Talán

Poate că toate lucrurile au un rost. Poate că toți avem un drum ce trebuie urmat. Poate că rolul meu a fost să fiu ceva pentru cineva, la un moment dat. Poate că de fapt astea sunt toate rolurile noastre: să fim ceva pentru cineva, cândva.
Viața merge înainte. Există în acest entry un tag pe care nu-l voi mai folosi, sper eu, niciodată.

Este ora 3 și 33 de minute, și de fapt voiam să vă povestesc dă Budapesta, că fusei p-acolo de ziua României. How ironic. Acuma, nu că aș avea ceva cu ungurii din România, dar ce mai căutați, fraților, aici la noi? Voi ați văzut vreodată ce capitală aveți? Pe lângă Budapesta, București pare o glumă comunistă. Cum spunea un coleg austriac, "da, dar e una bună!". Da, o glumă bună.

Să vă dau un exemplu. Noi avem grămada asta de piatră:

Ei au așa ceva:

I mean, really? Da,au și ei taximetriștii ăia care te iau de la gară până la hotel (3 km) și te taxează ca pentru 20 km, au și ei traficul infernal, da, și ei bagă apă în vin, dar să moară toți belgienii dacă nu m-aș face umpic ungur, așa, până termină ai noștri cu autostrăzile suspendate pe sub Herăstrău.

Am stat la un hotel care avea vreo patru lifturi. Din care două nu funcționau. Din care celelalte două veneau ca metroul bucureștean în orele de vârf, rar și pline. Gen din liftul de 10 persoane coborau 20 olandezi cu bere. Apoi, când ajungeai la etajul potrivit, aveai nevoie de busolă sau GPS ca să găsești camera. Sau să fi făcut școala de ghizi, că semne erau, doar că erau niște labirinturi de coridoare, mai ceva ca la Minotaur acasă. Să nu mă plâng, totuși, pentru că aveau condiții bune, iar internetul era gratis, spre deosebire de celălalt hotel, în Viena, unde era 4 EURO ora. A trebuit să aleg între cameră cu jacuzzi și internet. Nu vă zic ce am ales. Și mergea foarte prost netul, pe deasupra. Mă rog, revenind la hotelul din Budapesta, acolo am aflat de termenul de...

Mă scuzați, dar nu sună a combinație între Hungary și unikum, ci a combinație între Hungary și cums. Oh, maybe it's just me and my filthy, filthy mind.

Hai, că vă mai zic, dar mai încolo, că acum îmi pică ochii în gură. Vă las cu o melodie, cum v-am obișnuit. Să ziceți mersi dacă vă place. În gând, că nu vreau să mă laud.

P.S.: urăsc să zbor mai mult cu fiecare aterizare reușită. Poate (=talán) cu timpul însă...

Lost in Calcutta

Folosesc destul de rar Twitter. În general ca să comunic lucruri prea scurte pentru Facebook sau blog. Pot să spun că mă bucur că am cont de Twitter, pentru că altfel nu aș fi avut ocazia să aflu de concertul Iordache de seara trecută, din clubul Passage. Norocul meu că îl am în listă. Pentru cine nu știe cine e Iordache: intrați aici. Un saxofonist care cântă jazz cu fiecare părticică din ființa lui.

Ca să fiu mai precis, aseară în club Passage ne-au cântat, ne-au încântat Three's a Crowd, formație compusă din Mihai Iordache la saxofon și Sorin Romanescu la chitară. Atmosfera a fost una foarte specială și ciudată: cred că am fost 30-40 de oameni maxim în beciul de sub Calea Victoriei. Din aceștia, estimez că vreo 20 îi cunoșteau personal pe muzicieni, deci a fost ca un fel de repetiție între prieteni, foarte intim și cald. Cald, spre deosebire de temperatura din club, care nu cred că trecea de 19-20 de grade.

S-a cântat relaxat. Două seturi (de câte aproximativ o ora) de jazz de calitate. Zic o oră, dar muzica lor a fost atât de complexă pentru un muritor de rând cum sunt eu, încât timpul a trecut pe lângă mine tiptil, fără ca eu să-i remarc evadarea. S-au cântat piese cunsocute consumatorilor de jazz, dar s-a și improvizat mult. Am fost fascinat de felul cum cei doi muzicieni reușeau să se adapteze unul altuia în melodiile improvizate (Panică în pădure :)) ). Parcă nu mai auzeam muzică, parcă eram conectat la mințile lor, la gândurile și emoțiile celor doi. Melodiile lor parcă aveau versuri, scrise și rostite într-o limbă pe care eu nu o cunoșteam, dar sufletul meu da. Sună corny, dar dacă ați fi fost acolo, ați fi înțeles.

Am rămas surprins de numărul mic de spectatori, dar până la urmă, jazzul nu e chiar pentru oricine. Asta, plus promovarea "timidă" a concertului.

M-am întors acasă pe o ceață ce mergea ca unsă cu senzația dată de concert. Mulțumesc lui Iordache și lui Sorin Romanescu pentru o seară de excepție.

Luați de gustați. Three's a Crowd.



P.S.: titlul va fi înțeles doar de cei care au fost acolo.

Devil take my soul

La cafenea, prin urme vagi de fum. Aroma este de scorțișoară, cu nuanțe un pic înțepătoare. În capătul celălalt al camerei, o brunetă cu părul scurt se uită fix la tine. În difuzoare melodia asta.



Simți cum îți bate inima? Simți căldura plăcută de sub abdomen? Nici o femeie nu s-a mai uitat așa la tine. Îți imaginezi mâinile ei lungi desenându-ți conturul în timp ce tu îi mângâi părul des și parfumat.

Ce mai contează ce ar spune prietenii tăi? Vrei să încerci altceva. Vrei să vezi cum ar fi. Te ridici de la bar și te duci, aproape plutind către ea. Îți zâmbește.

- Ia loc!

Roșești, pentru că nu te așteptai la o primire atât de deschisă. Te uiți în continuare la ea, fără să poți spune ceva.

- Cum te cheamă? te întreabă tot ea, cu același zâmbet cald pe față.

Îi răspunzi aproape în șoaptă, în timp ce ea îți ia mâna într-a ei. Apoi, într-un acces de curaj, îi spui: îmi place de tine. Și mie îmi place de tine, vine răspunsul aproape imediat.

Vă ridicați și plecați din cafenea. Două fete, una brunetă, cu părul scurt și una șatenă, cu părul cârlionțat lung până la umeri.

(entry inspirat de melodia de mai sus :) )

I weep

Azi am găsit ieri o revistă pe masa din sufragerie. Bă băieți. Bă băieți, cum să ai așa ceva în casă? Vă mai mirați că sunt cum sunt. Dar să vă arăt.

Headline: "Cum a apărut Creația?". Serios? Revista Cosmos, numărul 47 (!), are ca headline "Cum a apărut Creația?"? Vă spun eu cum a apărut Creația. Așa a vrut Chuck Norris.

Apoi, "Arca stelară a agatârșilor". Întâi nu m-am prins care-i faza. Apoi, după ce am vorbit cu prietenul meu Google, m-am afundat și mai rău în groapa cu confuzie. Carevasăzică, Agatârșii erau un popor de origine scito-iraniană semnalați în antichitate (500 îen) pe teritoriul Transilvaniei. Ce rahat legătură are asta cu arca stelară, n-am aflat, dar ceva mă face să cred că are legătură cu campania RMGC, pentru că, conform Wikipedia, "Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană.". Deci să vă fie clar. 2500 de ani mai târziu, descendenții stelari ai agatârșilor au revenit pe Pământ să continue exploatarea zăcămintelor din Roșia Montană, și a românilor în general. Asta pentru că, fiind o investiție majoră și stelară, Guvernul Boc le-a dat scutire la impozit pe următorii 20 de ani, cu condiția ca agatârșii să lase în România toată cianura.

