Engrish returns!

Vă povesteam în unul din entry-urile anterioare de fenomenul Engrish, mai exact limba engleză pocită într-un mod barbar, în general de către chinezi şi coreeni. Ei bine, China strikes again. De data asta, printr-un manual al unui dispozitiv paralizant. Beware the HEAVY DUTY STUN GUN!!!



După cum se poate citi şi în FEATYRES, acest aparat e foarte capabil, are un super-sistem-LED-economiseşte-encrgie-durabil şi o capacitate intrinsecă de încărcare, foarte uşor de transportat. Dar cel mai important cred că este "special design good outlook", deci avem nişte perspective de invidiat cu aparatul ăsta.

Durerea de cap apare însă când ne uităm pe partea cealaltă a "manualului".



Vă invit să traduceţi asta: "one of our new designs have under mprovment then old designs". De fapt, vă PROVOC s-o faceţi.

Absolutely shockjing!

Vă las cu Kid Cudi şi cu versurile lui (puţine, dar cuprinzătoare):

All the crazy shit I did tonight, those will be the best memories
I just wanna let it go for the night, that would be the best therapy for me

Gimnastică de înviorare! Oh yeah, and naked chicks.



P.S.: Şi acum întrebarea doi: descoperiţi care din cei doi (David Guetta sau Kid Cudi) a fumat foarte multă iarbă în timpul filmărilor. HINT: se vede în privire.

It takes a junkie to know a junkie.

Te-aş recunoaşte din o mie...

Dacă ar trebui să te găsesc într-o mulţime de oameni în continuă mişcare, mi-ar fi atât de uşor...
Chiar dacă aş fi orb, aş putea să îţi recunosc glasul dintr-o mie de voci, toate suprapunându-se.
Chiar dacă aş fi surd, aş putea să îţi simt atingerea dacă o mie de mâini m-ar atinge în acelaşi timp.
Dacă pielea mea nu ar mai fi capabilă să simtă ceva, ţi-aş recunoaşte parfumul chiar de ar fi amestecat cu alte o mie de parfumuri.
Iar dacă simţul meu olfactiv ar fi debusolat, aş putea recunoaşte gustul tău printre o mie de mirodenii.

Şi, dacă toate simţurile ar complota împotriva mea, tot aş şti când eşti lângă mine, pentru că numai apropierea ta mă linişteşte în felul ăsta.

Oricât de orb aş vrea să fiu, oricât de surd aş vrea să par, oricât aş încerca să nu ating, să nu gust, să nu simt nimic, îmi dau seama în fiecare moment cît de departe eşti.

Just a thought.



Mulţumesc pentru melodie, E.V.E. :)

MaxGyver

Max Pain: ar trebui sa ma fac MacGyver
Coyote: de ce, ai facut un walkie talkie dintr-o agrafa si doi cartofi?
Max Pain: :))
Max Pain: nu, dar am reparat un dvd-player cu o bucatica de elastic de la o pereche de chiloti
Coyote: da, se incadreaza :))

Într-o zi o să auziţi de Max Pain la radio. Să sperăm că legat de premiile Nobel, nu de o explozie care a ras de pe hartă un oraş de pe Coasta de Azur. Keep up the good work, man!

Ceasul cu probleme psihice

Ceasul meu are un acumulator care e încărcat de oameni. Oamenii cu care socializez, oamenii care țin la mine și la care țin, îmi fac ceasul să funcționeze exact cum ar trebui să funcționeze un ceas elvețian. Ei bine, de ceva timp, ceasul meu a început să aibă un comportament ciudat. Secundarul stă pe loc patru secunde, apoi înaintează repede-repede cu patru secunde. Per total, e tot acolo. Dar se mișcă mai puțin. Până de curând, n-am luat în seamă tic-pauză-pauză-pauză-pauză-tac-ul, dar am observat că uneori, rareori, își revine. Salvarea a venit de la Blue Eve:

Coyote: ceasul meu sta patru secunde, apoi inainteaza repede patru secunde
E.V.E.: asta e cea mai draguta poveste mica pe care am auzit-o in ultima vreme
E.V.E.: ceasul care ţopăie
E.V.E.: cate patru secunde si care se odihneste tot pe-atatea pentru ca e obsesiv-compulsiv si tine la simetrie

Căutând în manualul Studiul Comportamental al Ceasurilor, o carte groasă cu coperți albastre scrisă de niște doctori cu nume ciudate, am găsit o singură referire la aceste mișcări bizare, și anume la capitolul Ceasuri Obsesiv-Compulsive:

"În cadrul acestei maladii, ceasul devine blocat într-un model de mișcări repetitive, de cele mai multe ori lipsite de sens, mișcări ce sunt foarte dificil de corectat."

