Maşinuţa

6 ani. Şi câteva luni, dar el nu ţinea minte câte. Ştia deja să numere destul de bine, dar nu îl interesase niciodată vârsta lui exactă.
Stătea cocoţat pe un scaun, pe vârfuri, cu un băţ în mână, şi încerca să ajungă la maşinuţa aruncată pe şifonier, cu un colţ la vedere. Oricât se întindea, abia reuşea să o atingă cu băţul pe care îl avea în mână. Cum am reuşit s-o arunc fix aşa? îşi spunea în sinea lui.
O aruncase sus pe şifonier ca să nu dea ceilalţi copii de ea, mai ales că se jucau tot timpul în camera lui. A aruncat-o pentru că ceilalţi aproape l-au prins când au intrat în camera lui şi trebuise să o ascundă repede. Mai apoi, încercase din răsputeri s-o dea jos de acolo, dar nu reuşise niciodată. Era foarte frustrant: era singurul care ştia unde este, putea chiar sa o vadă, fără ca alţii să ştie că la ea se uită, dar orice făcea, nu mai reuşea s-o dea jos de acolo.
Maşinuţa o primise de Crăciun, cadou, când veniseră oamenii aceia. Nu ştia prea bine cine sunt, sau de unde vin, dar veneau în fiecare an să le dea cadouri, şi asta îi era suficient. Anul ăsta i-au dat o ciocolată, maşinuţa şi o pereche de ciorapi călduroşi, de care avea mare grijă. Fusese singurul care primise o maşinuţă, ceilalţi primiseră bomboane, şi asta pentru că una din fetele care venea cu cadouri de Crăciun îl plăcea mult. I-o dăduse discret şi îi zâmbise aşa frumos...
Poate de aceea se chinuia aşa mult să o recupereze, singur. Pentru că era de la singura persoană de care reuşise, de când era la orfelinat, să se ataşeze. Nu voia să ceară ajutorul nimănui, simţea că e responsabilitatea lui să aibă grijă de cadoul de la ea. Un singur lucru am de la ea, şi nu pot să îl ating.
Se opreşte. Se aşează pe scaun, cu mânuţele la piept. Se mai uită o dată la jucărie. Nu, este cadoul meu, de la ea, nu vreau să ştie de nimeni de el. Se uită în jur şi îşi surprinde reflecţia în oglindă. Se uită la cât de scund era pe lângă şifonierul din lemn masiv. Apoi îi vine o idee. Ia din nou băţul, şi întinzându-se o ultimă dată, loveşte uşor maşinuţa, care se mişcă un pic în spate, ieşind din câmpul vizual.
Pune scaunul la loc, ascunde băţul, după care se îndreaptă spre pat, rânjind. Educatoarea intră în cameră chiar când se aşeza în pat. Îl ia de mână şi îi zice:

- Hai afară, să ne jucăm, e soare şi frumos.
- Da doamna Natalia.
- Ce făceai acolo, în cameră?
- Aşteptam să cresc.



--------------------------------------------------------------



Vă plac povestioarele mele? Aţi vrea să mai scriu? Lăsaţi un comment şi spuneţi-mi ce credeţi. Din acelaşi ciclu mai este şi entry-ul "Gândurile unui pantof", am făcut un tag special pentru tipul ăsta de entry-uri.

Poza e de aici. The funny thing is, entry-ul corespunzător acelei poze e ceea ce vreau să vă spun eu prin entry-ul meu, de fapt. Funny, isn't it?

Gândurile unui pantof

Lumea e prăfuită. Oricât de curată ar fi, e prăfuită pentru mine.

M-am săturat să văd acelaşi loc gol lângă mine. Parcă... nu ştiu... parcă am prea mult loc. Am fost prieten cu pantofii ăia negri, fini, cu toc, de când mă ştiu. Dar într-o zi au dispărut. Nu am apucat decât să văd picioarele ei, nervoase, apoi poof. E adevărat, era cam înghesuială în ultima vreme, şi ne cam chinuiam, dar mai era atât de puţin până la vară... Urmau să dispară mulţi pantofi, puteam să stăm lejer. Mă obişnuisem cu ei şi ajunsesem să vorbesc cu ei cum vorbeam cu Dreptul. Poate că nu pantofii cu toc sunt de vină. Poate aşa trebuia să fie. Poate nu mai aveam loc unul lângă celălalt de alţi pantofi. Poate s-au plictisit de mine. Sau poate pur şi simplu picioarele ei au uitat unde e locul pantofilor cu toc.

În ultima vreme, calcă strâmb piciorul meu. Nu ştiu ce e cu el, poate că îmi face asta special, că nu am avut grijă de el. Dar e vina mea că merge prin toate gropile cu mine? Până de curând, mergeam pe trotuare largi, cu pantofi cunoscuţi. Acum? Parcă m-am mutat în provincie.

Şi nu ne mai poartă aşa des. Poate suntem uzaţi? Poate nu mai suntem confortabili? Singurul meu companion rămâne Dreptul, care a stat lângă mine atâta timp, încât parcă sunt eu în oglindă. Sau poate sunt eu oglinda lui?

