Cam așa mă simt eu...

.. Pe la ora patru după-amiază, când sunt la birou.



Pe motiv că sunt pe picior de plecare de la locul actual de muncă, azi m-am distrat foarte tare la birou. Bine, e și cucuveaua în concediu, deci tot personalul firmei a fost mai relaxat.

Ce nu v-am spus eu este că virgulă cucuveaua are un fiu. Fiul ei este foarte simpatic, aparent. L-aș compara cu o nevăstuică, dacă aș avea ocazia. Foarte amabil și alunecos, omul ăsta (dealtfel coleg cu noi, că deh, nu scapă el așa ușor) are o problemă. Băi, dar o problemă documentată. Domnișorul nevăstuică nu suportă lucrurile strâmbe. Terminați cu râsetele, e chiar gravă treaba. Imaginați-vă că trece pe lângă un tablou strâmb. Ei bine, instinctiv, îl îndreaptă. Jur. Nu conștientizează, e ceva ce e peste puterea lui de control.

Așa că de fiecare dată când las jaluzelele mai jos, le blochez într-o poziție aproape orizontală. Mereu aproape orizontală. Apoi aștept împreună cu Alinuța să treacă el prin zonă, ca să ne distrăm copios.

Nu, nu sunt sadic. Nu mă pot abține însă.

Și tot pentru că nu mă pot abține.

True... Sooo true.

Și melodia regulamentară:



Poza de aici.

Garda!

Pe principiul ”o demisie nu vine niciodata singura”, săptămâna trecută am avut o surpriză. Pentru unii plăcută, pentru alții neplăcută, nu dau nume că nu e bine să te bucuri că moare capra vecinului (vecinei, mă rog).
Sună cineva la poartă, ridică Alinuța receptorul...
”-Garda Financiară”.
În secunda doi, lumea începe să se agite, Alinuța ascundea banii prin sertare, șefa ducea geanta ei diplomat în beci, unde cineva trebuia s-o păzească cu prețul vieții, eu scoteam pe ușa din spate imigranții pakistanezi care munceau la noi pe nașpa (exagerez un pic, dar înțelegeți ideea), toate astea s-au întâmplat în timp ce dubioșii de la Gardă urcau scările. Și mai zicea șefa că nu suntem eficienți... pff...
Următoarele două ore au fost foarte palpitante, dat fiind că Alinuța era albă și tremura, șefa mai avea puțin și dădea în plâns iar băieții de la Gardă făceau percheziții de cavități prin firmă. Băieții de la Gardă fiind un slinos bătrân și un libidinos tânăr. Sau invers, nu am reținut exact. 78-de-telefoane-către-contabile mai târziu, rezultatele au fost mult mai bune decât probabil se așteptau ei, adică doar fo' 8000 de lei amendă. Șefa a trecut razant pe lângă penitenciarul Rahova, refuzând să îi ”ungă” pe băieți. Și spun asta pentru că unul din ei avea în geantă un reportofon (mai degrabă magnetofon) pornit (se vedea microfonul) , deci mirosea a penal dacă șefa făcea ceva greșit.
La final s-au interesat de produsele pe care le comercializăm, că ”am nevoie pentru fi-miu” (gen mită în natură, gen), comisarul (ce porno sună) tânăr a salivat un pic pe lângă vulpea de la vânzări, după care au plecat cu planul de amenzi făcut, acompaniați de un miros specific.
Replica de senzație a avut loc azi, când primesc un telefon.

-Bună ziua, aș dori să vorbesc cu Domnișoara Directoare Vulpea de la Vânzări.
-Cine o caută?
-[nume prenume]
-Imediat.

O pasez pe vulpea de la vânzări la telefon, iar discuția ce a urmat merita înregistrată. Cu magnetofonul. Libidinosul tânăr de la Gardă o invita pe vulpea de la vânzări la o întâlnire ”de afaceri”, probabil în scopul ștergerii datoriilor firmei. Surprinzător pentru mine, care știam că vulpea de la vânzări ar face orice pentru firmă, a refuzat ”întrevederea”, apoi a închis elegant telefonul, chiar la momentul potrivit pentru ca libidinosul să nu audă hohotele noastre de râs. Gen ”păpușe, cinăm sau dăm amendă?” gen.

