Kinder cu surprize, surprize

N-am mai scris de mult, așa-i? Am fost tare ocupat, de-aia. Zicea un mare om că ai două opțiuni: ori scrii ceva ce merită citit, ori trăiești ceva ce merită scris. Cum nu puteam să scriu la nesfârșit lucruri ce merită citite, am mai și trăit niște chestii. Pe care le tot trăiesc (la mulți ani cu sănătate), deci mai răruț că-i mai drăguț cu scrisul.

Now, onto the business of the day. Am o nouă pasiune. Ouăle Kinder. E de fapt o pasiune mai veche, dar a reapărut odată cu revenirea pe piață a minunatelor produse Ferrero. Trebuie să recunosc însă, dezamăgit, că surprizele nu mai sunt ce erau pe vremuri. Când eram eu copil (înainte să vă nașteți voi, ca să fie clar), trebuia să fii un mic Einstein sau cel puțin un pui de inginer ca să reușești să asamblezi jucăriile alea! Mașinuțe detaliate, avioane cu elice care se mișca, roboței complicați, jmecherie, tată! Țin minte că mă uitam pe instrucțiuni ca Vadim la decizia de evacuare, întâi cu dispreț, apoi cu furie și în cele din urmă cu resemnare (mă rog, el încă n-a ajuns aici, dar e inevitabil). Da' și când îți ieșea jucaria! Erai Zeus, erai Hera, aveai lumea la picioare!

Acum au introdus reguli. Nu e voie cu părți mici, nu e voie cu chestii complicate. Să fie accesibile jucăriile și pentru copiii mici. Sunteți niște retardați! Și îi retardați și pe ăia mici! Nu e suficient că le băgați World of Warcraft sub nas și îi transformați în vaci de muls, acum îi luați de mici și îi tâmpiți. Înainte, așa cum zicea și Carlin, exista selecție naturală. Te ducea capul, făceai jucăria, nu te ducea capul, te duceai la tac-to plângând să ți-o asambleze. Iar dacă erai atât de handicapat încât să tragi pe nas elicea de la avion sau coafura de plastic a păpușii, atunci, după intervenția chirurgicală, trăgeai niște concluzii care te ajutau mai încolo.

Dar nu, acum avem puzzle-uri formate din patru bucăți, de nu le poate pune invers nici o maimuță cu jumătate de creier. Acum avem jucării dintr-o singură sau cel mult două bucăți, ca să nu înghiți cumva curul lui Shrek, sau titirezi colorați, care te pregătesc pentru cariera ta în domeniul decorațiunilor interioare.

Ieri însă am găsit în oul meu Kinder o jucărie care m-a pus pe gânduri. Just look at the cute monster:

Wait, what? Ce e chestia aia din ahem, capul monstrului? Să vă ajut.

Beware the COCK MONSTER!

Oi fi eu frate cu Pedobear, dar trebuie să recunoașteți că această jucărie e chiar dubioasă. Melodia însă nu.

Star Wars & TomTom

Trebuie să recunosc că am râs un pic la aceste reclame. Ceea ce nu mi se întâmplă des.

Yoda


Vader


In 200 meters, turn round. May the Force be with you.

Ceva e putred și în Anglia

Măi fraților, de multe ori mă întreb ce mai caut eu aici, în țara asta pe cale de dispariție. Cu Max Pain angajat pe Coasta de Azur pe perioadă nedeterminată, cu my little sis, Cristina, plecată la studii de mindfuck în Londra, eu ar fi trebuit până acum să prind ideea, nu?

Și totuși rămân aici, ca mătreața după Head&Shoulders. Ca rinita după Olynth. Ca Băsescu după alegeri.

Dar nu, de fapt voiam să vă zic că lucrurile dubioase nu sunt doar aici. De exemplu la Max Pain în sat, lumea se duce la super-market cu motostivuitorul.

Foarte tare.
Recent am aflat că și în Anglia, lucrurile sunt mai dubioase decât păreau la prima vedere. Imaginați-vă un fel de târg, de bâlci de Crăciun. Festivități, globuri, lots of Ho's. And then, this guy.