Nu contează. Cert este că mă simt altfel în ultima vreme. Parcă mă strânge pielea. Cred că e de la cât de uscat e în jurul meu. Ştiaţi că nu puteţi face castele de nisip decât cu nisip ud? Când se usucă, nu mai poţi construi nimic cu el. Poate doar o movilă.

Ieri am întâlnit o pereche de pantofi. Roşii, cu toc nici prea mic, nici prea mare şi tăiaţi în faţă. Mi-au luat ochii, păreau aşa de noi... Poate erau doar bine întreţinuţi, nu am apucat să mă uit cu atenţie. Au trecut repede, dar ceva mă face să cred că îi voi mai întâlni. Îmi ştiu piciorul, şi are tendinţa să treacă mereu prin aceleaşi locuri.

Poţi să afli multe de la pantofi, despre picioarele care îi poartă. O pereche de sandale ne povesteşte acum că picioarele lor au probleme de sănătate. Nici nu cred că trebuia să-mi spună, că se vedea că mergeau mai poticnit. Dreptul nu ascultă ce spun sandalele. Parcă nu mai e la fel în ultima vreme.

Urăsc scările. Mă fac să ameţesc.

Ah, am ajuns acasă. Sunt obosit. Ce bine e în sertarul meu. Mâine e o nouă zi, Dreptule. Oare pe unde ne vor duce picioarele? Ce ciudat. Dreptul nu mă ascultă. Se uită fix la ceva. În timp ce mă întorc să mă uit, îmi amintesc că acolo era locul pantofilor negri cu toc pe care i-am plăcut atât de mult.

Dar rămân la fel de mut ca el. În locul pantofilor negri au apărut alţii. Sunt chiar pantofii roşii pe care i-am văzut cu ceva timp în urmă. Şi culmea... nu stăm înghesuiţi.

Hei Dreptule, îţi vine să crezi? Uşa de la dulap s-a închis rapid, dar am avut timp să văd expresia Dreptului.

O să fie o noapte interesantă.

Poza e de aici.

Suntem normali?

Pe lângă Aquilla, se pare că da. Încerc de ceva timp să-l conving să accepte şi monede când se mai duce la patiserie să ne ia de mâncare, dar mă lovesc mereu de acelaşi refuz ferm. Motivul? "Du-te bă de-aici, vrei să mă trăznească?"

Vă las cu Elsiane, pe care am descoperit-o la Adriana. Căreia îi mai mulţumesc o dată.



Elsiane - Vaporous

O săptămână uşoară!

Job nou, oameni noi

Ha, v-am prins! Credeaţi că m-am lăsat de scris! Credeaţi că v-am abandonat ca Balanţele pe mine :)) Ei bine nu, sunt aici, doar că am fost foarte ocupat în ultima vreme. Cu jobul nou.

Dar să vă zic: acum lucrez în domeniul IT. Un domeniu care, zice-se, va avea cea mai mică scădere în timpul crizei. Lucrez cu o echipă teribil de amuzantă, inclusiv Omul Extrem de Beat, sau Portos cum îi spun prietenii, un super-erou care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Îi zic super-erou nu ca să îl perii, ci pentru că are o putere speciala: alcoolul nu îl poate ucide, indiferent de calitate sau cantitate.

Echipa mai conţine doi oameni, Alex şi Aquilla aka Huliganul Blând. Aquilla este o persoană fascinantă: este Ultras Hooligan, fan înrăit Steaua, genul de om pe care îl vei găsi în mijlocul unei bătăi între galerii, gata să rupă pe oricine în două. În acelaşi timp, este genul de om care ascultă Celine Dion, care îşi răsfaţă iubita câteva ore pe zi la telefon cu apelative gen "iubi" şi "pisicuţă" şi care plânge la filme de dragoste. Halucinant. Ah da, şi mai are o particularitate: este naţionalist. Naţionalist nu la modul că ar cumpăra doar produse făcute în Romania, ci la modul că are tricou cu "Basarabia, tărâmpământ românesc"(mulţumesc, Cosmin), ascultă imnuri patriotice şi urăşte cuvintele gen "job" şi "ok". Ahda, şi bate unguri. Mai lipseşte un tatuaj cu România Mare. Un lucru amuzant la Aquilla este faptul că are perioade când intră în stand-by. Exact ca monitorul. Când nu mai are nimic de făcut, îl vezi cum intră pe modul de consum redus de energie: privire goală, lipsă de reacţii la stimuli, nemişcare totală. Singura metodă de a-l scoate din această stare este să-i dai ceva de făcut. Probabil că a stat atât de mult pe lângă calculatoare, încât a ajuns să le copieze comportamentul.

Alex e foarte diferit. E genul care face o facultate de calculatoare, nu învaţă nimic, ia toate examenele folosind metode ingenioase de copiere şi iese din facultate cum a intrat, dar mai bătrân cu câţiva ani. E genul care are idei măreţe şi nicio idee despre cum să le pună în aplicare. Genul care azi vrea să schimbe lumea şi mâine îl găseşti jucând Counterstrike. Eh, ale tinereţii valuri, aşa eram şi eu acum 5 ani, tataie.

Deocamdată, toate bune şi frumoase. În episodul viitor, poate vă voi prezenta câţiva dintre clienţii noştri. Care sunt mai ciudaţi ca noi.