Încă un titlu și gata, că mă ia durerea de oase. "Omul, creație virtuală?". Matrix FTW! Bă fraților, publicația asta costă 5 lei și are 52 de pagini. Nu am avut curajul să o răsfoiesc, că mi-e teamă că dup-aia o să vreau să fac spirale și sex în grup. Hmm, să reformulez, mi-e teamă doar de spirale.

Uite ceva stelar. Parov Stelar. În memoria concertului delicios de luna trecută.

Shakespeare would weep

.. sau cel puțin asta cred eu că ar fi reacția lui, dacă ar citi ce scrie pe eticheta asta de la blugi:

This is engrish at its best. Pentru cunoscători și nu numai. Vă provoc să găsiți măcar o singură porține care să aibă sens. Click pe imagine pentru mărire.

Infinitea

... sau cum să te simți ca acasă de la prima întâlnire.

Nu a fost de la mobilierul superb, accentuat de luminile bine poziționate. Nu a fost de la zâmbetul plăcut al blondei cu părul scurt care ne-a luat comanda. Nu a fost nici de la muzica din fundal, de la Buena Vista Social Club.

M-am simțit ca acasă pentru smiley-ul pus pe nota de plată, alături de mulțumirile că am fost acolo și invitația de a reveni, scrise de mână. THAT blew me away.

Ca urmare, vă recomand cu căldură ceainăria Infinitea, un loc cu o atmosferă foarte diferită de orice ați încercat  până acum în materie de localuri. Prețurile sunt pe măsura locului și a ambianței, deci relativ sus, but... they have cookies!

Vă las cu o melodie de la Teodora - the dark side of the dark side. Pe care o îmbrățișez, cu această ocazie.

Despre respect

După ce zilele trecute m-am certat cu un polițist, pe tema "ce se intampla dacă" și povești cu zâne, azi am văzut încă două faze care mi-au umplut paharul. Dar să începem cu începutul.

"În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul trebuie să dovedească respect faţă de participanţii la traficul rutier cu care intră în contact.

Prin conduita rutieră personală adoptată atât în executarea serviciului cât şi în afara acestuia, poliţistul cu atribuţii în domeniul circulaţiei trebuie să fie model pentru ceilalţi participanţi la trafic în ceea ce priveşte comportamentul la volan." (Extrase din obligațiile polițistului, aflate pe site la IGPR)

0h rlly? Ce respect să ai pentru un polițist care te oprește pentru că n-ai lăsat pietonii de pe trotuar să ajungă până la trecere, ca să treacă strada? (cu justificarea "dacă era un copil și o lua la fugă?") Ce respect să ai față de un funcționar public, plătit din banii cetățenilor, care, atunci când îl întrebi, în calitate de cetățean, numele și gradul, îți spune "nu sunt obligat să vă răspund"? Ba da, domnule polițist, sunteți obligat să vă spuneți numele și funcția, atunci când un cetățean vă întreabă.

Și iată cum, după discuția aprinsă cu "omul legii", mă trezesc azi în fața a două faze cel puțin jenante. Mă întorceam de la o ceainărie (despre care vă povestesc imediat), opresc la un stop, mă uit în dreapta, o Toyota Rav4 cu un polițist în uniformă la volan. Polițist angajat într-o discuție intensă la telefonul mobil. N-avea fix nicio apăsare, conducea în timp ce era cu receptorul la ureche. Și atunci vă întreb: ce respect să ai față de un polițist care nu respectă legea?

2 km mai încolo, intru pe o stradă cu sens unic. Din sens opus, pe interzis, ghici ce venea. O mașină de de poliție, da. Fără semnale, fără nimic. Era sediul poliției pe strada respectivă, și pariez că le-a fost lene să ocolească (vorbesc despre Secția 4 din Sectorul 1). Ce respect să ai față de un "om al legii" care sfidează cetățeanul în felul ăsta?

Sunt sigur că nu spun lucruri noi, iar exemplele pe care le dau sunt minore în comparație cu altele, dar ce vreau eu să subliniez e că suntem o națiune de țărani, de oameni care nu au foarte multe puncte în comun cu civilizația. De aceea, respectul ar trebui să vină de la autorități în primul rând. E greu, cu atâția jmecheri și jmecherași, dar dacă nu există nici măcar acest minim de respect din partea "organului" însărcinat cu respectarea legilor, cum să avem pretenția vreodată să ne dăm jos din copaci?

Domnilor polițiști, nu uitați că atunci când ați primit hainele alea, ați făcut un jurământ. Nu uitați că sunteți în slujba cetățeanului și sunteți exemplu pentru cetățean.

Vorba unui fost colonel de poliție cu care am discutat mai apoi la telefon "Stai tu liniștit, ei nu sunt pe stradă în slujba cetățeanului, sunt în alt scop acolo". Vă las pe voi să vă imaginați care este acel scop.

Polaroid

Un instantaneu surprins azi, în timp ce mă întorceam de la birou.

Un cetățean intră încruntat în sediul băncii. Pe trotuar, un cățel încearcă să prindă o muscă  ce se lovește încăpățânat de vitrina aceleiași bănci.

Așa de mult mi-a plăcut contrastul ăsta... Viața complicată a unuia, în contrast cu simplitatea trăirilor celuilalt. "Mai am de plătit doar rata și telefonul" versus "Uuuu, little flying thingy! Me catch you!". Really smart versus really dumb. Hopelessly depressed versus carelessly happy.

Parcă, privind așa lucrurile, observi mai multe lucruri în apropierea ta. Pune-ți întrebarea asta pe repeat în cap: ce contează cu adevărat pentru tine? Să faci high score la sfârșitul jocului? Sau să te bucuri de el? Nu știu dacă mai urmează un nivel după cel pe care îl jucăm acum. Deci ce contează, de fapt?

Pentru mine contează să ating cumva mințile și sufletele celorlalți jucători. Să îi fac să simtă, să îi fac să viseze. Și știu sigur că voi reuși asta. Deja o fac (chiar dacă sunteți doar zece :)) ).

A venit toamna, sezonul melancoliei și al aromelor dulci. Să vă bucurați de nuanțele ei!