Am rămas foarte surprins. Ceasul meu elvețian, care îmi dă încredere în mine, care mă face de neînvins, s-a defectat! Ceasul meu a devenit obsesiv-compulsiv, blocat pe niște mișcări fără rost. Cam... Cam ca și mine. Citesc mai departe:

"Terapia comportamentală este cea mai bună metodă de a învinge această maladie. Se izolează cauzele acestui comportament, apoi, treptat, se mărește expunerea la mișcări normale".

De-acum, când ceasul meu începe să dea semne de maladie obsesiv-convulsivă, știu că a venit timpul să mă întâlnesc cu oameni frumoși, e timpul să pornesc în noi aventuri. În felul ăsta, ceasul meu cel dereglat are o șansă în plus să facă tic-tac, nu tic pauză pauză pauză pauză tac.

----

Tahnk you, Eve, for the inspiration. This is 4U:



This is how we learn.

Table for two

Apăsați întâi play.





Restaurantul era mai plin decât de obicei, în ciuda vremii și a restaurantului nou-deschis peste drum.
Era 1 iunie, iar afară ploua cu găleata. Paul se uită la bărbatul care tocmai intrase: îmbrăcat elegant, cu o mină de om distrat, își scutura umbrela viguros. Se apropie de el, dorind să îl ajute, dar fu întâmpinat de un zâmbet cald și de cuvintele bărbatului:

- Îți mulțumesc, cred că îmi mai amintesc unde să pun asta.

Apoi își puse umbrela în stativul special de pe hol și intră în sala mare a restaurantului.

- Doriți o masă?
- De fapt, am o rezervare, o masă pentru două persoane.

În acel moment, șeful de sală, care tocmai trecea pe acolo, îi făcu un semn chelnerului să se dea la o parte și zise:

- Bine ați revenit, domnule. Masa dumneavoastră este pregătită, exact așa cum am stabilit. Poftiți.
- Vă mulțumesc.

Șeful de sală îl însoți până la masă, apoi îl întrebă:

- Vă pot oferi ceva de băut, până sosește doamna?

Bărbatul încuviință cu o mișcare scurtă a capului, apoi începu să studieze persoanele aflate la celelalte mese.
În scurt timp, apăru și ea. Frumoasă, cu părul tuns scurt, aproape băiețește, îmbrăcată într-o rochie fină, îi mulțumi taximetristului care îi ținuse umbrela până la intrare, apoi se îndreptă cu mișcări line către masa la care stătea el. Se îmbrățișară prelung, apoi se așezară la masă, începând să își vorbească. Se vedea după gesturi și după priviri că se cunoșteau de mult, dar felul cum străluceau amândoi de fericire i se păru oarecum nefiresc, așa că Paul se apropie de șeful de sală și îl întrebă:

- Îi cunoști?
- De cinci ani, da.
- Cinci ani? Și cum se face că eu nu i-am văzut niciodată aici? Totuși, lucrez de șapte luni...
- N-aveai cum să îi vezi. Este a doua oară când vin aici.

Văzând privirea mirată a lui Paul, șeful de sală continua:

- Prima dată când au venit, el era un puștan de douăzeci și ceva de ani, iar ea nu cred că avea mai mult de douăzeci. Au cinat la aceeași masă, după care s-au îmbrățișat și ea a plecat. Erau foarte triști amândoi. Când i-am adus nota, m-a invitat să iau loc și mi-a spus să rezerv masa respectivă peste exact cinci ani, la aceeași oră. Inițial și eu am fost foarte mirat, dar mi-a explicat totul. Nu voi intra în detalii, dar pot să îți spun că sunt doi oameni care au sentimente foarte puternice unul față de celălalt, dar care au fost nevoiți să se despartă.
- Nevoiți?
- Ți-am zis că nu intru în detalii. Oricum, e legat de o mutare în altă țară, el fiind diplomat. În fine, ideea e că au stabilit să se întâlnească aici, în cinci ani, indiferent ce s-ar fi întâmplat între timp. De fapt, chiar am făcut un pariu cu șefu, cel bătrân, care a murit acum doi ani, că n-o să țină treaba, că au fost doar niște promisiuni de copii. Se pare că am pierdut.