VA URMA

Şedinţa

Ziceam că vă mai povestesc din aventurile prin Corporaţie, ei bine, iata, mă ţin de cuvânt.


Forfotă mare. Şedinţă convocată ad-hoc de preşedintele firmei. Şefii de departamente impacientaţi... Ce s-o fi întâmplat? Alte disponibilizări? Vreo modificare în organigramă? O schimbare de strategie? Hai, vă las şi pe voi să ghiciţi pentru ce ditai şedinţa. De fapt aş putea să vă las şi până mâine dimineaţă, că nu aţi ghici.
Imaginaţi-vă o sală de consiliu. Sobră, curată. Apar în ordine Zăhărel şi ceilalţi directori de departamente. Toţi îmbrăcaţi la costum, cu expresii îngrijorate pe feţe. Apare şi preşedintele-zeu.

- V-am chemat aici pentru WC-ul femeilor de la etajul unu.
- ...

Deci da. Ce mai poţi să zici când preşedintele firmei te cheamă în şedinţă pentru că WC-ul e stricat? (se pare că e ceva putred la Administraţie, pentru că deşi se facturează reparaţiile, acestea nu sunt efectuate). Mai mult decât atât, scandalul s-a axat pe ideea că femeile de la etajul unu sunt neglijente, ca să nu zic nesimţite. Ceea ce, ca bărbat aflat la etajul unu, pot să dezmint cu vehemenţă.

Pe de altă parte, preşedintele ar trebui sa ştie cel mai bine cum stă situaţia. Trebuie să afli sursa problemei şi să o elimini. Identificarea problemei: eşti în căcat pentru că e WC-ul stricat. Soluţia: facem disponibilizări la etajul unu! O abordare destul de neortodoxa, intr-adevar. Neortodoxa e puţin spus. Păgână! Totuşi, mai bine se fac disponibilizări la unu decât la parter, unde e administraţia. Păi cine ar mai repara WC-urile dacă ar pleca cei de la Administrativ? Nimeni. Ca şi până acum.

Waaait a minute...

Gânduri colorate

1. Postarea lui Radu legată de bănci şi farmacii m-a făcut să mă uit mai atent în jurul meu când ajung acasă. Pe o rază de 50 de metri, am trei cinci bănci şi trei farmacii... Deci da, sunt caaam multe. Oriunde te-ai uita, numai bănci. Şi măcar de-ar fi bune acum de ceva, dar nici măcar nu mai dau credite... Nici în Elveţia n-am văzut atâtea bănci. Ăsta nu-i capitalism, asta e boală.

2. Ziua mea de naştere de anul ăsta a fost, cred, cea mai mişto de până acum. Am avut parte de răsfăţ cum n-am mai avut parte niciodată. Aveam nevoie de aşa ceva, mai ales în perioada asta (vă voi spune în curând despre ce e vorba). Am primit două cadouri senzaţionale de ziua mea... Primul este în poza de mai jos:



Da frate, am primit de ziua mea o pipă, de la Nimenialta decât Cristina. Cristina venită tocmai de la Cluj Zalău, cu pipa după ea. Promit că n-o să intre vreodată tutun simplu în această pipă :D şi îţi mulţumesc pe această cale. Poate că aluzia ta fină a fost că sunt un moş pervers, dar nu am cum să combat asta, pentru că aşa e.
Al doilea cadou a venit din partea Super Prietenei mele cu Super Puteri Speciale, unica, inegalabila (tobe) Mary! Cadoul este capabil de poze precum cele de mai sus sau precum asta:

(poză făcută noaptea)

Vă mulţumesc, dragele mele, pentru originalitate şi înţelepciune în alegerea cadourilor, şi vă asigur că faptul că vă cunosc e un cadou în sine.

T, surprinzător, mi-a luat două cărţi, explicaţia lui fiind că i-a plăcut foarte mult stilul autorului. Din nou, eram OMGWTFLOL!, pentru că el citeşte în cel mai bun caz manualele de utilizare de la unelte sau subtitrările la filme. De fapt soţiei lui i-au plăcut prezentările de pe coperţile lor, iar în gusturile ei am încredere, că doar e Balanţă :)). Ah, T mi-a dat cărţile, după care mi-a zis că nu le iau acasă, mi le-a arătat doar, pot să le iau doar după ce le citeşte soţia lui. T style!

3. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru voi, capitolul Pig Brother s-a încheiat definitiv azi, ca urmare nu vă voi mai delecta cu emisiile lui poluante. De ce? Păi pentru că am pus punct unei perioade de aproape cinci ani alături de o echipă de milioane, de nişte oameni speciali şi de Pig Brother. Mi-am schimbat jobul. De aici frământările, agitaţia şi pauza luată de la scris. Uşor uşor, îmi voi reveni şi poate chiar voi mai povesti din aventurile mele la corporaţia cu iz românesc.

Vă las în compania unei melodii care pe mine m-a hipnotizat. Ceea ce vă doresc şi vouă.



Madredeus - A Andorinha Da Primavera

Imagini

Credeaţi că folosesc figuri de stil? Nu. Chiar am câteva imagini. Asta până reuşesc să mă mai eliberez cu job-ul şi să scriu ceva coerent.