Office wars

Ce mai faci? De când nu ne-am mai văzut? Probabil de mult timp, eu nu am cum să știu, pentru că în ultima vreme am lucrat non-stop. Toate pentru o cauză nobilă, dezvoltarea economică a țării. Păi când de tine depind cateva sute de noi locuri de muncă, parcă te trezești mai motivat dimineața decât atunci când de tine depind șase imprimante și o șefă isterică.
Dar știți cum e, omul se adaptează. Așa că m-am adaptat și eu, pe principiul monkey see, monkey do, la noua mea familie de la birou, alături de care am petrecut foarte multe nopți albe și zile încețoșate.
Ce voiam de fapt să vă spun și m-am pierdut în introducerea asta demnă de Creangă, este că noi, la birou, din lipsă de alte activități recreative, ne-am apucat să ne facem, cum ar zice un coleg, "glumițe". BTW, urăsc acest cuvânt, dacă îl rostești în preajma mea, așteaptă-te la pioneze pe scaun.
Lucrurile au început timid: un mouse scos din priză. Apoi un mail trimis de pe un calculator lăsat neblocat. Nimic grav, doar un mail către alt coleg.
Ostilitățile au continuat însă cu versuri de manele care au apărut în mod misterios în caietele noastre de ședințe. That's when shit turned ugly. A urmat un wallpaper cu Guță, asezonat cu imposibilitatea de a mai schimba wallpaper-ul fără intervenția unui specialist IT *cough*. În final s-a ajuns la un echilibru, odată cu amplasarea strategică a odorizantului de cameră sub biroul meu, cu senzorul de mișcare activat. Jucărie mai parfumată ca atunci n-am mai avut niciodată. De atunci au mai fost câteva hărțuiri pe la frontiere, gen toată stiva de sticle de apă de 5 litri mutată sub biroul unui coleg (vreo 20 de sticle de 5 l) sau etichete lipite pe obiecte personale, dar nimic major.
Ideea generală este că îmi place jobul ăsta. Pentru prima dată în vreo 7 ani, îmi place jobul. Miercuri ne-a convocat Wuf la o petrecere, după care luăm o vacanță de o săptămână, cam. Că deh, nimic nu durează o veșnicie.

Some sweetness.



Matrioșka se apropie cu pași repezi.

Cumpără un pampon și primești o mătură

Îmi picară azi ochii pe noua promoție de la o companie ce produce echipamante electrice (să-i zicem Roventa). La prima citire, suna bine, dar... nu.
"Te coafezi ușor și câștigi un aspirator". Cât de misogin trebuie să fii să nu vezi ridicolul? Citesc mai departe. "Cumpără un uscător sau un ondulator de păr și poți câștiga un aspirator supersilențios"... Nu poți zice că target-ul este alcătuit din bărbați, nu știu mulți bărbați care să folosească ondulatorul de păr. Iar cei pe care-i cunosc să facă asta au oricum un rol mai.. pasiv ca să zic așa.
În plus, nici poza cu o tipă cu fluturași în păr nu ajută. Deci e destul de clar, promoția este pentru femei.
Acum, ce să înțeleg din mesajul ăsta? Pai pot înțelege că femeia are două roluri foarte importante în societate: să arate bine și să dea cu aspiratorul. Mă mai gândesc și la alte promoții de genul ăsta:

- Cumpără un ruj și poți câștiga o tigaie

- Cumpără noua Mazda și primești gratuit un carnețel de notat cumpărăturile

- Achziționează până la 31 august 3 articole de îmbrăcăminte din magazinul nostru și poți câștiga un curs de pregătire "Cum să-ți ții soțul satisfăcut"

Trăim într-o societate care promovează egalitatea femeilor cu bărbații. Sau?

In other news, hai să vedem dacă reușim să traducem următorul mesaj:

E clar, avem de-a face cu un ascensor cu comandă colectiv-selectivă și colectiv în jos. Wait, what? Un ascensor cu comandă colectiv-selectivă pot să-mi imaginez, dar faza cu colectivul în jos mă depășește și îmi creează o angoasă existențială. Îmi pun tot felul de întrebări: colectiv doar în jos? În sus de ce nu? Și de ce colectiv? Poate vreau să merg singur cu liftul. Trebuie să merg însoțit?

Noroc că lucrez la etajul doi și pot să evit liftul colectiv în sus.

Google minus

Dum di dum di dum di dum. Creați-vă un profil Google Plus. În limba română. Yaay, acum sunt în loja masonică a deținătorilor de Google +!
Introduceți numele. Hmmm. Coyote. Selectați sexul. Masculin. Feminin. Altele. Wait, what? Adică, bun, să zicem că nu ești femeie. Nu toți au norocul ăsta. Dar ce-ți mai rămâne decât să fii un amărât de bărbat, în cazul ăsta? Ei bine, Google a găsit soluția.

Google Plus. Noi nu discriminăm nici mutanții.

Mulțumesc drăcușorului pentru poză. Și pentru inspirație.

Duminică, 2011

Building a time machine is easy...

There's no such thing...

... as Nosaj Thing. Born in '85.

Când încep să-ți placă muzicieni mai tineri decât tine, e semn că nu mai ai mult. Așa că m-am bucurat de puținul timp care mi-a rămas și m-am dus să-l ascult pe Nosaj Thing în Club Martin, în seara asta.
O hipstereală de nedescris era acolo. Tineret, fete frumoase, băieți cu man-purses, din nou fete frumoase și mai la final, muzică din alte lumi.
A mixat o oră și ceva, dar parcă au fost 10 minute. Și totuși, parcă am mers până la Jupiter și înapoi. Domnișorul Jason ne-a luat pe sus și ne-a transportat acolo unde trăiește el, ne-a plimbat prin coridoare întunecate și prin încăperi halucinante, ne-a lăsat fără glas și ne-a îmbătat cu muzică.
Uitându-mă prin mulțime, am văzut zâmbete cu gura până la urechi, ochi închiși, oameni în transă... Exact așa cum îmi place. Nu cred că pot să vă exprim mai bine de atât ce a fost acolo, așa că vă las cu o melodie de-a lui. Apasă play și închide ochii. În special tu, verdeursuz.

Vindem triști

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING, bancă la care am și cont de fapt. Nu știu alte sedii cum sunt, dar ăsta e cu vitrină, și tocmai în vitrină s-au găsit să pună un minunat "post de lucru" pentru operațiunile fără numerar. Adică un fel de calculator cu imprimantă integrată unde poți face diferite chestii cu banii din contul tău, dacă ți-a fost lene să înveți ce-i aia internet banking.
No, aici intervine problema. Oare ce operațiuni poți să faci fără numerar? Să îi scrii o scrisoare lui Moș Crăciun? Să joci tetris? Nu, în 85-90% din cazuri, ești trist când ești la mașinăria aia, pentru că trebuie să plătești facturi.
Acuma, io înțeleg, ăștia de la ING au zis că fac o afacere publicitară cu poziționarea asta. Gen "suntem pă sistem informatic" și "clienții noștri sunt mai deștepți decât ai voștri". Numai că, pe lângă faptul că expun publicului un om care face ceva intim (pentru mine e ceva foarte intim să plătesc o factură, mă scuzați), expun publicului un om care nu e deloc fericit.
M-am așezat și eu odată la calculatorul ăla, ca să transfer niște bani dintr-un cont în altul (mă face să mă simt important chestia asta, pot să spun la sfârșit de lună că am rulat milioane). Taste metalice, reci, fanta de la imprimantă care abia aștepta să scuipe o confirmare de plată, vitrina care mă făcea să mă simt ca și cum aveam camere la WC, nu domne, nu-i de mine în vitrină. Bag un internet, apăs trei taste și rezolv totul cu internet banking. Măcar așa nu mă transform în manechin pentru ING.

În fiecare zi, în drum spre job, trec pe lângă un sediu ING. Și aproape de fiecare dată, în vitrină la ING e un om trist.

Hai să băgăm și o muzică, să ne (în)veselim.

Bine am revenit.