Paul se uită lung la cei doi, care păreau prea absorbiți unul de celălalt ca să mai vadă privirea lui. Fu trezit din gânduri însă de șeful de sală, care îi spuse pe un ton mai puțin prietenos de data asta:

- Acum mișcă, nu mai beli ochii, ia o sticlă de șampanie și du-o la masa lor. Spune-le că e din partea mea.

Paul se îndreptă către bucătărie, nu înainte să mai arunce o scurtă privire celor doi. "Poate că uneori mai merită să crezi în oameni", își spuse el în gând, în timp ce deschidea ușa de la bucătărie.

----

Restaurantul era mai plin ca în alte zile, dar pentru bărbatul elegant și femeia cu mișcări grațioase, nu mai existau nici mese, nici oameni, nici vremea de-afară. Se țineau de mână, și lumea lor se concentra în acel punct, în acel moment.


Poza e luată de aici.

Operațiunea "Oglinda" (V)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.

ETAPA 5 - Menton-Veneția, deși punctul de oprire nu a fost chiar Veneția ci un orășel învecinat, Mestre.
Am plecat de la Max dimineața devreme, pe la 10 adică, ocazie cu care am observat că Miezu începe să se obișnuiască cu trezitul de dimineață. Ori asta, ori am devenit eu foarte convingător. Naaah. Oricum, bucuria a fost destul de scurtă, pentru că în maxim două ore a adormit la loc, lăsându-mă singur pe autostrăzile Italiei. "Hei, pot să fac și eu asta, pot să mă orientez și eu după indicatoare", mi-am zis. Nu puteam să mă înșel mai mult, pentru că într-un interval de două ore, cât a dormit, am reușit să mă rătăcesc atât de rău, încât am ajuns fix unde eram când a adormit GPS-ul. M-am recunoscut înfrânt și am trezit-o, știind ce mă așteaptă. Bineînțeles, după ce s-a dezmeticit și și-a activat sateliții, în 10 minute eram din nou pe drumul cel bun.
Vreo 6-7 ore mai târziu ieșeam de pe autostradă, îndreptându-ne către un nou hotel găsit de Max (nu ne-am învățat minte prima dată). Ne-a pus pe gânduri faptul că până la cazare, am văzut vreo 30 de prostituate care "așteptau autobuzul", dar am zis că nu există pădure fără uscături. Conform descrierii lui Max, hotelul era mișto, cu mobilă venețiană, cu textură frumoasă pe pereți... Conform realității, părea mai degrabă o casă de toleranță. Pereții roșii, dar un roșu foarte viu, oglindă deasupra patului, oglindă vizavi de pat, două veioze și atât pe post de lumină... Cam așa:


La insistențele Miezului, pe la 8 seara am purces la vizita de lucru în Veneția, vizită care a durat vreo 3-4 ore. După această vizită am înțeles de ce te rătăcești pe autostrăzile din Italia: au experiență la dezordine. Dacă nu eram cu Le Miez, probabil aș fi rămas trei săptămâni în Veneția, incapabil de a găsi ieșirea din labirintul de străduțe (absolut superbe, dealtfel). Pe scurt: am parcat Mistery Machine-ul pe o străduță de lângă gara din Mestre, un loc unde mișunau marocanii (deci mașina era în siguranță), am luat un autobuz până în Veneția (pe nașpa, fără bilet), apoi am luat Vaporetto până la podul Rialto, apoi am colindat pe jos toate cotloanele minunatului oraș. Aproape romantic, aș putea spune.


Ne-am întors la cazarea porno pe la 12 noaptea, obosiți dar fericiți.

ETAPA 6 - Veneția-Arad via Graz. Drumul foarte frumos, am trecut și prin Slovenia câteva sute de km, și nu știu la alții cum e, dar eu parcă pluteam, atât de frumos fusese totul. La Arad ne-am cazat în același loc ca la ducere, parțial și pentru că subtilizasem cheia de la cameră și o plimbasem prin toată Europa.
Singurul lucru care mai merită menționat în această etapă este halul în care am putut să râdem seara, uitându-ne la poze. Poate era și de la oboseală, nu știu, ce știu sigur e că am râs cu lacrimi.