Un tip în chiloți de nailon care jonglează cu cuțite cățărat pe o scară. Christmas spirit FTW!!! Adică poate voi sunteți altfel, dar eu când văd bocanci, chiloți albaștri, păr pe piept și cuțite deja aud colindele alea de la Madrigal. E ca iepurașul poponar de Paște, doar cu mai puține ouă.
Și apoi mai e problema cu egalitatea de șanse. Eu credeam că numai Mary ar putea fi în stare să facă asta unei cărți dintr-o bibliotecă publică, dar se pare că nu-i deloc așa:

Frate, sunt multe feluri de intoleranță. Acesta este un exemplu de intoleranță. Reversed intolerance.

Anglia e dubioasă, la fel ca și Franța. De la corespondentul nostru la fața locului, Cristina. Legătura în studio.

Acestea fiind spuse, vă salut și vă doresc un sfârșit de săptămână glorios!

Excuse me?

Să nu vă supărați pe mine, dar eu nu știu ce sunt alea baterii. Și cred că din punct de vedere al culturii generale, sunt pe undeva pe la medie. Mai-mai că îmi vine să ridic capota de la mașină, să pun urechea pe baterie, doar oi auzi un cotcodăcit din ea.
Mai rău decât atât,

Bă frate, dar ce oo sunt astea? Clar e că sunt niște ouă obsedate de curățenie. Dar ce o fi cu umezeala? Or fi ouă de mogwai? Nu am avut curajul să le stropesc... Plus că acum fac un duș (și mă usuc bine) înainte să mă apropii de ele, nu de altceva, dar poate simt miros străin și mă atacă. O să încerc să țin unul la mine mai mult timp, poate se familiarizează cu mine și cu mirosul meu.
Sau poate partea cu mirosul străin e ca să îți dai seama clar dacă au expirat. Situații ca "pfui, ce căcat miroase aici? E de la ouă sau de la fasolea pe care am mâncat-o aseară?" vor fi astfel evitate.
Concluzionând, aveți grijă de ouă! Nu cred că vreți o vizită de la Asociația Pentru Protecția Ouălor, pentru evaluarea condițiilor de depozitare. Ăștia nu au milă, vă lasă fără ouă cât ai zice omlette du fromage!

Super-eroi - episodul 1

Pentru a mai varia un pic experiențele, am decis să am o "super-hero night", seara în care ies în oraș alături de persoane cu puteri supranaturale (fac o analiză despre acest tip de persoane). Imediat ce găsesc aceste persoane, le radiografiez și le expun aici, pentru că sunt un fel de Magneto, un fel de Lex Luthor sau, pe scurt, Coyote.
Trebuie să vă subliniez că tot ce spun aici, oricât de deplasat și absurd ar părea, este complet real. Nu am visat, nu îmi imaginez, nu am fumat plante de leac. Deci cum ziceam...

Într-una din serile trecute, am ales două super-(h)eroine care fac o echipă de senzație. Batman și Robin sunt mici copii, aș putea spune. Le-am prins într-un moment de criză de inspirație și le-am dus, spre disperarea Miezului, TOT în Fabrica, unde am mâncat împreună ACEEAȘI pizza casei. Muahahaha (evil character laugh). A trebuit să mă mișc destul de repede, întrucât nici măcar mașina mea supranaturală nu putea să suporte prea mult timp atâta strălucire, atâta putere, atâta frumusețe. Și mai eram și cu ele două în mașină, deci na...
Să începem cu cea pe care am cunoscut-o mai întâi. I se spune Femeia-Ceașcă, iar prietenii îi spun Toartă. Este o combinație între Wolverine din X-Men (are tot felul de aliaje, dar spre deosebire de Wolverine, le are pe dinți) și Storm (se lasă cu fulgere și tunete dacă o superi, plus că e into the weather business), iar super-puterea ei este... imaginația. O puteți recunoaște foarte ușor după costumul pe care-l poartă, un parpalac dotat cu un fel de toartă. După cum se poate observa.