Împotriviri

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Ai observat că atunci când îmi strângi mâna în a ta, e ca un puzzle rezolvat?
Ai observat că brațele noastre se potrivesc? Că atunci când ne îmbrățișăm, brațele noastre au un locaș al lor, unde intră cu un click scurt și unde parcă se integrează în corpul celuilalt?
Ai observat că gâturile, bărbiile noastre se potrivesc? Că atunci când ne lipim unul de celălalt, niciunul din noi nu se simte inconfortabil?
Și poate ai sesizat și cum coapsele noastre se potrivesc, atunci când facem dragoste. Cum totul este natural și nimic nu e nelalocul lui.
Cum tălpile tale se potrivesc cu ale mele, atunci când ți le încălzesc sub plapumă. Cum răsuflările noastre se potrivesc, atunci când dormi cu fața spre mine.
Cum mersul tău se potrivește cu al meu, atunci când plecăm să facem poze prin locuri bizare.
Cum privirea ta se potrivește cu bătăile inimii mele.
Cum șoaptele mele se potrivesc cu urechile tale atât de ușor excitabile.
Cum pumnul tău încleștat se potrivește la fix în plexul meu descoperit și credul.

Ți-am gustat o lacrimă, azi. Era o lacrimă un pic sărată, un pic amară, precum sunt convins că au fost toate lacrimile ce au curs din ochii tăi. Ți-am șters-o de pe obraz și am gustat-o cu un gest pervers, ca un lunatic rătăcit în deșert. Am vrut să mai gust un pic din tine, atât cât mai ești aproape. Pentru că mâine poate o sa fim iar la două lumi distanță. Și voiam să profit de tine, atât timp cât ne e dat.

Ai observat că mâinile noastre se potrivesc?

Zen

Știi cum îți dai seama că trebuie să te îndrepți spre casă? Dacă atunci când oprești la stop, în stânga ai un taxi, în dreapta ai un taxi iar în spate, ei bine da, tot un taxi, iar pe stradă nu mai e nimeni altcineva.

Altfel ne-am fi plimbat până dimineață.

Melodie de calmat spiritele (încinse) :

Veni, vidi, vici

... și ar mai fi mers și un excedo după verbele astea trei, dar astea-s deja detalii.

Am avut un sfârșit de săptămână ca în filme, cu diferența, vorba cuiva, că "dacă era un film, mi se părea tras de păr". Nu voi intra în amănunte, pentru că oricum n-o să mă credeți. Evenimentul principal, dintr-un anumit punct de vedere, a fost concertul Manu Chao, desfășurat la Sala Palatului. Deci să vă zic.

Niciun concert nu este complet fără amplificatorul meu de trăiri, Mary. Așa că, prin metodele mele diavolești, am convins-o să vină cu mine la concert. Și bine am făcut, pentru că efectul a fost același ca de fiecare dată când merge cu mine la concert. Dacă Mary ar avea ambalaj, pe el ar scrie "Efect garantat". Și dedesubt, cu litere micimici, ar scrie "a nu se lua fără prescripție".
Îmbulzeală mare la intrare. Lume de tot felul, dar în general tinereturi cu educație superioară. Sala era la fel cum mi-o aminteam de la concertul Koop, și anume o incintă acustică foarte bună, dar un loc complet nepotrivit pentru concerte dansante, cum urma să fie cel al lui Manu. M-am stricat de râs când, în hol fiind, s-a auzit în difuzoare o voce fix ca aia din Teleenciclopedia zicând "Vă rugăm să vă ocupați locurile". Cred că era chiar vocea din Teleenciclopedia, de fapt.
Ne-am amăgit foamea cu niște ciudățenii de la Maria™, de data asta stafide, am luat două ape și ne-am conformat vocii blânde din difuzoare. Aveam locuri în fund la taxatoare, dar s-au dovedit a fi foarte ok, și la acustică și la vizibilitate.
Deodată, apar pe scenă unii. Care încep să cânte. First I was like WTF?, but then I was like hmmm. Băieții din deschidere au cântat interesant, timp de jumătate de oră. După care am aflat că era vorba de vocalul de la Bosquito, împreună cu trupa lui din State, Madame Hooligan. Au fost acolo câțiva "fucking" care nu-și aveau locul, dar per total au cântat ok. A urmat francezu' Manu, la a cărui apariție pe scenă trei sferturi din sală a sărit în picioare. Printre care și eu, deh. Am fost admonestat de o păpușe din spate că m-am ridicat în picioare și nu poa' să vadă nimic din cauza mea, dar i-am zis că dacă a venit să stea pe scaun, a greșit concertul. Lucru susținut și de restul publicului, care deja era în delir.
Delirul a continuat, în mod incredibil, două ore și jumătate, pentru că publicul nu se mai oprea din cerut bis-uri. Eu însă aveam delirul meu personal, văzând-o pe Mary în transă la câteva melodii. Poate și de asta sunt un pic mai tolerant în ceea ce privește repetitivitatea anumitor sunete sau acorduri, pentru că per total, a fost o muzică de transă. O să am și poze în curând, mai precis imediat ce motanul încălțat se decide să și le descarce din aparat.
L.E.: motanul încălțat s-a descălțat, așa că iată și poze.

Am plecat de la concert învinși de foame și de oboseală. Foamea ne-am satisfăcut-o cu bestialitate cu o șaorma de la Floreasca, iar pentru oboseală a existat un singur remediu: Club A. Dar astea sunt deja detalii. Vă las cu, bineînțeles, Manu Chao. Chill!

Uitare

Se zice că iarba în exces cauzează la memorie.

Am început cu propoziția asta ca să o mai sperii un pic pe maică-mea, cu care am avut o discuție de-a dreptul hilară după entry-ul anterior. Gen

Maică-mea: OMG ai fumat iarbă???
Eu: Spui asta de parcă ar fi prima oară.
Maică-mea: OMG WTF de când ești pe droguri?
Eu: Nu. Sunt. Pe. Droguri.
Maică-mea: Ai ajuns să dai bani pe droguri, lepră!
Eu: Nu dau bani pe droguri, am prieteni care mă ajută și ei cum pot.
Maică-mea: De ce fumezi iarbă?
Eu: Pentru că pot. Pentru că e fun. Pentru că nu are efecte secundare, spre deosebire de DROGURI. Pentru că se întâmplă de două ori pe an în cel mai bun caz.

Mă mir că nu mi-a cerut să îmi vadă venele. Dar hei, asta înseamnă că mai am un cititor fidel! Am vreo zece, cu mama.

Asta e aproape la fel de tare ca aia când m-a întrebat tata dacă sunt gay. Nu, nu la mișto, el chiar suspecta că eu mă dau la fund.

Gotta love'em.

În rest, viața e superbă. Îmi împart viața între relația mea specială la distanță, jobul foarte mișto și alergia la polen, pe care, cu această ocazie, mă fut.

Îmi împart camera cu un elefant, vorba cărții. O fantomă de elefant, care nu pare să slăbească deși o țin nemâncată de luni bune. Această melodie este pentru elefantul din camera mea.

Tocmai am fumat ceva...

...ce n-ar fuma nici Bear Grylls, ăla care își bea urina ca să supraviețuiască în junglă.

(Apropo de asta, cum o să vi-l amintiți pe Bear Grylls când o să dispară? Ca omul care v-a învățat să supraviețuiți în sălbăticie, sau "ăla care mânca tot felul de rahaturi pentru audiență"?)

...dar să revenim. A fost o zi lungă la birou, urmată de o noapte, după cum ziceam în entry-ul anterior, la fel de lungă. Așa că ne-am răzbunat pe viață, eu și frumoasa mea colegă "de bancă", și ne-am rulat o
telecomandă, două...? Două! Dăm legătura pe teren, unde creierul meu își face de cap. În cap. Mă rog, cum o fi. Dar să încep cu o întrebare.