Pentru început, trecând printr-un orăşel de provincie, am găsit o super Ofertă cu care aş putea să mă şterg la fund...



...la propriu. Bine însă că era la promoţie şi nu era la standul de produse nou apărute, pentru că asta ar fi fost mult mai îngrijorător.

Apoi, avem o rămăşiţă de la Crăciun, ca un răspuns la postarea mea mai veche. Prima imagine, aparent ok:



Şi apoi, avem motivul pentru care copiii din ziua de azi nu mai cred în Moş Crăciun:



Cum să mai crezi într-un Moş Crăciun căruia poţi să-i bagi o lumânare parfumată în fund?

La final, încă o realizare a departamentului nostru de marketing.



Le-am prins în poză după reorganizare, pentru că înainte erau între alte dosare scrise cu acelaşi font. Imaginaţi-vă că citeaţi etichetele... PROMOŢII 2008, CAMPANII MEDIA, GOL, PRINT-URI, FĂRĂ NIMIC... Cum să nu-i adori pe colegii mei de la Marketing?

Hai, fuguţa la o ţigară şi la o bârfă cu colegii, că deja e târziu şi la zece ar trebui să te apuci de treabă, să creadă şefu că eşti eficient(ă).

O săptămână excelentă!

Parkinson sau ce?

Jur că firma unde lucrez nu încetează niciodată să mă surprindă. După faza cu mirosurile, a urmat asta:


... pusă la toaleta bărbaţilor, pe perete, deasupra coşului de gunoi. După hăhăiala de rigoare, am început să analizez totuşi situaţia. Acel îndemn a apărut acolo dintr-un motiv. Motivul fiind, cum am aflat mai târziu, că persoane necunoscute (să le zicem ninja), după ce se şterg pe mâini cu şerveţelele puse la dispoziţie cu atâta mărinimie de firmă, le aruncă într-un colţ. Indiciu: coşul de gunoi nu e în colţ. Aici pot exista două posibilităţi. Parkinson sau mârlănie. Dacă e Parkinson, atunci se coroborează şi cu urmele de urină de pe capacul de la WC. Dar dacă stau bine să mă gândesc, şi mârlănia ar explica ambele semne.

Voi ce credeţi? Avem câţiva oameni foarte bolnavi în firmă (nu, Pig Brother a plecat, deci nu se pune) sau doar câţiva oameni care au venit aici direct de la o casă cu WC în curte?

Funky friday

Tocmai când ziceam că va fi o vineri liniştită, m-a lovit. Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam, şi chiar am început să lăcrimez la un moment dat. A fost o lovitură greu de suportat. De ce trebuia să fie într-o vineri, când chiar mă simţeam bine?

Nu pot să vă zic exact cauza, însă pe la ora 12, ceva a început să pută la noi în firmă. Să pută la propriu. Un miros de canal, dar de-ăla autentic, old style, de căcat stătut amestecat cu... ma rog, înţelegeţi ideea, nu e nevoie de atâtea detalii. La un moment dat s-a pus în discuţie evacuarea clădirii. La cum mirosea, mă gândeam nu numai s-o evacuăm, dar sa-i şi dăm foc. Mirosul a afectat parterul şi etajul 1 ,la care am ghinionul să mă aflu şi eu, doar cei de la doi nu au fost afectaţi prea mult. Totuşi, vorbeam la telefon cu un coleg care cobora către etajul nostru, în drum spre cantină, şi pe măsură ce se apropia, îi auzeam vocea tot mai gâtuită, În cele din urmă, a trebuit să închidă, pentru a-şi pune o batistă la nas.
Bineînţeles, dragele mele colege au găsit rezolvarea: dacă nu putem să-l eliminăm, hai să-l acoperim! Aşa că au folosit parfumul de cameră din dotare (cum, nu ştiaţi? Femeile sunt pregătite pentru orice fel de urgenţe!). Rezultatul a fost un pic sub aşteptări, în sensul că, da, nu mai miroase a canal, dar miroase a trandafiri proaspeţi aruncaţi în hazna. Eau de WC, ce să mai. Nu e suficient că abia mai pot să respir, acum mă doare şi capul. Great!
Ştiţi care e faza cea mai amuzantă? Apariţia mirosului de canal a coincis cu apariţia lui Pig Brother la sediu. Să fie o coincidenţă? Sau poate că n-am mai fost în acelaşi loc cu el de mult timp şi ne-am dezobişnuit de miros. Să vă mai dau un indiciu: el nu pare deranjat.
Just another funky friday.

UPDATE: Eh, măcar colegele mele sunt fericite. Tocmai au primit bomboane de ciocolată prin poştă. We welcome you... to the Twilight Zone.

Presimt...

Presimt o zi căcăcioasă.

