Hai-hui

Nu mi se întâmplă foarte des să scriu de aici. Sunt în vagonul 4 și ascult bătaia ritmică a roților de fier în timp ce scriu aceste rânduri. Afară totul e alb, și nici măcar noaptea înnorată nu reușește să ascundă asta. Câte o lumină mai săgetează întunericul albicios, iar atmosfera pare de film. Și poate chiar este dintr-unul.

Suntem doar noi doi în compartiment. Avem un drum lung de străbătut, dar îmi plac călătoriile, ca și călătorii. În tren, toți suntem dezrădăcinați, autonomi, parcă lumea este la ani-lumină, nu de partea cealaltă a geamului.

Împărțim o sticlă de suc, ne încălzim cu o glumă, ne uităm lung la peisajul de afară și apoi privim unul la celălalt, știind ce dorim să ne spunem. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, când e vorba de noi. Ne știm atât de bine, încât ne putem răspunde la întrebările pe care nu ni le-am pus unul altuia încă.

Unde mergem? Trenul ajunge în Gara de Nord, acolo unde așteptam de fiecare dată la capătul peronului, cu inima bătând ca o nebună. Noi, pasagerii, ajungem toți în același loc, unii mai devreme și alții mai târziu. Ne mai uităm o dată lung unul la celălalt, ne luăm de mână și ne bucurăm în liniște de călătorie.

Să aveți un an nou plin de bunătăți, să savurați din plin drumul pe care îl aveți în față și să nu uitați că în trenul ăsta suntem toți, indiferent de unde am plecat.

La mulți ani, călătorilor. Mulțumesc că mă citiți și sper ca în anul care vine să vă fac să zâmbiți mai des și mai larg (Miezu excluded, că ea nu poate zâmbi mai mult de atât, deja surâde circular).

And a little something from my beloved sis.



Coyote out.

Here we go again

Acum două săptămâni sau mai mult am primit o invitație pe Outlook de la biroul din Germania pentru petrecerea de Crăciun. Nu știam dacă să merg, mai ales că nu merg colegele/prietenele mele, deci era cam nașpa.
Însă zilele trecute, vine Wuf, șef-miu, cu un rânjet pe față la mine și îmi spune "Hey, when was the last time you went to Munchen?". "Ummm, never?".

A doua zi primeam pe mail boarding pass-ul.

The things I have to do for my job. Acum o să trebuiască să zbor din nou.

Kids, do you know what time it is?

It's "buy a dead tree for Jesus" time!

Hai, toată lumea la treabă! E timpul să decorăm mortăciunea! E timpul să păstrăm tradițiile și să NU cumpărăm un copac de plastic, simbolic, deși vorbim de un simbol.
Să luăm un copac tăiat, să îl punem în sufragerie și să îl admirăm cum îi cad acele până peste două săptămâni. Lovely, ain't it? E timpul să ne prefacem că ne pasă, e timpul să luăm cadouri, să ne îndopăm și să ne mai gândim un pic cum facem să plătim la anu' ratele.

Cam dispare magia când spun asta, nu-i așa? Bine, pentru că asta și voiam. Crăciunul e aproape aici, și nu e despre cadouri, copaci tăiați sau sarmale. E despre oamenii care-ți sunt dragi și despre echilibrare. Despre dragoste, știți? Căldura aia pe care o simți doar cu ai tăi, fie că e vorba de familie sau cineva apropiat ție.

Anul ăsta, de Crăciun, o să fac un lucru. O să îmbrățișez toate persoanele pe care le iubesc. Toate persoanele pe care le iubesc și care-mi vor fi aproape zilele astea, adică majoritatea. Max Pain, care vine de la Franța pentru sărbători, my little sis, dacă fac rost de bani să mă duc eu la ea în perioada asta (:D) merită mențiuni speciale, pentru că îi văd rar și îmi sunt teribil de apropiați. Și o să le iau și cadouri, pentru că presiunea socială este prea mare iar eu nu voi urina împotriva vântului. Dar cadoul meu pentru persoanele care țin la mine, de Crăciunul ăsta, va fi un sentiment pe care îl voi expune cât pot de clar. Unele lucruri merită reamintite din când în când, chiar dacă sunt subînțelese. Ne păstrează calzi, you know?