Ce căcat ai pus în jointul ăla???

Sunt praf. Acum se clatină tastatura cu mine rău de tot și mă abțin din răsputeri să spun prostii. Ceea ce deja fac, so FAIL. Ziceam că am fumat ceva. Tutun nu era deloc în amestec, asta spun sigur. După două fumuri din chestiunea aia, peretele din față începuse să devină foarte amuzant, așa aplecat cum era. Colegă-mea nu s-a lăsat mai prejos, a tras și ea două fumuri zdravene, după care era toată numai zâmbet. Femeia-Zâmbet. Nu știu dacă era de la mine sau de la ea, dar jur că avea un ochi mai mic și unul și mai mic.
În fine, la birou n-am avut nicio problemă, deşi la un moment dat mă uitam la şiretul desfăcut şi îmi ziceam "dă-l dracu, e prea departe". Dar după ce am terminat cu fumatul, pe la 3, am plecat. Problemele au început pe scări, care zici că erau rulante. Eu m-am împrietenit cu balustrada, ea cu brațul prietenului ei venit să o ridice (chiar și la propriu) și am reușit să depășim și acest obstacol, la fel cum facem de fiecare dată. Right, dear?
Problemele au continuat în drumul spre casă, după ce m-am despărțit de cuplul Balanță-Taur (jur, e ceva de speriat cu zodiile astea). Fraților, cufm mergeam eu pe stradă, remarc că nu numai că nu era nici dracu, dar nici nu se auzea mai nimic. Merg 20 de metri, 50 de metri, 100 de metri, dau în bulevard, NIMIC! Pentru o clipă eram în Zombieland, sau în I Am Legend. M-am mai liniștit când am văzut o haită de câini vagabonzi care venea lătrând spre mine. Wait, what?

După un moment de contemplare senină, mi-am dat seama că nu era o haită, era unul singur, și că era chiar foarte bucuros să mă vadă. Și avea cinci picioare, dar nu m-ar crede nimeni, așa că șșș.

- Da, micuțule, o să ajungem până acasă, sigur o să reușim. Doar eu, de fapt, că tu nu ai casă, jigodie!

În fine, cum am ajuns acasă m-am cățărat pe ușă, am alergat până în hol și apoi am plutit un pic până în camera mea, de unde vă scriu cu geaca pe mine, minunându-mă în câte direcții mișto mă duce mintea mea acum (și cât de fuckin instabil e biroul ăsta). Mă duc un pic să visez și mă întorc când îmi revin. Sau revin după ce mă întorc în. Da. Foarte tare, frate!

Dar stai, de ce îți povestesc ție asta? Știi bine cum e când fumezi. Altfel n-ai fi aici.

Cam asta era în capul meu atunci. Adică acum 20 de minute. Calitate superioară, marfa. Bună pentru scris. Am mai pus melodia asta?

De duminică

Eu: Hahahahahah, i-am dat lui Pongo (câinelui) un crenvurșt, hai să vezi cum se joacă cu el!
Maică-mea: OMGWTF! I-ai dat crenvurșt?
Eu: Umm... da?
Maică-mea: Tu nu ești sănătos? Îi dai chimicale și E-uri?
Eu: ...

We welcome you all... to the twilight zone.

Trippin' - cu melodie

Ziceam de o minune, în entry-ul anterior. Minunea, pe numele ei Nadya, a apărut la timp pentru o după-amiază glorioasă.

Nadya e rusoaică. Este în același timp și colegă cu Cristina la Universitatea de Scrântiți din Londra. Și teribil de amuzantă, ca bonus. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre Nadya, aș zice "La prima noastră întâlnire, am mers în muzeul Tate din Londra". Deci s-a terminat, aș lăsa oamenii fără replică! Dar chiar asta am făcut, am mers în Tate Modern, unde am văzut niște hidoșenii de care am făcut un mișto delicios. Cel mai tare e că ne-am potrivit de minune la stilul acid, cum rareori mi se întâmplă.
A urmat o mică sesiune de poze și un mare ceai la un băruleț din zonă, unde am mai discutat pe teme diverse, descoperind astfel că 3000 de km și nuvăspuncâți ani nu sunt o prăpastie de netrecut între doi oameni care se plac. But more on that later.
Facem un pic de fast forward către a doua zi, când mi-am luat surioara de un zuluf și am plecat la Brighton, acolo unde Fatboy Slim s-a transformat în B.P.A. (Brighton Port Authority). Vremea a ținut cu noi, ca dealtfel în toată călătoria, așa că am tras o rundă de plajă, pe care am și adormit vreo jumătate de oră. Da. Eu. La soare, pe plajă, la 11.30. Imaginați-vă ce vreme am avut.

Dar pe lângă plajă, Brighton mai are și un ponton cât un parc de distracții. Și niște străduțe foarte mișto. Pe care le-am colindat până la ora 18.00, când ne-am îmbarcat în autocarul cu scaune de piele în direcția Londra. Dar să nu credeți că ăsta a fost finalul.

Pentru că la 8 și un pic seara mi-am scos surioara la o cină pe Tamisa, pe vapor. Pe principiul "fără număr", am ales un vapor, Hispaniola, unde ne-am spart în figuri ca Becali, cu bucate alese, atmosferă caldă și muzică de pian. Mă rog, Becali și pianul nu intră în același tablou, deci uitați de Becali. Legănați de valurile Tamisei pe acordurile pianului (un pic dezacordat, dar cine stătea să critice?), am mâncat bine, am băut suficient și am admirat pe geam priveliștea:

A fost o zi de neuitat, încheiată cu o imagine de neuitat: un negru care a coborât dintr-o limuzina luuungă și s-a pișat la un copac de pe Embankment (aka cheiul Tamisei și una dintre cele mai circulate zone) în timp ce vorbea la mobil, ignorând lumea din jur. Brilliant, jur, a fost cireașa de pe tort și bobârnacul suprem la imaginea pe care o aveam despre Londra înainte să o vizitez. Dar m-a mai îndulcit asta:

Nu, nu e așa mare.

Din nou, fast forward, că nu vreau să vă plictisesc. A doua zi dimineață am călătorit cu etajul unu al unui double-deck bus, apoi cu autocarul, apoi alte două ore și 45 de minute prin aer, până la aerogara Băneasa.

Cam ăsta ar fi, pe FOARTE scurt, week-end-ul londonez. Vă las cu ceea ce ar putea fi soundtrack-ul, dacă am fi într-un film. Indeed, kids aren't safe in the metro. Or the Tube, cum îi zic ei.



Pe curând, surioară. Pe curând, Nadya.

Coyote out.

Trippin' - Partea a doua

Dar să continuăm.

Camera Cristinei era pe cât de mică, pe atât de primitoare, poate și datorită faptului că era personalizată așa cum m-am obișnuit: blând, cald și cu bun gust. Am adormit pe la vreo trei și jumătate, mai fericit decât în ultimele șase luni. Luate la un loc.