Evident, prima mea întrebare pentru ea a fost cea legată de toartă, pentru că, nu-i așa, super-eroi cu toartă nu am mai văzut. Din păcate, nu am reușit să obțin un răspuns clar, așa că pot doar să bănuiesc că:

1. Ori e un ajutor pentru bătrânii orbi, pe care Toartă îi ghidează când traversează strada,
2. Ori este parte a unui camuflaj elaborat (se transformă într-o valiză uitată în gară)
3. Ori croitorul a făcut o greșeală oribilă, transformându-i costumul într-o ciudățenie inegalabilă.

Femeia-ceașcă este capabilă de orice, când vrea ea. Imaginația ei te poartă în locuri în care nici nu ai visat că vei ajunge vreodată și în care, uneori, nici nu ai vrea să ajungi, de fapt. Este capabilă să te paralizeze cu strigătul ei de luptă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!", poate să elibereze orice loc public aglomerat cu râsul ei de creatură posedată, și este perfect capabilă să își pună în aplicare tot ce decide, oricât de absurd ar fi ceea ce decide. Ah da, și toate astea împachetate într-un corp delicios.
Zvonurile spun că ar avea origini extraterestre, tătare sau chiar bulgărești, dar nimeni nu știe sigur. Ce este cert este că este letală, ca și partenera ei.

Cealaltă super-(h)eroină din episodul acesta este the faithful sidekick in the face, o apariție pe cât de frumoasă, pe atât de letală, un demon parfumat, Pliculețul de Ceai. Motivele pentru care i se spune așa nu sunt cunoscute. De voi. Eu știu de ce, dar nu vă spun. Din păcate are niște mișcări atât de fine și de amețitoare, încât nu am reușit să o analizez prea bine, dar din ce am văzut până acum pot să spun că te poate ucide în cel puțin trei limbi de circulație internațională, vorbindu-ți despre politică și economie.
În viața de zi cu zi, se camuflează în ghid, conducând turiști prin toate colțurile țării. Dar noaptea... Noaptea devine o fiară, capabilă să simtă umorul subtil și să îți frângă ideile ca pe bețe de chibrit.

Am avut mult noroc că am scăpat cu viață din această întâlnire, dar am fost asigurat că următoarea va fi și ultima, dacă mai încerc să aflu lucruri despre natura lor.

CUM DAI DE ELE: nu dai tu de ele, dau ele de tine. Și cu tine de pământ.
PUTERI SUPRANATURALE: Toartă - imaginația; Pliculeț - informații insuficiente
SLĂBICIUNI: Toartă - o fantomă din trecutul ei; Pliculeț - pizza, cred. Și ceaiul de tei cu gust de vanilie.
SEMNE DISTINCTIVE: Toartă - toarta (dooh) și zâmbetul larg, metalic; Pliculeț - privirea pătrunzătoare și umorul ucigător.

Dați-mi de știre dacă mai vreți să citiți despre super-eroii junglei urbane, ca să știu dacă să-mi mai risc ambalajul firav pentru delectarea voastră.

Coyote out.

Poza de aici.