Ciudat, șefa nu râdea. Poate pentru că ea s-ar fi dus la întâlnire.

Arheologie autohtonă

Vă spuneam într-un entry anterior de faptul că se asfaltează strada pe care se află biroul meu. În mod bizar, lucrările progresează și se procedează conform unor reguli, nu haotic, cum mă așteptam. Au asfaltat deja trotuarele, acum fac fundație pentru asfaltarea străzii... Mă rog, ideea e că își văd băieții de treabă, excavatoare, mașinării de tot felul...
Ceea ce ne aduce la subiectul din această seară. Ies ieri, pe la prânz, să-mi iau ceva de mâncare. Distrat, ca de obicei, cu gândul la cum să fac să evit alte urlete și șuturi în fund de la șefă, nu dau atenție inițial spectacolului ce se desfășura chiar în fața sediului. Observ o Dacie papuc care făcea manevre printre dealurile de pământ, o ignor. Observ un excavator cu cupa ridicată, îl ignor. Observ agățată de cupa excavatorului o Dacie din '78, cu roțile în sus, o ig... wait, what?
Primul meu gând a fost că au dezgropat-o când săpau pentru fundație, mai ales că nu mai văzusem de mult nuanța respectivă de galben pe o Dacie. Totul însă s-a clarificat când Dacia galbenă a fost pusă în (peste) Dacia papuc, care a plecat cu ea în spinare: trăim în România, și viața de aici bate filmele de la Hollywood. Îmi cer scuze că nu am apucat să pozez sceneta, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Records in my head

Fur melodii, asta fac. Mă folosesc de contul meu de LastFM pentru a găsi tot felul de melodii, pe care le savurez cu nerușinare, fără să țin cont ce amintiri îți invocă ție o melodie care mie îmi place poate în alt fel.
La fel, și alții iau de la mine melodii. Sper ca măcar unele melodii din cele pe care le-au descoperit din cauza (ahem, Miez) mea să le asocieze cu niște amintiri frumoase.
Am citit niște cuvinte foarte frumoase: ”music is what feelings sound like”. Picture this feeling:



Pe mine melodia asta mă duce undeva departe, undeva unde vreau să fiu. Unde voi fi, pentru că obțin tot ce îmi doresc.
Și să-ți vând un pont: și tu poți să ajungi acolo unde vrei să fii. Asigură-te că vrei să ajungi acolo, apoi gândește-te zilnic la asta și fă ceea ce trebuie ca să ajungi unde ți-ai propus. Do or don't. There is no ”try”.

In other news, cred că dacă mă voi căsători vreodată, voi avea o soție tare pisăloagă. Nu de altceva, dar se zice că toate experiențele te pregătesc pentru ce vei avea de înfruntat în viață, și jur că dacă s-ar da diplome pentru ”arta de a părea că asculți”, aș fi premiant, la cât antrenament primesc la birou. Alo, șefa, mai facem o pauză? No, really, voi nu înțelegeți. La modul cel mai concret, dacă se apucă să vorbească cu tine și nu o întrerupi, poate vorbi 3 ore non stop. Și să dea dracu să pleci în concediu, că ajungi ultimul nenorocit în gura ei. Mincinos, leneș, dezordonat... Sincer, nu știu cum dau doar de panarame de șefi. Dacă toți sunt așa, aș dori să mă mut la țară și să cultiv legume.

In other news, Max Pain și-a găsit job în țara mâncătorilor de croissante. Nimic nu-ți poate sta în cale dacă ești consecvent și răbdător. Și le poți avea pe toate: o persoană care să te iubească precum ochii din cap, o situație materială care să îți permită să faci ce îți dorești, precum și

Max: k
Max: hai ca am plecat la plaja
Max: vb mai tarziu
Coyote: succes si crema

Toate astea, pe Coasta de Azur. Speaking of which, să vă mai dau o melodie, pe care vreau să v-o imaginați ca fundal sonor pentru un răsărit de soare din mare (marea noastră, neagră și udă), un răsărit ușor alcoolizat și poate și ușor influențat de anumite ierburi medicinale arse în scop terapeutic.