Vineri dimineață, surioara avea ceva școală, așa că pe la 9 am acompaniat-o până acolo, după care m-am așezat într-un parc pe o băncuță, căutând cu privirea prospături. Nu am avut timp să studiez fauna locală și importată pentru prea mult timp, pentru că 20 de minute mai târziu, eram convocat la locul stabilit pentru întâlnire. Am plecat pe jos pe Gower street, în direcția Trafalgar Square și mai departe, către Big Ben și prietenii lui. Urma să ne întâlnim cu Alinuța, prietena mea zglobie cu care am petrecut atâtea momente spumoase.
Când am dat cu ochii de BIG Ben, am zis că faceți mișto de mine. Big Ben nu mai e de mult așa big pe cât se laudă, deși trebuie să recunosc că arată foarte bine. Un pic dezamăgit de faptul că în poze arăta mai viril, am făcut o poză cu Marele Ben și Alinuța, care părea la fel de dezamăgită ca și mine.
Dat fiind că surioara avea cursuri, am rămas singur cu contabila și cu soțul ei, care m-au convins, spre rușinea mea, să mâncăm la McDonald's, lângă Ochiul Londonez.

Vezi altfel lumea cu burta plină, așa că am urmărit cu interes acțiunea de prindere a unei hoațe de buzunare (care jurai că e turistă). Alergătură, strigăte, alea-alea, semn că lucrurile încep să putrezească și în capitala înfumuraților.

Continuându-mi explorarea, am aruncat un ochi critic înspre London Eye, care de aproape semăna cu roata față de la semicursiera mea rusească, apoi înspre freak-show-ul de la baza acestuia. Poate pentru unii este distractiv, dar pentru mine a fost terifiant. Un tip îmbrăcat în costum de Jack Sparrow alături de un Mickey Mouse grotesc, ambii cu câte o cutiuță pentru bani în față. Un Gandalf și un break-dancer, la câțiva metri de altul, încercând să atragă cât mai mulți turiști în jurul lor. Era până și un fucking Cezar acolo, cu pelerină și scut! Un fel de Arcă (bolnavă) a lui Noe. Mai lipsea Pedobear. Oh, wait, nu. Eram acolo.

Trecem repede peste partea în care Alinuța și-a cumpărat teneși chinezești la un preț de patru ori mai mare decât cel din țara natală și ajungem, după un drum de vreo 4-5 km, la Catedrala St. Paul, în sfârșit o clădire veche mai impozantă. Frumoasă, n-am ce zice, și destul de plină de vizitatori.

După catedrală era însă și cafeneaua lui Paul, de data asta fără titlul de Sfânt, că deh, se mai îmbată omul. Am băut acolo o cafea foarte bună, împreună cu Cristina, care revenise între timp de la cursuri.
Luându-ne la revedere de la Alinuța și soțul ei, ne-am îndreptat către vestitul, celebrul, faimosul muzeu Tate. Fiind aproape de catedrală, trebuia doar să trecem Tamisa pentru a ajunge acolo.

Dar la capătul podului s-a întâmplat o minune.

Trippin' - Partea 1

Bună ziua. Numele meu este Coyote și îmi place iarba. Iarba de pe partea cealaltă a gardului, că e mai verde.
În primul rând îmi cer scuze celor cinci cititori ai mei că nu am mai scris. Am avut lucruri importante de făcut, cum ar fi îmbătatul și vizitatul. Dar după cum zicea o mare clasică (nu, nu ești grasă, ești doar nebună), obiceiurile vechi mor greu, așa că iată-ne din nou aici.

Pentru început, am fost la Păltiniș cu foștii colegi de la Urlătoarea Spumegândă, cu scopul declarat de a mă face praf. Ceea ce am și făcut, împreună cu toată gașca. Nu are rost să intru în detalii, mai ales că multe sunt destul de încețoșate. Menționez doar faptul că la un moment dat, unul din colegi era atât de beat, încât și-a pus bocancii invers și se mira că îl bat. Mențiuni speciale pentru grătarul foarte mare și sistemul audio performant, pe care le-am testat cu generozitate în cele trei zile de petrecere. Ah da, și mențiune specială pentru Alinuța (ex) de la Contabilitate care, jucând cărți cu un pachet de la Playboy (sau ceva asemănător), a declarat furioasă că are o mână proastă și o pizdă bună. Aspect cu care au fost de acord mai mulți colegi, lucru îngrijorător dealtfel. Eu, ca un gentleman ce sunt (cică), am presupus că îi văzuseră mai mulți cărțile. Alternativa era dubioasă.

Dar partea interesantă a fost în acest week-end, când am ajuns, după un zbor luuuung și foarte înghesuit, în Wonderland, home of Alice. Sau în varianta reală, London, home of Cristina. Cei care puteți și aveți posibilitatea, ați văzut deja pozele de pe facebook, cei care nu au avut oroarea probabil nici nu o merită sau n-au cont. Nevertheless, hai să vă fac un rezumat.

Am plecat joi noapte, la 22.30, din autogara Băneasa, cu Wizz Air (a se citi squeeze air), la bordul unui Airbus A320 nou-nouț. Surprinzător, zborul a fost chiar ok, toate cele TREI ORE ȘI UN SFERT. N-am spus Tatăl Nostru decât o dată, deci n-am avut deloc zgâlțâieli. În schimb am simțit ce înseamnă low-cost pe pielea mea, alături de batalionul de oameni care au încăput în avion (într-un mod misterios, aș adăuga).

Eram însă pregătit pentru așa ceva, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Și iată-mă la 23.40, ora locală, respirând aer britanic. Spre marea mea mirare, nu mirosea altfel, spre deosebire de unul din vecinii mei de scaun din avion, care suferise o metamorfoză nu tocmai fericită în acest sens. Am luat autocarul de la aeroport către Londra, fericit că numărul de decolări efectuate de mine era din nou egal cu numărul de aterizări. Pe la două fără zece eram la Marble Arch, în mijlocul unei aglomerații îngrozitoare de oameni și mașini... NOT. Nu era nici dracu pe stradă, zici că eram într-un film SF cu buget consistent. Mi-am potrivit GPS-ul pe căminul Cristinei și am mers pe jos, pe străduțe, doi kilometri. Vezi poza 1.

Pe la 2.20 eram în fața căminului, unde am așteptat-o pe surioara mea cu inima în gât câteva secunde doar. Îmbrățișarea a durat aproape un minut, deja mă simțeam acasă.

Cine fură azi un ou,

...nu va fi neapărat un hoț foarte reușit.

Îmi place să fac călătorii în timp. Ieri, în timp ce mă bărbieream, îmi testam mașina timpului și am dat peste o amintire uitată într-un colț al arhivei.

Bă fraților, eu când eram mai mic, am furat un ou. Deci nu figurat, nu la mișto, am furat un ou. Nu mai reușesc să îmi dau seama când s-a întâmplat, eticheta amintirii era îngălbenită și ștearsă, dar din câte am observat, nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani. Eram la țară, știu că m-am dus la o vecină ca să îi dau ceva de la maică-mea. Sau să îi transmit ceva, nu mai știu. Ideea e că vecina nu era acasă (sau dormea foarte profund), așa că am renunțat după câteva minute să o mai strig. Îmi amintesc foarte clar cum am văzut CUIBUL într-o șură plină cu fân, apoi am văzut OUL, după care nimic nu a mai depins de mine. Războiul din mine a fost unul crunt și sângeros, însă amatorul de senzații extreme din mine a câștigat. Bine, era același care câștigase războiul intitulat "să îmi iau pistolul de jucărie căzut sub leagăn în timp ce leagănul se mișcă foarte repede?", acțiune soldată cu cap spart și față plină de sânge. I should have known better.