ETAPA 7 - Arad-București via Zalău. Pentru că tot eram "în zonă", am făcut un ocol în ultima zi a expediției noastre și am vizitat-o și pe Cristina, ocazie cu care am mâncat (excelent) de prânz în Zalău. Ne-am îndreptat apoi spre casă, unde am ajuns pe la 10-11 noaptea. Mie mi-a luat cam o săptămână ca să reușesc să absorb toate lucrurile ce s-au petrecut în această aventură, de aceea am și postat relativ târziu experiența.

Bilanț

5300 km în zece zile. Ați putea zice că sunt nebun, știu, dar mie mi-a plăcut la nebunie. 9 țări, 5 orașe în care am dormit, 2000 de poze, schi în Elveția și plajă pe Coasta de Azur, libertate totală... Și pe lângă toate astea, aventura cu traficul de mobilă. Există un Dumnezeu.

Speaking of which, vă rog să mă scuzați acum, trebuie să mă duc să sparg niște ouă. Paște Fericit, dragii mei!

Operațiunea "Oglinda" (IV)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.


Ei bine, da. Ne aflăm în ziua cu numărul 5 a călătoriei, cazați la fratele meu cu vedere la munți (poza de mai sus e făcută pe balconul apartamentului său). După un nou set de lupte eroice pentru trezirea Miezului, ne facem drum spre pârtia de schi. Eu, Le Miez, schiurile și The Mistery Machine. Este deja ora 9.30, dar spre norocul nostru pârtia de schi, dat fiind că ne aflam în Elveția, este la fix o oră cu mașina. Am zis pârtia? Nu, mai degrabă MAMA pârtiilor, Les Crosets, o regiune cu 650 km de pârtie. 650 km. Cam cât am făcut cu mașina în prima etapă, într-o zi întreagă. Urcăm frumos cu telescaunul până la 2277 m, apoi ne facem de cap. Cum să nu îmi fac de cap, când am echipament complet de schi pus la dispoziție de fratello, urcări gratuite pentru mine și Le Miez datorită cartelelor lui magice și o vreme tocmai bună de bronzat cu urme de ochelari (ceea ce am și făcut)?


Patru ore și jumătate mai târziu, mâncăm la cabană, numărându-ne dinții rămași după căzături, suspinând obosiți, prăjiți de soare (eu) și foaaarte lipsiți de griji. Ne îndreptăm apoi spre casă, just in time for a lovely evening in a pub, pe malul lacului Geneva.

ETAPA 4 - Vevey-Menton - Ziua 6, pornim cu voioșie către Max Pain, situat mai la sud, la o distanță de 500 km de Vevey (pe Coasta de Azur, ca să fiu mai clar, în stațiunea Menton de la granița cu Italia). V-am mai povestit despre localitatea lui de reședință, aici. Traversăm tunelul Gd. Saint-Bernard, pentru că trecătoarea e închisă (dooh), apoi mergem vreo 400 de km prin Italia și voila, cum zic mâncătorii de croissante. Ne cazăm la un hotel găsit de Max (vorba vine "găsit", că hotelul e poartă-n poartă cu casa lui), un hotel plin de plusuri, dar și de minusuri. Plusul ar fi că unul din geamuri dă fix în curtea unei școli, deci pedofilul din mine se simte minunat, minusul este că hotelul, cu linoleu pe jos și cu uși mai vechi decât mine seamănă mai degrabă cu un azil de bătrâni. Condițiile s-au dovedit ok, totuși, mai ales că am dat doar 38 de EUR pe noapte (yes, we are cheap bastards).
Seara ne urcăm în Max-Pain-mobil, o luăm pe prietena lui Max de la serviciul ei din Monaco, apoi tragem o fugă până în Italia să mâncăm o pizza ca la italieni acasă. Și dacă tot eram acolo, am vizitat și pozat un castel (locuit, dealtfel). Așa, scurt.



Ziua 7 este zi de Monaco. Plecăm de dimineață (pe la prânz adică) cu trenul, două stații, 15 minute maxim. Debarcăm în altă lume. Mașinile (Bentley, Lamborghini) și bling-ul par familiare într-un fel, dar la o inspecție mai atentă realizezi ce tinichele avem noi în comparație cu banii ce se vehiculează acolo. Un exemplu destul elocvent ar fi ăsta:

pe marginea mării, la noi (via http://bogdan.sn.ro )



și la ei...