Balanţele şi Coyote - drept la replică

În urma atacului virulent şi complet neaşteptat din partea frumoasei, deşteptei şi amuzantei mele colege de blog, mă simt obligat să clarific câteva aspecte. Pentru început, ţin să precizez că nu sunt obsedat de Balanţe. Primesc feed-back de la prietenii mei că aşa ma consideraţi, dar nu este deloc aşa. Am avut însă şansa, neşansa, onoarea, blestemul (toate în acelaşi timp) de a avea lângă mine persoane aparţinând acestei zodii şi, dat fiind spiritul meu analitic, am ajuns să le cunosc foarte bine. Sunteţi pe blogul meu? Sunteţi (unele dintre voi) mirate sau chiar şocate de cum vă cunosc? Asta nu înseamnă că sunt obsedat. Aici analizez lucruri (vezi titlul), deci dacă vă cunosc atât de bine, de ce să nu fac şi analiza punctelor comune ce, zic eu, ţin de zodie? Este amuzant şi interesant. Fiecare dintre Balanţele pe care le-am cunoscut are un loc separat în mintea mea şi în sufletul meu, indiferent de ce credeţi. Faptul că analizez particularităţi ale zodiei nu transformă oameni, suflete, trăiri în statistici, analize, judecăţi.
În al doilea rând, deşi Z are multă dreptate în aspectele legate de perversitatea mea şi de masochism, eu nu urmăresc decât să fiu liniştit având alături o persoană care mă poate înţelege şi accepta. Atunci ce am eu cu Balanţele? Nimic. Dar am ajuns să le cunosc bine de tot. Iar ele apreciază felul meu de a fi, cel puţin o perioadă :)).
"Pentru că balantele sunt tot ceea ce nu este Coyote". Tu, Z, mă cunoşti din anumite puncte de vedere mai bine ca oricine. Şi aici mă opresc cu raţionamentul.
De ce este Coyote atras de Balanţe? Mă atrag mecanismele complexe. Fosta mea viitoare ex-iubită era Rac, dar un mecanism la fel de complex, şi ăsta a fost unul din lucrurile care m-au atras la ea.
În concluzie, nu confundaţi analiticul Coyote cu zăpăcitul de... la dracu, era să îmi spun numele pe post. Coyote analizează Balanţe, fuge după Road-Runner-ul lui (desigur, tot Balanţă), îşi frânge gâtul şi nu uită să se amuze după aceea şi să vă amuze şi pe voi. Dar persoana ce se ascunde cu laşitate :) în spatele acestui pseudonim înţelege că la un om, indiferent de zodie, contează sufletul.
În spatele lui Coyote nu este un calculator şi nici un om abonat la spitalul de fericiţi. Este un suflet. Z, îţi mulţumesc pentru analiza acidă, dar ţin să te contrazic. Această descriere ar fi fost poate valabilă acum un an-doi. Acum caut altceva. Caut linişte.

Pe de altă parte, am râs de m-am prăpădit. Keep it up, Z!

Balantele si Coyote

Voi trata in acest articol problema arzatoare a lui Coyote: balantele. (Uita-te cum am ajuns din cauza ta, vorbesc despre balante, eu?!!!! doooh)

De ce este Coyote atras de balante?

Pentru ca este pervers ca si ele( nu va lasati inselati de aparente)!
Pentru ca este masochist.. stie fara indoiala ca daca vrea sa sufere va merge la sigur cu o balanta. Pentru ca il incita combinatia dintre delicatetea lor ( la inceput) si duritatea ( cand te lasa cu fundu-n balta).
Pentru ca il excita perversitatea lor.
Pentru ca s-a obisnuit asa.
Pentru ca pe ele le stie cel mai bine si cu toate acestea cu ele se descurca cel mai greu.
Pentru ca marea lui iubire a fost o balanta, desi sunt fete din alte zodii( ma abtin sa spun care), mult mai fermecatoare.
Pentru ca ii place sa fie "atacat" de tauri fara sa fluture esarfa rosie.
Pentru ca ocupandu-se atat de caracterul si psihologia lor, atrage balantele cum atrage mierea mustele( sau ursii, whatever).
Pentru ca stie ca in privinta subtilitatii in analiza va fi mereu peste ele.
Pentru ca isi doreste foarte tare sa afle cum faci o balanta sa ramana cu tine.
Pentru ca o balanta este tot ceea ce nu este Coyote.
Pentru ca la draq, ii place sa si-o fure dur si sa stie asta cu mult timp inainte, adica sa fie sigur ca si-o fura. Frate, ce masochism pervers e si in tine!!
Acum, la final, imi cer scuze ca te barfesc pe blogul tau (cine te-a pus sa-mi dai acces, ha!), si promit ca n-o sa mai fac asta ( azi) hehe:))