Picături

Până mai de curând am fost adeptul conceptului unei singure fericiri mari, monstruoase, sufocante. That didn't work out very well for me, pentru că în general oamenii sunt mincinoși și fricoși. Inclusiv cu ei înșiși, și aici mă includ și pe mine. Ca urmare, am fost nevoit să-mi schimb strategia. Trebuie să recunosc că filmul "Whatever works" regizat de Woody Allen a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ, pentru că m-a făcut să realizez adevărul. "Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every tempoary measure of grace, whatever works"... Just do it.
Așa că acum am mult mai multe fericiri mai mici. Fericirea pe care o simt când o văd pe cucuveaua de șefă de la fostul meu loc de muncă, care mi-e și vecină, cum se încruntă văzând că plec pe la 9.00 de acasă, cam ca ea (eat shit, scarecrow!). Că deh, trebuie să fii director de firmă fără bun simț sau angajat la o firmă cu bun simț ca să ai parte de așa flexibilitate legată de ora plecării la job...
Fericirea pe care o simt când îmi văd prietenii alături de mine, indiferent de nebuniile mele sau de perioadele mele nașpa. Fericirea pe care o am când aud răsuflarea ta liniștitoare în miez de noapte și îți simt căldura reconfortantă.
Fericirea pe care o simt când mă plimb cu EMO, cu muzica la 2/3 din volumul maxim (fix, da?), și simt că pot să ajung în orice colț al lumii.
Fericirea pe care o simt când găsesc o melodie frumoasă, când o ascult prima dată. Fericirea pe care o simt când mănânc o șaorma "moartea simțurilor" de vis-a-vis de Spitalul de Urgență.
Sunt picături care alimentează pârâiașul meu de fericire. Uneori mai multe picături, alteori mai puține, dar important e că acum e un pârâiaș, nu inundații urmate de secetă. Ceea ce, pe bune, vă recomand și vouă. Cât mai multe surse de zâmbete și de fiori.

Și muzică.

Dance or Die. Aveți răbdare cu Janelle, you might actually enjoy it.


Angel, blossom, gunshot, dodging, dream, bright, beat, light, breathe, live, help, give, focus, trance, wake up, dance!

Poza e de aici.

De azi

Nu am nimic special de zis, doar câteva întâmplări scurte.

1.Se făcea că eram la birou azi, iar Wuf m-a rugat să scot niște bani de pe un card al firmii(pentru luluts: ESTE LA MIȘTO GREȘEALA). Io, normal, îl întreb cât să scot și care-i PIN-u'. Și ce-mi răspunde dragul de austriac, mânca-i-aș ochișorii lui de arian? Textual: "Oh come on, you're romanian, you don't need the PIN".
Yeah.

2. Se făcea că mă plimbam pe ștrasă cu luluzaurul (denumire științifică felis catus lulus) lângă mine, amândoi călare pe EMO al meu. Se făcea că ne pierdusem în muzică, în ceață și în viteză, pe străzile pustii din miez de noapte. Și cum ascultam eu muzică liniștit, cu pisica torcând fericită, numai ce-o văd că sare din scaun și țipă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!". Bă, ce-i drept, era o pizdă în mașina de lângă EMO, dar serios, acum, luluts, m-ai întristat rău la faza asta... Chiar crezi că eu n-o văzusem? :))

3. Închei cu o furăciune nerușinată de pe Utopia Balcanică, și anume aceasta:



Come to Romania. Your PIN number is already here.

Ecuație

Bă, credeam că urmează o luni nașpa, dar m-am înșelat. A fost o zi (și mai ales o seară) dă vis.
Adică m-am văzut cu aspirina mea, Miezu, remediul la orice fel de dureri de cap. Ca de obicei (pot deja să spun că e un obicei), am mâncat pizza la Fabrica, am sporovăit vrute (mai mult ea) și nevrute (mai mult eu), ne-am uitat la How Stuff Works pe Discovery și m-am bucurat să o văd liniștită (sufletește).
Și cum mă întorceam eu de la întrevedere, iată-mă primul la stop. Mi se întâmplă des chestia asta, nu îmi dau seama de ce. Semaforul fiind roșu de furie, din acest motiv. Mă mai joc un pic cu radioul, stopul tot roșu. Mă uit la semafor, el la mine, nimic. Și cum mă plictiseam eu în acest staring contest, iată cum apare lângă mine un frigider de poliție. Frigider marca Logan. Îmi zic "hai frățică, p-ăsta sigur îl faci, să moară copilașii tăi". Bag a-ntâia, mă mai uit o dată supărat de semafor, care cedează și îmi dă verde, apoi o calc cât mă ține EMO (vezi poza).
Spre satisfacția mea, l-am făcut praf, da' praf! L-am lăsat bine de tot în urmă. Opresc la semaforul următor, satisfăcut de de cât de performant sunt în comparație cu șifonierul pe roți. Și îl văd apropiindu-se cu 50, calm, tacticos, apoi văd cum își pornește la fel de tacticos girofarul și trece pe roșu. Clasă, frate, mi-a dat clasă. Ca urmare, țineți cont de următoarea ecuație când vreți să faceți liniuțe cu frigideru': 200 CP < 75 CP + girofar.