Da, frate. Noi n-avem defibrilatoare în spitale, ei au PE STRADĂ! Dar hei, am venit aici pentru relaxare, nu pentru nervi, așa că ne continuăm explorarea Monaco-ului cu o vizită în castelul lui Albert, apoi cu o plimbare prin grădina japoneză și un marș forțat (pe jos, adică) pe traseul de Formula 1. Ultimul loc prin care trecem în drum spre gară este Cazinoul, unde întâlnim niște valeți foaaarte scârbiți de viermii care făceau poze prin zonă și niște mașini pe care le mai întâlnești uneori și la Mamaia, dar cu un fundal muzical caracteristic.

Eu și cu Miezu abia ne mai ținem pe picioare, Max însă e la fel de vioi ca întotdeauna, motiv pentru care luăm masa în Menton și apoi mai vizităm un castel, de data asta însă în Franța, la Èze. Ne întoarcem acasă și ne punem pe dormit, pentru că urmează etapa 5 - Menton-Veneția. Care


VA URMA

Episodul 5

Operațiunea "Oglinda" (III)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI.

ETAPA 2 - Arad-Feldkirch - cea mai lungă etapă. După prima din nenumăratele lupte de trezire cu Miezu, care se pare că are alergie la aerul de dimineață, ne îmbarcăm în Mistery Machine cu direcția Nădlac. Moment în care realizez cu oroare că nu merge priza de alimentare de la dubă, acest lucru făcând inutil GPS-ul. Dar, matematic vorbind, Miez + internet wireless de la gazdă + hârtie A4 + pix = GPS, deci problema este rezolvată și pornim la drum.
La vamă eram deja transpirat și îmi tremurau genunchii, mai ales când vameșul mi-a zis să deschid în spate și m-a întrebat "ce avem noi aiiiici?". M-am liniștit doar după ce l-am văzut satisfăcut de răspunsul "niște mobilă pentru mătușă-mea din Germania" dat cu detașare (lol) de mine.
Două vignete mai târziu, sunt în Austria, simțindu-mă confortabil și plăcut uscat. Drumul, asistat de sateliții Miezului, se desfășoară fără probleme până aproape de hotelul (ales tot de Le Miez) Löwen. Hotel care, ca să vezi, era lângă o biserică. Biserică cu ceas. Ceas cu DONGGG.



Cazarea a fost impecabilă, deși un pic cam scumpă (74 EUR pe noapte, cameră dublă), și după un drum de 1200 km, am dormit ca un prunc acompaniat de clopote de biserică. Dar nu înainte să îl sun pe vărul și să îi spun în glumă că i-am adus mobila și oglinZILE. Râsul lui a fost destul de forțat, dar s-a calmat rapid.

ETAPA 3 - Feldkirch-Vevey via Sissach. Deja începem să ne obișnuim cu "viața pe drumuri". Ne întâlnim dimineață cu vărul traficant, prietenul său japonez și mini-van-ul lui, în care, go figure, nu încăpea mobila decât pe bucăți. După îndelungi discuții care durează 10 minute, se face o schimbare de plan. Și anume, vom intra în Liechtenstein, eu în față cu POT-ul, Miezul și mobila, iar vărul în spatele meu cu mini-van-ul și cu japonezul. În caz că eram opriți, se opreau și ei și începeau să tragă. De timp, cu explicații gen "e mobila japonezului, pe care o ducem de la reședința acestuia din Viena la reședința acestuia din Elveția". După o cafea, o rugăciune scurtă la biserica de peste drum și o vestă cu grenade, pornim spre graniță. Care era 300 de metri mai încolo. Încetinesc pentru a trece peste speed-bump, pulsul este la maxim, palmele îmi transpiră, ochiul drept clipește incontrolabil... Mă uit la vameșii din Liechtenstein. Eu la ei, ei la număr. Eu la ei, ei la fața mea. Îi salut cu o mișcare ușoară din cap și un "Morgen" prin geamul închis, îmi răspund la fel. Mă uit în continuare la ei în oglindă, ei probabil încearcă să-și dea seama de la ce dracu vine RO. Accelerez ușor, cu mobila gemând în spate. Merg prin câmp vreo 800 de metri. Trec un pod, după care GPS-ul aka Miez mă anunță că am intrat în Elveția. Felicitări, traficul de mobilă a fost încununat de succes.
Continuăm drumul, mergem la restauratorul de mobilă, trecând mai întâi pe la japonezul prieten despre care aflăm în treacăt că este cel puțin putred de bogat, rudele lui deținând Seiko și Epson. Nu ne lăsăm intimidat nici de el, nici de casa lui demnă de reviste de profil (în care chiar a apărut), nici de pisicile Akira și Ginger și nici de familia lui perfectă, și bine facem, pentru că japonezul este un tip super de treabă și cu un râs foarte molipsitor. Lăsăm mobila la restaurator, apoi pornim spre fratele meu la fel de elvețian ca și vărul, acolo urmând să dormim următoarele două nopți. Ajung la frate obosit, dar cu inima și mașina mult mai ușoare. Realizez abia seara, în timp ce facem o plimbare pe malul lacului Geneva, că SUNTEM LIBERI! Operațiunea fiind încheiată, mai aveam fix o săptămână de colindat prin Europa, fără destinații precise sau lucruri de făcut neapărat.
Următoarea zi ne-am petrecut-o lenevind, vizitând Vevey-ul, făcând nenumărate poze, iar seara am ieșit în oraș, orașul Lausanne, cu escală la Muzeul Olimpic. But wait, it gets better!