P.S. Da, poza cu Coyote cazut in freza vrea sa insinueze ceva:D

Despărţire

Nu vă îngrijoraţi. N-o să vă plictisesc din nou cu telenovela vieţii mele amoroase. Despărţirea de care vă voi vorbi este una care trebuie celebrată cu fanfare, artificii şi multă şampanie, pentru că, după nişte discuţii mai... aprinse, pot spune cu încântare că am scapat de Pig Brother!!! Nu a făcut atac de cord, deşi artificiile ar fi fost mai mişto aşa (fiind mai multe persoane care se strângeau). În schimb a încercat să mă pedepsească pentru ceva ce nu am făcut, pe bază de orgoliu. O mutare greşită, aş putea spune, având în vedere că nu m-am născut ieri.
În fine, după câteva încercări de intimidare, a observat cu stupoare că nu se învârte Universul în jurul lui şi că nu poate să mă dea afară doar pentru ca i-am spus în faţă că se poartă cu noi ca şi cu ultimele slugi. Urmare a discuţiilor avute cu puţinii lui superiori, am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este mutarea la alt departament.
Zis şi făcut... Oh god, what was I thinking? Departamentul are în componenţă un director (nume de cod Zăhărel) şi, ţineţi-vă bine, NOUĂ femei. Şi ca şi cum asta nu era suficient pentru orice purgatoriu care se respectă, şapte din ele au sub 26 de ani! NU, nu m-am mutat la bucătăria cantinei, ha ha. E alt departament.
Nu ştiu cum să vă descriu atmosfera... Aţi văzut vreodată un stup de albine? Ok, imaginaţi-vă un stup de albine în care toate albinele vorbesc. În acelaşi timp. Iar bondarul e nevoit să asculte zilnic discuţii despre cosmetice, haine, pantofi, feluri de mâncare şi locuri exotice de vacanţă. V-am mai zis că Divinitatea e pusă pe şotii în ceea ce mă priveşte, nu? Ok, recunosc, eu mi-am dorit să studiez şi înţeleg femeile, dar nu am vrut niciodată să studiez nouă o dată, opt ore pe zi! For the love of God, make it stohohoooop!
Din poziţia mea relativ sigură, am putut observa câteva dintre ritualurile "office" ale acestor fiinţe atât de gingaşe, şi totuşi atât de capabile de a ucide bărbaţi fără măcar să îi atingă. Printre aceste ritualuri, pot enumera:

- ritualul machiajului (sau ritualul Hocus-Pocus): femeia apare la birou obosită, cu ochii cârpiţi de somn, palidă şi ciufulită. Îşi deschide calculatorul, îşi ia geanta (obiect misterios din dotarea femeilor, ce sfidează legile fizicii prin volumul absurd de obiecte ce pot fi depozitate în ea), dispare pentru zece minute şi POOF!!! ... apare strălucitoare, cu părul arătând perfect, superbă, fresh ca un suc natural de portocale, şi la fel de plină de energie.

- ritualul povestirii: se adună în grupuri, cu cafele, ţigări şi alte obiecte necesare incantaţiilor, şi încep să îşi povestească în cele mai mici detalii cum s-a desfăşurat seara trecută, de la cum au ieşit din parcare până la ultimul gând înainte de a adormi.

- ritualul apropierii fizice (preferatul meu, o să filmez într-o zi acest ritual): se pupă, se îmbrăţişează, îşi fac masaj una alteia, asta fiind probabil tot o formă de comunicare, precum la pisicile care se (scuzaţi expresia) ling şi se curăţă unele pe altele ca să îşi exprime respectul.

- ritualul eliberării stresului (comportament observat de curând). Aici trebuie să detaliez. Am asistat la ceea ce credeam eu că e o ceartă. Priviţi filmul următor:



Aţi văzut cum chiţăiau păsărelele pe sârmă? Cam aşa era atmosfera. Ei bine, nu mică mi-a fost mirarea să observ că la nici cinci minute de la nefericitul eveniment, păsărelele colegele mele erau din nou cele mai bune prietene. Nu tu ranchiună, nu tu nervi, nimic! Abia aşa m-am prins că aceasta este de fapt o metodă de eliberat stresul şi de calmat nervii acumulaţi.

- ritualul hrănirii: se strâng într-un birou, împreună cu multă mâncare, stau 15 minute, apoi ies relaxate şi fericite. Atenţie! Nu intraţi peste ele când mănâncă! Este posibil să fie ultimul lucru pe care îl faceţi! Femeile urăsc să fie surprinse mâncând. Pentru ele reprezintă o ruşine această activitate.

Voi continua descrierea în următorul episod al Analizelor de birou.

BALANŢA - Episodul 5 - Cronica unui dezastru anunţat

Poate cel mai rău lucru pentru mine este să ştiu că am avut ceva şi l-am pierdut (şi) din vina mea.

Cam asta s-a întâmplat şi cu cea de-a cincea Balanţă din viaţa mea. Am pierdut-o pentru că nu am putut să devin ceea ce vă explic aici, pe blog, un om puternic şi egoist. Ca urmare am fost lăsat cu ochii în soare într-un moment în care era tot ce mai lipsea, bineînţeles cu vina aproape complet pe umerii mei. Deşi am avut toata teoria învăţată pe de rost, practica mi-a dovedit că unele lucruri chiar nu sunt posibile. Deci nu am nicio scuză, ca să zic aşa.

Cu ocazia acestei relaţii mi-am reamintit o parte din trăsăturile zodiei. Sper să nu mă repet prea mult.

În primul rând, Balanţele în general dispun de o energie debordantă şi de o încredere în sine ce este egalată doar de abilităţile lor de a pica în picioare în orice situaţie. Dacă ai nevoie de un om energic în echipă, o Balanţă este perfectă. Singura problemă este că masculii din echipă vor avea o uşoară scădere a eficienţei. Dar deh, e şi normal când o Balanţă e prin preajmă.