Dar, cum ziceam, nu mai eram eu cel ce decidea. Eram posedat de demonul lăcomiei și al desfrânării, așa că am luat oul și l-am dus acasă. Nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el, cred că l-am pus în frigider lângă celelalte, ideea e însă că nu m-am mai putut privi în oglindă cam două săptămâni. Iar la vecina respectivă în curte nu am mai călcat toată vara.

And here I am now. Marele hoț, marele răufăcător. Dădeți-vă!

Fără melodii azi, că nu am net. Vă pup din Păltiniș!

Primăvară colorată

Anul ăsta primăvara s-a lăsat așteptată destul de mult, după părerea mea. Dar măcar ne-a răsfățat zilele astea. Oh, darn, it, am început să vorbesc despre vreme pe blog. I'm doomed.

Urmează Londra. Urmează Vama. Urmează libertate. Am mult de lucru și nu mai apuc să scriu, dar apuc să mă gândesc la obiectivele pe care mi le-am fixat.
Planuri multe, timp puțin. Așa că pe curând, prieteni.

This one is for you, love. A se observa cămașa de forță.



Vă doresc o primăvară colorată.

You know what would be cool?

Ascultând melodia din entry-ul anterior, m-am gândit la o chestie.

Ar fi mișto să ai o pereche de ochelari speciali, cu care să poți vedea demonii din spatele fiecărui om. Să te uiți la el și să vezi cine îi deranjează visele în miez de noapte. Cine îl sperie când stă pe întuneric. De cine își aduce aminte când rămâne pironit cu privirea într-un punct la sute de kilometri depărtare.

Să ieși pe stradă și să vezi fantomele fiecărui om. Unele aliniate în șir indian, așteptând momentul potrivit să se manifeste, altele agățate de picioarele lor, făcându-i să se miște cu greutate. Unele dansând în jurul tău, distrăgându-ți atenția de la realitate, altele stând urcate pe umerii tăi, nelăsându-te să respiri liber.

- Salut, ce mai faci?
- Uite, mă uitam la fantomele tale și mă gândeam că poate aș putea să te ajut să scapi de vreo două.

(That would get anyone in a mental institution, for sure).

Vă imaginați ce ușor ar fi să găsești persoane potrivite pentru tine, cu ochelarii ăștia? Tu îți știi fantomele, știi ce greutate au, în ce măsură sunt guralive sau sadice... Poți să îți faci treburile zilnice, împreună cu fantomele tale, și să vezi că toți avem cârdul nostru de demoni cu care luptăm zi de zi. Și poate cu ochelarii ăștia vei găsi mai ușor persoana de care, dacă te apropii , vă veți anula unul altuia fantomele. Sau majoritatea lor.

Ar trebui să nu mai fumez iarbă când sunt obosit, așa-i?

Maestre, muzica. De data asta două melodii de la același artist. Elsiane meets Imogen Heap. Ladieeees and gentlemen, Nanna Øland Fabricius, aka Oh Land. A little pop for your sparkle.



Oh Land - Sun Of A Gun

Cheesy

N-am fost niciodată un fan al petrecerilor organizate pentru zilele de naștere. Sau al zilelor de naștere, dacă tot veni vorba. Mi se par niște convenții, de cele mai multe ori, niște mici piese de teatru în care ne arătăm unii altora cât de mult ne apreciem prin cadouri și urări. Lame. Poate și de-aia mi-am schimbat data de naștere (am pus 1 aprilie) pe Facebook cu o săptămână înainte de ziua mea, ca să nu primesc texte de căcat de la oameni care de fapt o ard pe fb, nu au vreo treabă cu mine.
Dar la unele zile de naștere nu ai cum să nu te duci, pentru că sunt oameni care știi că nu invită pe oricine la ziua lor. Sunt oameni la care ții și care țin la tine, indiferent de cât timp trece între întâlniri. Ieri a fost o astfel de "petrecere", și pun ghilimele pentru că a fost o reîntâlnire mai mult, cu un om cu un suflet cât el de mare... să îi zicem Bart. Și Bart e un om mare. Am fost câțiva prieteni vechi (ai lui), depănând amintiri, făcând glume pe seama burților sau joburilor, ascultând muzică și uitându-ne la Clarkson, Hammond & May și al lor Top Gear, pentru că deh, mulți eram ingineri auto acolo.
Ziua am sărbătorit-o într-un local discret, deținut de nașii lui de căsătorie (înțelept, prietenul ăsta al meu). A fost o petrecere cam cheesy, la propriu, pentru că pasiunea lui, de când are soție, copil și burtă este prepararea și degustarea brânzeturilor. De fapt, profită de faptul că are simțul mirosului foarte puțin dezvoltat. Avea acolo j'de mii de brânze, sărate, dulci, dar majoritatea atât de împuțite, încât îți dădeau lacrimile când le gustai. Erau bune, însă din păcate, unless you're a fucking mutant, drumul spre gură trece pe lângă nas.
Mă uitam la tot tabloul: Bart, cu setul lui de cuțitașe de feliat brânza, soția lui, fumând un pic de smoală și râzând cu noi, prietenii lui din copilărie, printre care și o blondă foarte interesantă, dar atât de enervantă încât îmi venea s-o bat cu masa, nașii lui, oameni tineri (în spirit) și foarte amuzanți. Era un tablou destul de reușit, după părerea mea, mai puțin putoarea brânzei. Și se vedea în ochii lui Bart că era fericit că eram toți acolo.
Spune-mi cu cine te aduni, ca să îți spun cine ești. Da, a fost frumos.

Și cum orice tort are nevoie de o cireașă, trebuie să vă zic de copiii nașilor lui Bart. Absolut bestiali. Mai întâi Cati, o puștoaică de vreo mmm... 10-12 ani cred. Simpatică foc, și nu vorbește doar pedofilul din mine. Cum m-a văzut, a sărit de pe scaun și m-a abordat, întinzându-mi mâna:

- Bună, eu sunt Cati!
- Umm... Bună Cati.
- Ai cumva telefon mobil?
- Da?
- Pot să îl văd și eu?

Deja îmi aducea aminte de anumite prietene ale mele, și nu datorită vârstei. Mi-am scos noua achiziție, LG-ul meu gay cu touch screen, și i l-am întins. Îl ia, se uită la el după care îmi adresează o privire galeșă și zice:

- Pot să mă joc și eu cu el?

Bineînțeles că nu mi-am mai văzut telefonul toată seara. I l-am mai luat doar o dată ca să verific mesajele, ocazie cu care l-am întâlnit și pe mezinul familiei, Tudor. Un țânc blond, de vreo 6-7 ani, cu o privire care parcă te străpungea. Îmi amintea de mine. Când m-am așezat la masa unde erau ei doi, ea cu telefonul meu în mână, jucând Angry Birds, iar el lângă ea, m-a scanat un pic, după care mă trezesc că îmi spune:

- Tu ești un tocilar!
- De ce? îl întreb, după ce mă opresc din râs.
- Pentru că ai ochelari!
- Și oamenii normali nu au voie să aibă probleme cu ochii? încerc eu să îl debusolez.
- Ba da, dar tu ai și o voce ciudată, îmi răspunde dezinvolt.

Îl liniștesc pe ta-su, care începuse să-l certe, apoi mă întorc la Tudor și îl întreb:

- Dar cum definești tu un tocilar?
- Păi mmm... e un om care poartă ochelari, vorbește ciudat și învață în vacanță.
- Și e bun la matematică! adaugă Cati, cu nasul în telefon.