Pentru că ziua următoare (ziua 5) am petrecut-o la schi.

VA URMA!

Episodul 4

Operațiunea "Oglinda" (II)

Vă recomand să citiți articolele în ordine, începând de AICI

După cum vă și așteptați, nici autoritățile și nici accidentele nu au reușit să mă oprească din a realiza ce mi-am propus, ca urmare după evenimentul nefericit am continuat pregătirile pentru transport. Punându-mi mintea cea răsturnată la contribuție, am decis să mințim autoritățile că ducem mobila în Germania (membră UE), urmând ca în Austria să vină vărul cu altă dubă și să o strecoare el în Elveția. Dacă e bal, păi bal să fie.

Următoarea etapă, foarte importantă dealtfel, a fost să-mi găsesc un copilot. Copilotul trebuia să îndeplinească următoarele cerințe:

a) să îmi fie util (la orientare, la ținut treaz și în general la capitolele unde am aceleași veleități ca și o găină beată fără cap)
b) să mă poată suporta (probă eliminatorie)
c) să ne simtem bine împreună, pentru că nu era vorba doar de un transport și atât
d) să îmi împărtășească entuziasmul pentru aventură.

După îndelungi interviuri și ședințe, s-a ales copilotul perfect, și odată cu el, și traseul, pentru că operațiunea Oglinda s-a transformat din acel moment într-o combinație între util și plăcut. Copilotul, ați ghicit, era nimeni alta decât Le Miez, aleasă atât pentru capacitățile ei de comunicare/comunicație, cât și pentru plăcerea pe care mi-o provoacă călătoriile pe care le facem împreună.

Conform contractului, programul a devenit: transportăm mobila apoi suntem liberi să colindăm pe unde ne țin buzunarele, doar eu, ea și duba. Dar, din cauza faptului că unii dintre noi mai și muncesc, aveam doar 10 zile la dispoziție să facem toate astea. Nu am avut nimic altceva foarte fix, am făcut mereu programul de pe o zi pe alta, și să fiu al dracu' dacă nu ne-a ieșit foarte tare, frate.

Ultima etapă a pregătirilor, de care m-am ocupat personal, împreună cu Marele T, a fost încărcarea obiectelor în dubă, care apropo, avea numărul XX-69-POT. Bineînțeles, ca și toate celelalte lucruri în care se implică T, încărcarea s-a desfășurat fără probleme (el căra și eu țineam uși, evident). Iată rezultatul, pozat ceva mai târziu (duba + obiecte + bagaje):



Hauleu, zici că ne mutam la Italia, mai lipsea calul, mânca-ți-aș.

