timp, este genul de om care ascultă Celine Dion, care îşi răsfaţă iubita câteva ore pe zi la telefon cu apelative gen "iubi" şi "pisicuţă" şi care plânge la filme de dragoste. Halucinant. Ah da, şi mai are o particularitate: este naţionalist. Naţionalist nu la modul că ar cumpăra doar produse făcute în Romania, ci la modul că are tricou cu "Basarabia, tărâmpământ românesc"(mulţumesc, Cosmin), ascultă imnuri patriotice şi urăşte cuvintele gen "job" şi "ok". Ahda, şi bate unguri. Mai lipseşte un tatuaj cu România Mare. Un lucru amuzant la Aquilla este faptul că are perioade când intră în stand-by. Exact ca monitorul. Când nu mai are nimic de făcut, îl vezi cum intră pe modul de consum redus de energie: privire goală, lipsă de reacţii la stimuli, nemişcare totală. Singura metodă de a-l scoate din această stare este să-i dai ceva de făcut. Probabil că a stat atât de mult pe lângă calculatoare, încât a ajuns să le copieze comportamentul.

Alex e foarte diferit. E genul care face o facultate de calculatoare, nu învaţă nimic, ia toate examenele folosind metode ingenioase de copiere şi iese din facultate cum a intrat, dar mai bătrân cu câţiva ani. E genul care are idei măreţe şi nicio idee despre cum să le pună în aplicare. Genul care azi vrea să schimbe lumea şi mâine îl găseşti jucând Counterstrike. Eh, ale tinereţii valuri, aşa eram şi eu acum 5 ani, tataie.

Deocamdată, toate bune şi frumoase. În episodul viitor, poate vă voi prezenta câţiva dintre clienţii noştri. Care sunt mai ciudaţi ca noi.

VA URMA

Şedinţa

Ziceam că vă mai povestesc din aventurile prin Corporaţie, ei bine, iata, mă ţin de cuvânt.


Forfotă mare. Şedinţă convocată ad-hoc de preşedintele firmei. Şefii de departamente impacientaţi... Ce s-o fi întâmplat? Alte disponibilizări? Vreo modificare în organigramă? O schimbare de strategie? Hai, vă las şi pe voi să ghiciţi pentru ce ditai şedinţa. De fapt aş putea să vă las şi până mâine dimineaţă, că nu aţi ghici.
Imaginaţi-vă o sală de consiliu. Sobră, curată. Apar în ordine Zăhărel şi ceilalţi directori de departamente. Toţi îmbrăcaţi la costum, cu expresii îngrijorate pe feţe. Apare şi preşedintele-zeu.

- V-am chemat aici pentru WC-ul femeilor de la etajul unu.
- ...

Deci da. Ce mai poţi să zici când preşedintele firmei te cheamă în şedinţă pentru că WC-ul e stricat? (se pare că e ceva putred la Administraţie, pentru că deşi se facturează reparaţiile, acestea nu sunt efectuate). Mai mult decât atât, scandalul s-a axat pe ideea că femeile de la etajul unu sunt neglijente, ca să nu zic nesimţite. Ceea ce, ca bărbat aflat la etajul unu, pot să dezmint cu vehemenţă.

Pe de altă parte, preşedintele ar trebui sa ştie cel mai bine cum stă situaţia. Trebuie să afli sursa problemei şi să o elimini. Identificarea problemei: eşti în căcat pentru că e WC-ul stricat. Soluţia: facem disponibilizări la etajul unu! O abordare destul de neortodoxa, intr-adevar. Neortodoxa e puţin spus. Păgână! Totuşi, mai bine se fac disponibilizări la unu decât la parter, unde e administraţia. Păi cine ar mai repara WC-urile dacă ar pleca cei de la Administrativ? Nimeni. Ca şi până acum.

Waaait a minute...

Gânduri colorate

1. Postarea lui Radu legată de bănci şi farmacii m-a făcut să mă uit mai atent în jurul meu când ajung acasă. Pe o rază de 50 de metri, am trei cinci bănci şi trei farmacii... Deci da, sunt caaam multe. Oriunde te-ai uita, numai bănci. Şi măcar de-ar fi bune acum de ceva, dar nici măcar nu mai dau credite... Nici în Elveţia n-am văzut atâtea bănci. Ăsta nu-i capitalism, asta e boală.