Teoretic, mă încadram în definiția lor, cu observația că eu învățam în vacanță pentru simplul motiv că după vacanță veneau restanțele.
Ultima scenă a fost când am venit să îmi recuperez telefonul, când, în timp ce negociam cu Cati eliberarea LG-ului ostatic, l-am văzut pe Tudor că mă studia și l-am întrebat:

- Tu știi cum mă cheamă pe mine?
- Nu, cum?
- Tudor.
- Și pe mine! a strigat încântat, după care mi-a întins mâna.

Am dat mâna cu el, dar nu cum dai normal, ci un fel de team hand shake. M-a ținut așa încă un minut, până am terminat de vorbit cu descurcăreața Cati.

Am plecat zâmbind de acolo, realizând că de fapt, oricât de mult m-aș feri să îmi recunosc asta, îmi plac mult copiii (no, not in a Pedobear way).

Sometimes, I scare myself. I'm getting cheesy.

Now, for the dubstep.

Lovely

Cu versuri cu tot.



M is for Matrioșka.

Dacă...

Dacă ați văzut cumva că un articol de aici a dispărut, să nu vă îngrijorați. O să apară în altă parte, ceva mai încolo...

M is for Matrioșka.

Simțiri

Unii oameni mă simt. Și eu simt unii oameni. Ce bine ar fi să fie suficient, asta.

Tocmai am dat, mulțumită spectaculoasei Cris, de o mulțime de bunătăți muzicale. Here's one.

Vremuri tulburi, monșer!

Bună dimineața :)

Am citit azi una bună: everybody stops smoking sooner or later. Analog, orice are un sfârșit. Lucrurile rele și lucrurile bune, lucrurile bune care au devenit rele și lucrurile rele de care credeam că avem nevoie. Nu ai nicio garanție legată de timp (vorba aia, daca vrei garanție ia-ți un toaster), așa că tot ce îți rămâne de făcut e să fii perseverent în lucrurile ce depind de tine și relaxat în cele supuse hazardului.

În jurul meu, lucrurile se rotesc cu o viteză din ce în ce mai mare, și OMEGE de când așteptam asta (am început și eu să vorbesc doar despre mine, ca Miezu, ați observat? :)) ). But, for once, lucrurile se rotesc în jurul meu, nu mai există elemente perturbatoare și nu mai oscilez. Mă distrez de minune cu Wuf, muncesc de-mi sar capacele (de cele mai multe ori), bula mea de liniște a devenit confortabilă, atât de confortabilă încât nici nu prea mai scriu aici (cine mă cunoaște, știe când scriu eu cel mai mult).

Știți ce este un giroscop? Pe scurt, este un obiect ce își menține orientarea, indiferent de factorii externi.

Giroscopul nu are nevoie de nimeni.

Principiul giroscopului este următorul: cu cât se rotesc mai repede componentele interne, cu atât este mai greu de influențat el. Cine s-a jucat cu un Power Ball, știe despre ce vorbesc.

Așa că, să vină vremurile tulburi. Să se miște lucrurile în jurul meu. Pentru că giroscopul meu merge brici acum.

Vă las cu niște muzică clasică masacrată ce îmi aduce aminte de The Fall.

Chocolate is better than love at first sight

Nu am reușit să mă decid pe care dintre ele să o postez, așa că le voi posta pe amândouă.

Doamnelor și... ummm... da, Lisa Mitchell:



Too soft? Încercați Lisa Mitchell:



Salutări de pe norul meu!

I follow

Și ce dacă îți merge bine? Și ce dacă îți merge rău? Și ce dacă azi ai plâns? Sau ai râs? Cui îi pasă, dar cu adevărat, să simtă ce simți tu? Nimănui, în afară de tine. Ai avut azi o zi bună, te mulțumești cu ea sau nu. Ai avut o zi proastă, o înghiți sau nu. Ce face diferența de fapt, daca nu felul cum iei ceea ce ți se întâmplă? Încearcă să nu te mai lupți cu tine și încearcă să nu te ferești de lucrurile de care ți-e teamă. Te vor ajunge din urmă la un moment dat.
Nu mai crezi poate în iubire. În perechi. Sau poate trăiești dorindu-ți pereche. Poate îți dorești asta și o ascunzi chiar și de tine. Dar în final, trebuie să fii singur, să îți iei picioare în gură de la viață, să experimentezi orgasmul suprem, să fii în toate locurile însorite și toate colțurile îmbâcsite.
După care vei ști EXACT ce vrei.


Aș fuma un joint acum.

Death is all around us, because life is all around us. You cannot separate the two. Azi ești bine, mâine te coboară și te lasă acolo. Și când ești de față când cineva este coborât, începi să te întrebi ce contează.

Dar destul despre asta.

Azi am condus pentru prima dată de muuult timp The Mistery Machine, duba cu care am făcut turul Europei anul trecut. Mi s-a făcut așa un dor de libertatea pe care am simțit-o atunci, încât mi-am promis că voi repeta experiența. Cu muzica dată tare. Cu mâncarea în ghiozdan. Cu lumea la picioare.

Mă simt bine.

Mai sunt doar câțiva pași de făcut, ca să pun lucrurile în ordine. Și nu mă voi opri.

Update

Luni plec la Sușeava. O să zbor iar. De ce ți-e frică... Dar măcar o să fie mai distractiv, că o să zbor cu o rablă de AN42.

În rest toate bune, familia e sănătoasă, banii curge, femeile mă iubește și prietenii e aproape.

Cris strikes again. Am devenit fan.



O să (sper să) am o bombă în curând. Dar să vedem cum merg interviurile :D

Hugz!

Muzică

Nu mi-aș putea imagina viața fără muzică. Uite de ce:



Uneori e singurul lucru care îmi mai ține sufletul cald.

Domnișoară, vă dați jos?

Să nu-mi spuneți că nu știți bancul. E vechi și e exact în stilul care îmi place mie, total imprevizibil.

O să vă rog să aveți un pic de răbdare cu mine anul ăsta, pentru că blogul pică oarecum pe planul doi. Sau trei. Mmm... Patru? Nu, ideea e ca anul ăsta este foarte important pentru două din elementele planului meu de a cuceri lumea™. Wuf și asociații se vor ocupa de prima parte (btw, am aflat recent că firma noastră se ocupă și de imaginea de marcă și distribuția de ... legume), iar a doua parte ar trebui să fie deja în mine, trebuie doar s-o scot la lumină. Ambele componente au nevoie de eforturi destul de mari din partea mea, deci să nu vă supărați pe mine, mai ales tu, cea care mă vizitezi de la biroul tau nemțesc atât de des (ce, credeai că nu observ? îți mulțumesc pentru fidelitate).

Am uitat să vă spun cum a fost la Munchen, dar în afară de niște băieți care făceau surf pe râu la 3 grade Celsius, de o nemțoaică (de la mama lor, din Berlin) foarte simpatică și de o ședință desfășurată integral în limba lui Goethe, nu am ce să vă zic. Ba am, dar n-o s-o fac, pentru că am nevoie de cheful ăsta de scris pentru alte... ummm... scrieri ale mele.

Dacă aveți întrebări sau înjurături, mă găsiți pe Yahoo Messenger la id-ul luateardracu, cum scrie și în profil.

Hai că nu vă mai rețin, uite și melodia regulamentară. E veche deja pe Guerilla, știu, dar mă încântă în mod plăcut: Days Ahead.



Ah, să nu uit bancul:

- Domnișoară, vă dați jos?
- Da.
- Cu ce? Că miroase bine!

Poza de aici.