Balanţele văd în general lumea învârtindu-se în jurul lor. Şi cred că chiar s-ar întâmpla chestia asta, dacă n-ar fi aşa multe Balanţe. Aşa, nu mai ştie sărmanul Univers pe care s-o mai mulţumească.

Balanţa e genul de femeie pe care te poţi baza la petreceri. Va fi sufletul petrecerii oriunde s-ar duce, chiar dacă nu o face în mod evident. Ştie să se distreze şi să distreze pe alţii şi te poţi baza pe ea la 5 dimineaţa că e acolo, aproape la fel de ameţită ca şi tine, când chemi taxi-ul. Daaaar dacă ai nevoie de cineva care să fie constant alături de tine la greu, ar fi bine să fii atent, că niciodată unei Balanţe nu îi place rolul de sprijin, de suport.

Nu vreau să vă laud, doamnelor, dar aveţi o senzualitate care vă face amante perfecte. Aş fi fost tentat să spun soţii, dar pentru asta ar trebui să nu aveţi probleme cu a găti, ar trebui să fiţi ceeeva mai fidele şi mai stabile în emoţii şi ceva mai sincere.

Am zis emoţii? Ptiu. N-are ce căuta cuvântul ăsta aici. Balanţele nu iubesc (şi aici mă refer la parteneri) decât ce este mai puternic decat ele. Punct. Pe altceva nu dau doi bani. Emoţii? Sentimente? Nu. Eşti în stare să o domini? Eşti în cărţi. Nu? La revedere. Nu contează trecutul, prezentul sau circumstanţele. Eşti slab, esti pa. Chiar daca nu eşti slab ci ai doar un moment de slăbiciune, ai grijă să nu fie prea lung. Balanţele nu prea au răbdare.

Ştiu că am mai zis asta, dar am sesizat că Balanţa nu are prieteni. Are doar o adunătură de foşti (pe care îi regretă dacă ei au plecat, indiferent cât de răi au fost, sau pe care nu dă doi bani dacă a plecat ea de lângă ei), potenţiali (cu care se joacă constant), câteva fete care nu reuşesc să îi ajungă până în anumite cotloane ale sufletului ei şi... cam atât. Nimeni, şi pot să confirm asta, nu intră în mintea unei Balanţe. Cine încearcă să o facă, e pierdut oricum, pentru că mintea unei Balanţe e ca o pânză de păianjen: cu cât te avânţi mai mult, cu atât te încurci mai mult în iţe. Asta e cheia: stay away! Să nu îţi pese, să nu vezi semnele, să nu te laşi atras acolo. Oricum nu poţi schimba nimic.

Poate că mai am eu de cunoscut oameni, dar jur că până acum nu am întâlnit o Balanţă care să fie altruistă cu adevărat. Întotdeauna, punctul de vedere al unei Balanţe va include postura "EU", şi orice acţiune va fi realizată în primul rând prin prisma ei. De aceea Balanţele au o problemă în a vedea mai departe de propriile interese. Hai, hai, nu vă enervaţi, nu am zis că e cazul tuturor Balanţelor, dar din experienţele mele am dedus şi mi-am confirmat că multe din ele acţionează pe bază de cum li se împacă situaţia cu interesele. Şi vorba aia, nici măcar nu e un lucru rau! Mai ales în lumea care ne înconjoara.

Când vorbim însă de linişte sufletească, ei bine aici intervin problemele. Toate Balanţele care simt ca au suflet :)) şi care sunt liniştite sufleteşte să ridice mâna. Mhmmm... Da, cum bănuiam. Au scurte perioade de linişte, urmate de multă agitaţie, pentru că rareori sunt mulţumite cu ceea ce au. Când AU ceva, nu mai sunt mulţumite. Ceea ce ne readuce la eternul punct de atracţie pentru Balanţe... Puterea. Oamenii puternici. Care nu pot fi "avuţi" în totalitate.

O Balanţă nu te va părăsi decât foarte rar pentru că vrea să fie singură. Oricum nu reuşeşte niciodată să rămână singură prea mult, chiar dacă o face. O Balanţă te va părăsi pentru că a gasit pe altcineva mai puternic decât tine.

O Balanţă nu va recunoaşte aproape niciodată că se gandeşte la alt bărbat. Nu va recunoaşte că îi e dor de foşti, nu va recunoaşte că a început să-i placă altcineva... Dacă vreţi sinceritate, căutaţi-o la alte zodii, aici sinceritatea vine la porţie şi cu scop bine definit.

Când iese dintr-o relaţie din cauză că vrea altceva, întotdeauna va mirosi a flori de câmp, indiferent câte jurăminte trădează şi câte vorbe nesocoteşte. Va fi impecabilă, nu va putea fi atinsă de niciun reproş, pentru că, nu-i aşa, nu e vina ei că tu nu ai fost suficient de atent. Şi dacă ai fost, nu e vina ei că nu ai fost suficient de puternic. And so on and so forth.

Ca să termin acest episod într-o notă mai luminoasă, pot să spun că Balanţele au nişte calităţi de vânzători excepţionale. Pot să vândă şi chiloţii de pe tine. Ţie. Sunt atât de capabile să întoarcă lucrurile pe toate părţile, încât te pot convinge de orice, inclusiv că îţi stă perfect în alb deşi tu ai vrut să te îmbraci în negru când ai intrat în magazin.