One more thought. Cred că pisica mea se va numi Zen. P-asta nu știu de unde am scos-o, momentan urăsc pisicile cu care trăiesc. Toate 8.

L.E.: Le Miez, dacă te întrebi de unde știi melodia, e din mixul Letter to M, pe care ți l-am băgat pe gât, sau mă rog, pe urechi, în drumul spre UngariaAustriaGermaniaLiechtensteinElvetiaItaliaFranta si restul.

Alchimistul

Avea aproape 60 de ani, dar nu-i dădeai mai mult de 45. Mereu vesel, mereu pus pe șotii, avea în el o energie pe care mulți o considerau de-a dreptul dubioasă.
Deținea un local micuț, într-o zonă foarte frumoasă a orașului. În fiecare dimineață la ora 7, indiferent cât de mult lucrase în noaptea respectivă, el era cel care deschidea obloanele din lemn vopsite în culori blânde. Punea cafeaua la făcut, apoi cobora câteva minute în pivniță, revenind chiar când ajungeau primii angajați. La ora 8.30, deschidea ușa la intrare și stătea un pic afară, bucurându-se de aerul tare de dimineață.

- Care îți e secretul? îl întrebau clienții vechi ai localului. Cum reușești să fii așa de bine dispus tot timpul?
- N-am de ce să fiu altfel, îi mințea el cu zâmbetul pe buze. Viața e prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.

Îl invidiam. Eu aveam 32 de ani, însă părea mult mai în formă și mai plin de viață decât mine, chiar decât prietenii mei mai tineri! Eu îi țineam barul, eram barman/chelner/om bun la toate, și îmi plăcea la nebunie să lucrez cu el. Într-o seară însă, stând cu el pe terasă, am remarcat ceva ciudat. Fusese o seară mai ușoară, așa că reușisem să ies un pic din bar, dintre licorile mele, și să îl provoc la un pahar de vorbă. Pe măsură ce orele treceau, observam cum îmbătrânește văzând cu ochii parcă. La un moment dat s-a scuzat, s-a ridicat de la masă și s-a dus în pivniță. Mi-era teamă să nu i se fi făcut rău, așa că l-am urmat, după câteva minute.

Intrând în pivniță, unde de obicei nu avea nimeni acces, am rămas surprins să văd că era un adevărat laborator acolo, jos. S-a întors, auzindu-mă, și după un moment de tăcere, mi-a spus:

- Ei, până la urmă tot trebuia cineva să afle... Măcar ești tu, în care am încredere.

Nu știam ce să spun, dar nici nu era nevoie, pentru că a continuat:

- Toată lumea se miră de ce sunt eu mereu așa plin de viață... Ei bine, o lungă perioadă de timp am fost altfel. Vezi tu, când eram tânăr, m-am îndrăgostit. Am iubit-o atât de mult, încât atunci când destinul mi-a răpit-o, n-am mai vrut să mai trăiesc. Mi-era atât de dor de ea, în fiecare zi, încât nu mai reușeam să construiesc nimic, să fac nimic cu viața mea. Am plecat departe, pe alte continente, am fugit, m-am ascuns de trecut, dar trecutul era mereu acolo, cu un pas în urma mea. Am avut însă norocul să dau, în drumurile mele prin America de Sud, peste un trib condus de un vraci foarte înțelept. Se pare că știa și câte ceva despre alchimia sufletului, printre altele. El m-a învățat să construiesc asta.

S-a dat la o parte, arătând spre un obiect ciudat care strălucea ușor.

- Ce face chestia asta? l-am întrebat, apropiindu-ma de masa pe care era artefactul.
- Condensează dorul. Știu, pare absolut nebunesc, dar asta face.Transformă dorul într-un lichid, eliberându-mi sufletul de apăsarea aceea teribilă și redându-mi pofta de a trăi.