Gata, ne revenim. Trezirea cu N.O.H.A., că nu i-am mai auzit de mult și au scos un album nou anul ăsta.

Timpul

După cum știți, timpul se măsoară în secunde (conform SI), mai precis durata a 9.192.631.770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K. A, nu știați asta? Well, now you do.

Primul nostru sărut a durat cam 6-7 secunde. Cam tot atât mi-a luat și să mă spăl pe mâini, când am ajuns acasă azi. Și cam tot atât timp a trecut iarna trecută de când am lovit refugiul ăla și până s-a oprit Smart-ul cu roțile în sus. Sunt aceleași 6-7 secunde, pentru un atom de cesiu, dar parcă nu e drept așa.

Motivul pentru care s-a adoptat secunda ca unitate standard de măsurare a timpului a fost acela că pentru orice lucru (și nu vreau să aud o vorbă de la fizicieni, știu că nu am dreptate de fapt), timpul trece la fel. Ne-am măsurat trăirile în oscilații la nivel atomic, ne-am legat lacrimile de un atom de cesiu, ne-am împărțit viețile în perioade egale, separate de un tic și de un tac al ceasurilor. Nu, nu e bine.

Inima noastră are un ritm ce se măsoară în bătăi pe secundă. În medie o bătaie pe secundă. Dar variază, nu-i așa? Într-un an de zile, un om trăiește cât într-o viață, cunoaște mii de oameni, fece mii de lucruri, pe când altul stă 365 de zile între aceiași pereți albi ai unui spital. Pentru unul trece într-o clipă, pentru celălalt este o eternitate. E același timp, amândoi sunt oameni, deci unde este diferența? La percepție, veți spune. Și ați avea dreptate, dacă ați fi doar suma atomilor ce vă alcătuiesc corpul. Dar hai să ne imaginăm alt sistem decât cel metric. Să ne imaginăm că timpul nu s-ar măsura în secunde, ci în bătăi de inimă. În emoții.

- Câte emoții ai?
- Cam 65 de mii, tu?
- Eu am 55 de mii.
- We should hang out together.

Vrei o dovadă că timpul se măsoară după bătăile inimii? Atunci când inima ta se oprește, timpul tău dispare. Timpul tău moare odată cu tine. Oricât ar încerca fizicienii să mă convingă să evaluez timpul în secunde, eu rămân la părerea că timpul este al fiecăruia în parte, nu al tuturor. Dacă vrei să vezi cum trece timpul tău, ai ceasul la mână. Îl citești presând cu degetul mare la încheietură.

Just a thought.



Thank my sis for the music.

Ce urmează?

Primesc zilele trecunte un SMS.

De la: Acasa

Text: Nu mai avem Coca-Cola in frigider! :( Te rugam sa iei tu. Vezi ca e promotie: cumperi pachetul de 2X2L Coca-Cola, iar 1L din cei 4 ni-l dau CADOU!

Mă, eu ca eu, că nu am pe nimeni în agendă cu numele Acasa, dar chiar în halul ăsta s-a ajuns? Imaginați-vă un pic: să zicem că ai în telefon un număr care e salvat cu denumirea Acasa. Acest SMS primit te costă un apel acasă, niște explicații, timp pierdut și eventual și niște nervi. Nu-i mare lucru, ziceți? Nu e, dragii mei, o sticlă de Cola sau un telefon nu înseamnă cine știe ce, e însă vorba de un principiu. Ce urmează? Un mail de la mătușa să-i cumpăr o cartelă telefonică? Un telefon de la tata, care îmi spune să cumpăr un frigider? Sau poate un nigerian care îmi spune că numai eu pot să scot 3.000.000 USD din Africa de Sud, dacă depun 3.000 USD în contul lui? Unde se trage linia dintre reclamă și înșelătorie? Pariez că în State se lăsa cu procese pe tema asta.

În curând noi povestiri din lumea minunată a lui T. Țineți aproape!


Sola Rosa - Love alone. Yee man!