Cam atât pentru acest episod, când mai aflu ceva mai postez.

Munca dăunează principiilor

Mă voi referi în acest entry în special la oamenii ce lucrează în vânzări, HR sau management, şi care nu mai reuşesc să despartă interacţiunea socială de la job de cea de acasă. Cei care nu mai reuşesc să iasă din pielea vânzătorului sau a managerului şi încep să acţioneze fără scrupule, fără principii şi fără noimă.

Cel mai elocvent exemplu e chiar Pig Brother, şeful meu, un om cu o experienţă foarte vastă atât în vânzări, cât şi în ceea ce priveşte managementul resurselor umane. Acest om este atât de dedicat jobului, încât viaţa sa personală a devenit searbădă şi a căzut pe locul doi ca importanţă. Într-atât de încrâncenat este, încât a reuşit să facă un om foarte bun să plece din firma, pentru simplul motiv că acest om şi-a pus viaţa personală pe primul plan, ieşind dintr-o şedinţă (cu scuzele de rigoare) pentru că îl suna soţia. Situaţia lui era cu atât mai de înţeles, cu cât avea un copil mic. Reacţia lui Pig Brother? "Colegul vostru se pare că nu acordă suficientă importanţă jobului".

În altă situaţie a "eliminat" din echipă un alt om pentru că acesta a avut tupeul să îl contrazică şi să îi spună nişte adevăruri nu tocmai confortabile. Şi asta pentru că acest om este orbit de munca sa şi asta îi afectează judecata.

Dar să vă dau un alt exemplu. Oamenii nu se compară sub nicio forma, persoana despre care voi vorbi înseamnă enorm pentru mine, spre deosebire de Pig Brother. Într-o singură discuţie, un om de vânzări care îmi este şi prieten foarte apropiat mi-a demonstrat că sunt exagerat, că nu sunt în stare să convieţuiesc cu cineva, că sunt posesiv, că nu ştiu să vorbesc, că nu ştiu să rezolv probleme, că nu comunic bine, că sunt imatur, încăpăţânat şi nu reuşesc să învăţ nimic. Printre altele. Şi asta pentru că am încercat, în felul meu, să-i explic ce mă deranjează pe mine în ceea ce priveşte prietenia noastră.

Deşi nu contest, unele din "calităţile" enumerate mai sus mă caracterizeaza într-o măsură mai mică sau mai mare(dealtfel, le-am enumerat şi în profilul meu), omul de vânzări nu s-a gândit niciodată că poate lucrurile nu stau atat de cataclismic cum le-a expus, şi că răspunsurile cu "DA" şi "NU" în cazul caracterului unui om nu sunt deloc utile. Pentru că, stimate om de vânzări, suntem oameni, nu produse. Nu încerca mie să-mi vinzi ideea că sunt praf, încearcă să îmi comunici părerea ta (şi nu cred că părerea ta este că sunt praf, că altfel nu mai eram prieteni). Nu încerca să îmi demolezi toate argumentele doar pentru a avea satisfacţia că ai dreptate, pentru că, ghici ce? O sa reuşeşti! E normal, eşti om de vânzări, ceea ce ştii tu să faci mai bine este să convingi şi să demontezi idei ce îţi contravin interesului. Dar cu ce ne ajută pe noi chestia asta? Mă transformi pe mine în cineva perfect în concepţia ta? Hardly. Mă convingi de calea greşită pe care am luat-o? Mnu. Reuşeşti în schimb să îmi distrugi încrederea în mine (pentru că da, omule de vânzări, contează mult pentru mine părerea ta), mă faci să nu mai vreau să discut cu tine (pentru că de fiecare dată când discut mă faci una cu pământul) şi în general distrugi o relaţie care se bazează pe sinceritate, punând prea multe în "coşul" cu sinceritate într-un mod mult prea agresiv.

În altă ordine de idei, nu mă împac prea bine cu genul de om care are întotdeauna dreptate. Nu pentru că are dreptatea de partea lui neapărat, ci pentru că nu poate concepe existenţa unei idei ce nu-i aparţine. Din punctul ăsta de vedere, Pig Brother e cel mai bun exemplu. El nu crede că cel mai deştept cedează. El crede că cel mai fraier cedeaza.

Oameni buni, încercaţi pe cât posibil să nu fiţi manageri sau consilieri de vânzări în afara serviciului. Cunoştinţele v-ar cataloga drept "ambiţioşi", dar nu e vorba de ambiţie. E vorba de principii şi de umanitate. Pe care, ca şi aptitudinile de vânzări sau de lider, le ai sau nu le ai. Dar nu ar trebui să se excludă unele pe altele.

Mi-am întrebat prietenul, de curând, de ce discută cu mine de parcă ar vrea să îmi vândă ceva. Mi-a zis "pentru că asta sunt, om de vânzări". Bravo, omule de vânzări. Cariera ta în vânzări va fi măreaţă. Ştii, omiţi un detaliu. "Om de vânzări" începe cu OM. Eu nu contribui la target, omule de vânzări. Eu sunt prietenul tau.