Abia în acel moment am observat că pivnița continua dincolo de masă, ca un coridor larg, ca o cramă, în care erau sute, mii de sticle pline aparent cu același lichid ca și cea de pe masă. În mod evident, am rămas complet mut, timp de câteva secunde, apoi am întrebat, cu o voce tremurată:

- Dar... De ce le-ați păstrat? Toate sticlele astea... Sunt pline cu dor!
- Nu știu. Poate pentru că n-am vrut niciodată să renunț la femeia pe care am iubit-o atât, la ce simțeam pentru ea. Sau poate pentru că am vrut să văd cât dor poate izvorî din sufletul unui om.
Continuă, pe o voce mai tristă:
- După cum vezi însă, în fiecare zi cobor aici și mai umplu o sticluță cu dor. de treizeci de ani, în fiecare zi. Măcar nu mă mai apasă.

Am încercat să îl mai întreb ceva, dar mi-a făcut un semn scurt cu mâna.

- Te rog ceva. Din acest moment, acest subiect este închis. Nu vreau să mai vorbim niciodată de asta, și aș prefera, pentru binele tău, să nu mai spui nimănui. Nu de altceva, dar e posibil să te bage într-o cămașă de-aia cu mâneci lungi, care se leagă la spate, și să te încuie într-o cameră cu pereții moi, adaugă el râzând.

Am urcat împreună treptele, tăcuți. Prin capul meu treceau tot felul de idei. Cât o iubește pe femeia asta.

Din acea seară nu l-am mai invidiat.

Link

Sfârșitul lumii? Aș vrea io...

Mă minunez. Nu, pe bune, mă minunez de cât de urâți pot fi unii oameni. Nu la exterior, că la capitolul ăsta poate nu-i vina ta, dar în suflet. Aproape că-mi doresc să plec pe o insulă nelocuită (da' cu wireless, ca să fiu la curent cu noutățile). Asta așa, ca introducere, că de fapt voiam să vă zic de altceva.
Stăteam azi și îmi trăgeam sufletul după o partidă de sex obligat (aka paradă cu strigături de la scumpa mea șefă), când începe să se miște casa cu noi. Dar nu mișcare de-aia, de aproape n-o simți, ci zgâlțâieli serioase, de-ți curgeau literele de pe monitor. No, îmi zic, asta fu. Nu o mai suportă nici pământul pe șefa, vine sfârșitul lumii. Am scăpat ușor, mor tânăr, rapid, nu-mi duce nimeni dorul, ce mai, ideal. Sper să n-ajung în același loc ca și șefă-mea, că în mod sigur și acolo o să fie un team leader ceva.
Mă uit cu o privire pierdută, zâmbind, la Alinuța de la HR, și remarc că tremuratul casei nu se întețește, dar nici nu dă semne că s-ar opri curând. Alinuța de la HR, trebuie să vă zic, e o doamnă la vreo 28 de ani cu care râzi de te spargi. Mai mult ea, pentru că dacă s-a apucat să râdă, poți să te duci să-ți iei un pahar cu apă, că până te întorci, aproape că a terminat. Mortală. O să vă mai spun de ea, momentan să vă zic de zgâlțâieli. Alinuța dădea să sară pe geam, colegii se uitau în sus la lustra care nu există, până și șefa amuțise (v-am zis eu, e nevoie de un cutremur s-o oprești), toate lucrurile mergeau exact cum ar fi trebuit. Le zic ”hai, facem o tură de cartier cu casa? Conduc eu!” după care realizez cu tristețe, privind pe geam, că încă nu s-a terminat, n-o să mă văd prea curând cu bunicu. De fapt repară ăștia strada la noi și tocmai tasau pământul în fața casei unde avem sediul.
Pff... era prea frumos să fie adevărat, trebuia să-mi dau seama. Probabil că la cât de miștocar îl știu pe EL, sfârșitul lumii n-o să aibă nimic de-a face cu filmul 2012, o să fie un sfârșit plictisitor și lent.
Mă trezește din visare șefa cu vocea ei spartă, care mă ia din nou la rost pentru ceva ce am greșit, nu am făcut sau am făcut incomplet. Nu mai știu exact care variantă era, dar oricum e una din astea trei, alta nu există.
Viața asta e ca facultatea de Aeronave din Politehnică. De intrat intri, de ieșit ieși greu și prost. Asta dacă nu ești premiant, ca Mădălina Manole, fie-i țărâna ușoară.
Maestre, muzica. Via E.V.E., de data aceasta.



I'm getting lost.