Din nou despre ouă și alte găinării

I mean, really. Mândrește-te cu ouăle??? Cine aprobă așa ceva? Mândria mea era alta, dar mă rog, dacă polonezii zic, or ști ei ceva.

Am fost ieri seară să beau cola cu gust de alcool într-un băruleț slash disco bucureștean. În puținele momente în care îmi dezlipeam ochii de la delicioasa mea șoferiță slash ispită slash dansatoare, am studiat un pic localul și petrecăreții. Știți, eu chiar credeam că lumea mea nu e și lumea lor. Eu chiar credeam că singurătatea pe care o simțeam este doar o denaturare a unei minți sucite. Credeam că oamenii din exterior, ceilalți, sunt altfel. Well, they ain't. Știți ce am văzut în barul ăla? O grămadă de oameni singuri. Erau acolo oameni care dansau singuri, grupuri de oameni care ieșiseră împreună, dar erau singuri, cupluri alcătuite din oameni singuri. Oameni treji singuri, oameni băuți singuri, și probabil și vreo doi care aveau și alte chimicale la bord, dar tot singuri. Și vedeam singurătatea din felul cum se mișcau, din felul cum priveau, din postura lor. Dar eu mă știu de maniaco-depresiv, așa că mi-am întrebat partenera "ce vezi când te uiți la toți oamenii ăștia? Ce au în comun?". Știți ce mi-a răspuns? "Văd foarte mulți oameni singuri".

So I'm not that crazy. Suntem tot mai mulți și tot mai singuri. Poate pentru că suntem tot mai rar oameni. Suntem atât de ocupați să ne asigurăm ziua de mâine, să ne lingem rănile, să ne protejăm de altele, încât am uitat că există și mai mult de atât.

În barul meu, lumea n-o să fie singură. Vă promit.

Luluts, mi-ai adus aminte de Ratatat și de cine sunt eu. Îți mulțumesc și sper să îți aduci și tu aminte că orice nou drum începe cu un pas.

Monitorizare

Se pare că homo sapiens nu și-a pierdut capacitatea de adaptare.

Citeam azi într-un ziar despre umilințele la care au fost supuse angajatele unei companii din Norvegia. Cică erau obligate să poarte brățări roșii la încheietura mâinii atunci când erau la ciclu!!!

Acuma o să mă acuzați de misoginism, dar eu aș vrea să dau un premiu tipului (și mai mult ca sigur, a fost un tip) care a avut ideea asta. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui ca toate femeile la ciclu să poarte brățară roșie. Cu alertă acustică. Și tricouri. De orice culoare, că știm cum e cu asortatul... Dar să aibă un text pe ele: "Don't fuck with me." In any way, yeah.
Politicienii zic că se încalcă dreptul la viață privată, dar doamnelor, hai să fim serioși, efectele ciclului nu se rezumă la viața privată. Și look at the bright side, asta o să elimine discuțiile pe la spate gen "Ce-are fată aia? Zici că e la ciclu!"

In other news, în cea de-a cincea ediție a Manualului Statistic și de Diagnosticare a Bolilor Mintale, publicație care apare o dată la 3 ani, narcisismul nu mai este definit ca boală. Probabil că e ca DEX-ul, dacă suficienți oameni sunt bolnavi de ceva, nu mai e boală, e normalitate.

Prin analogie, nici singurătatea nu ar mai trebui să fie un sentiment.

Hai să ne delectăm cu un pic de Shapeshifting cu iz de Ninja Tune.

Ce șanse avem?

Conform unor studii nu foarte recente, oamenii sunt proiectați astfel încât oricât ar încerca, în lipsa unui reper senzorial, nu reușesc să meargă drept. Nicicum. Nici pe picioare, nici cu mașina, nici înot. Și deși oamenii de știință au tot încercat să explice asta prin lungimea diferită a picioarelor, prin dominanța unei emisfere asupra celeilalte, adevărul e că se cam învârtesc în cerc.

Așa că vă întreb eu pe voi, ce șanse avem noi să mergem drept, fără repere de ordin spiritual de această dată? Oare dacă toate reperele îți sunt în interior și ești orb la cei din jurul tău, te mai poți orienta?
Just a thought. And some bouzouki from Ninja Tunes!