2. Ziua mea de naştere de anul ăsta a fost, cred, cea mai mişto de până acum. Am avut parte de răsfăţ cum n-am mai avut parte niciodată. Aveam nevoie de aşa ceva, mai ales în perioada asta (vă voi spune în curând despre ce e vorba). Am primit două cadouri senzaţionale de ziua mea... Primul este în poza de mai jos:



Da frate, am primit de ziua mea o pipă, de la Nimenialta decât Cristina. Cristina venită tocmai de la Cluj Zalău, cu pipa după ea. Promit că n-o să intre vreodată tutun simplu în această pipă :D şi îţi mulţumesc pe această cale. Poate că aluzia ta fină a fost că sunt un moş pervers, dar nu am cum să combat asta, pentru că aşa e.
Al doilea cadou a venit din partea Super Prietenei mele cu Super Puteri Speciale, unica, inegalabila (tobe) Mary! Cadoul este capabil de poze precum cele de mai sus sau precum asta:

(poză făcută noaptea)

Vă mulţumesc, dragele mele, pentru originalitate şi înţelepciune în alegerea cadourilor, şi vă asigur că faptul că vă cunosc e un cadou în sine.

T, surprinzător, mi-a luat două cărţi, explicaţia lui fiind că i-a plăcut foarte mult stilul autorului. Din nou, eram OMGWTFLOL!, pentru că el citeşte în cel mai bun caz manualele de utilizare de la unelte sau subtitrările la filme. De fapt soţiei lui i-au plăcut prezentările de pe coperţile lor, iar în gusturile ei am încredere, că doar e Balanţă :)). Ah, T mi-a dat cărţile, după care mi-a zis că nu le iau acasă, mi le-a arătat doar, pot să le iau doar după ce le citeşte soţia lui. T style!

3. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru voi, capitolul Pig Brother s-a încheiat definitiv azi, ca urmare nu vă voi mai delecta cu emisiile lui poluante. De ce? Păi pentru că am pus punct unei perioade de aproape cinci ani alături de o echipă de milioane, de nişte oameni speciali şi de Pig Brother. Mi-am schimbat jobul. De aici frământările, agitaţia şi pauza luată de la scris. Uşor uşor, îmi voi reveni şi poate chiar voi mai povesti din aventurile mele la corporaţia cu iz românesc.

Vă las în compania unei melodii care pe mine m-a hipnotizat. Ceea ce vă doresc şi vouă.



Madredeus - A Andorinha Da Primavera

Imagini

Credeaţi că folosesc figuri de stil? Nu. Chiar am câteva imagini. Asta până reuşesc să mă mai eliberez cu job-ul şi să scriu ceva coerent.

Pentru început, trecând printr-un orăşel de provincie, am găsit o super Ofertă cu care aş putea să mă şterg la fund...



...la propriu. Bine însă că era la promoţie şi nu era la standul de produse nou apărute, pentru că asta ar fi fost mult mai îngrijorător.

Apoi, avem o rămăşiţă de la Crăciun, ca un răspuns la postarea mea mai veche. Prima imagine, aparent ok:



Şi apoi, avem motivul pentru care copiii din ziua de azi nu mai cred în Moş Crăciun:



Cum să mai crezi într-un Moş Crăciun căruia poţi să-i bagi o lumânare parfumată în fund?

La final, încă o realizare a departamentului nostru de marketing.



Le-am prins în poză după reorganizare, pentru că înainte erau între alte dosare scrise cu acelaşi font. Imaginaţi-vă că citeaţi etichetele... PROMOŢII 2008, CAMPANII MEDIA, GOL, PRINT-URI, FĂRĂ NIMIC... Cum să nu-i adori pe colegii mei de la Marketing?

Hai, fuguţa la o ţigară şi la o bârfă cu colegii, că deja e târziu şi la zece ar trebui să te apuci de treabă, să creadă şefu că eşti eficient(ă).

O săptămână excelentă!