The trip


ETAPA 1 - București-Arad, pe un drum absolut execrabil. Suspinam la fiecare groapă, odată cu mobila, însoțit de chicotelile Miezului, care nu cred că înțelegea prin ce trecusem ca să ajung până aici. Asta pe lângă faptul că mi se subliniase foarte clar că dacă marfa nu ajunge în stare bună la destinație, voi fi folosit la recoltare de organe.
Pe drum am întâlnit și un semn foarte amuzant, mai precis "STOP accidentelor. Viața are prioritate", sub care era scris cu markerul "Viața bate filmu". Am suspinat, din nou în același timp cu mobila, la citirea panoului. În rest, vreme frumoasă, Miez în formă, ceasul de la dulap ne mai trezea din când în când din toropeală cu un DONGGGG (niciodată la ore fixe însă), gazdă primitoare la Arad...
Ca să sărbătorim etapa încheiată cu succes (care putea fi și singura, dacă eram întorși la vamă), am scos-o pe păpușe la Mall cu duba. Am mâncat chinezește, ne-am plimbat un pic, am făcut niște poze și apoi ne-am retras pentru binemeritata odihnă.



VA URMA...?

Episodul 3

Operațiunea "Oglinda" (I)

Dat fiind că Le Miez cam trage chiulul în ultima vreme, voi face eu un scurt rezumat al aventurii noastre prin Europa cu schiurile și oglinda.

Well, da. A fost o combinație destul de ciudată, dar, precum toate combinațiile încercate alături de balanța cu surâs circular, a fost o combinație ce până la urmă s-a dovedit a fi câștigătoare. Dar să începem.

Racolarea

Totul a început în urmă cu o lună și un pic, când vărul meu elvețian mi-a propus să transport niște "lucruri" pe care le moștenise de la o rudă din România. Atunci am auzit pentru prima oară de Oglindă, și am scris așa pentru că e orice, numai substantiv comun nu.

Am avut o primă întâlnire în locul de depozitare al "mărfii", ocazie cu care am stabilit și detaliile călătoriei: urma să transport un dulap cu ceas (bestial ceasul, avea inclusiv gong), o oglindă și un serviciu de masă pentru 12 persoane la sediul lui central din Elveția. Am refuzat să transport și tabloul pe care îl dosise printre farfurii, pentru că la Rahova s-au înăsprit condițiile și nu aveam chef să îmi arunce T portocale cu praștia peste gard, dacă eram prins la vamă.


Nu de altceva, dar orice poate fi încadrat la capitolul "artă" nu trece de Vamă fără o ștampilă de la Patrimoniu. Oricum aveam emoții serioase cu privire la oglindă, pentru că puteai să juri că era proaspăt fabricată pe la 1920. Nu era singura mea emoție legată de oglindă, dar voi reveni asupra acestui subiect mai încolo.

Am stabilit că voi închiria o mașină pe care o voi conduce chiar eu până în Elveția, protejând obiectele cu prețul vieții. Au urmat detaliile financiare, precum și mențiunea mea că e posibil să am nevoie de un copilot. Tratativele inițiale fiind încheiate, au urmat

Pregătirile

Grație unui prieten binevoitor, am făcut rost de un VW Transporter, mașina perfectă pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Acest prieten binevoitor era de asemenea și un prieten foarte distrat, însă. Am realizat cu câteva zile înainte de plecare că, deși mașina terminase leasingul prin 2009, nu avea talonul nou. Făcând un sumar,

- mașina nu avea acte
- mobila nu avea acte (exista doar un certificat de moștenire foaaarte vag)
- eu nu aveam acte (ultimul pașaport al meu a expirat cu muuult înainte să intrăm în UE)

Situația nu era așa gravă, pentru că aveam 10 zile să fac toate actele. Umm... Nu, situația era FOARTE gravă. Așa că, în lipsă de soluții alternative, m-am pus pe treabă. Și dă-i tată și aleargă! Circa Financiară, Trezorerie, Pașapoarte, Înmatriculări, Vamă. Vama a reprezentat și punctul terminus, pentru că mi s-a spus pe un ton răspicat și foarte amabil (not) că nu am voie să îmi transport mobila în Elveția singur, am nevoie de un transportator autorizat (CMR, carnet TIR etc.).

Și cum mă întorceam de la vamă, gândindu-mă că nu mă pot opri doar niște vameși amărâți din această aventură, m-a oprit un refugiu de tramvai. De fapt nu m-a oprit, că am mers mai departe, dar deplasarea este destul de dificilă când ești cu roțile în sus, așa că în cele din urmă m-am oprit. Ca de obicei, eu n-am pățit nimic, Smart-ul cu care eram a avut însă nevoie de transport cu targa. Oh well, mi-am zis, faptul că n-am murit nu poate fi decât un semn că trebuie să merg mai departe.

VA URMA...?

Episodul 2