Ia imaginați-vă acum o liniuță pă melodia lu' Janelle:



Andre 3000 la feminin, ce mai.

Duminica în familie

Cred eu că din toate zilele săptămânii, duminica e cea care a fost făcută cu un rost clar. Să te echilibrezi. Ceea ce am și făcut.
Dimineața mi-am petrecut-o în compania schimbatei Mary, care, într-un mod diferit decât în trecut dar la fel de original ca oricând, a reușit să îmi aducă un zâmbet larg pe fața mototolită de somn. Asta pentru că ne-am întâlnit la ora 8 dimineața, după ce noaptea trecută mă culcasem la 3. Speram să dorm mai mult, dar trenul Mariei era probabil conștient de prezența ei (obsedată de ordine și curățenie) la bord, așa că nu a îndrăznit să întârzie. Chit că avusese de parcurs 500 de km. Cu o Marie în fiecare tren, am avea servicii feroviare impecabile.
Unicitatea Mariei este însă dovedită de cadoul ei pentru mine:

Fără a intra prea mult în detalii, în trei ore am trecut prin:
1. Două târguri - de aici am luat chec, ciocolată, am studiat niște păpuși care l-ar fi speriat și pe Chucky, am degustat cârnăciori afumați și am râs de titluri de cărți
2. O biserică. Iar în biserică, ÎN ea, nu la intrare, se vindeau tot felul de chestii mai mult sau mai puțin bisericești. Evident, Mary a observat titlul unei mini-cărți, ”Jocuri Creștine” parcă, despre al cărei posibil conținut am comentat împreună mai apoi. Un posibil joc era ”Sabia și Păcătosul”, un fel de spin the bottle, doar că persoana aleasă e ucisă cât mai creștinește posibil.
3. O librărie. Aceeași librărie prin care am mai fost de nuștiucâte ori. De data asta am studiat vinil-uri cu valsuri și partituri vechi.

Acestea fiind făcute, m-am descotorosit de Mary în aceeași gară de Nord de unde o luasem cu câteva ore mai devreme, apoi m-am dus să dorm un pic. Somnul mi-a fost întrerupt în mod brutal și sângeros de inevitabila, inefabila luluts, care m-a anunțat cu vocea ei dulce care e programul pe ziua de azi. Noroc că adorm repede la loc.

A urmat un grătar alături de familia T, alcătuită din marele tăietor, soția lui Balanță și mini-me-ul lor. Care se pare că s-a îndrăgostit de mine, spre groaza mea, pentru că vrea mereu să o țin în brațe. Poate și pentru că mă scălâmbăi mai rău decât un circar când sunt acolo și se uită la mine.

Grătarul s-a desfășurat fără incidente, la o temperatură exterioară superbă, de 18 grade, pe un soare blând care parcă nu mai voia să mă ucidă, așa cum face vara. Am contribuit, ca de obicei, la pregătirea cărnii, prin indicații, analize și susținere morală, dar sunt sigur că m-aș fi descurcat de minune și singur. Să-mi dau foc la păr.

Am plecat înspre seară, cu burta și sufletul pline, ceea ce, desigur, vă doresc și vouă. Ce am făcut după nu vă spun acum, că încă nu meritați. Tot ce vă pot spune e că am plecat către tot un fel de familie, cum ar veni :), deci fu o duminică care mi-a făcut bine.

Nu că v-ar păsa. Luați de-aici un vinil.



Swingay!

De la birou 2

Mă fetelor, eu am o problemă cu serviciul. Colega şi prietena mea, Balanţă ea de fel, imediat ce plec să mănânc de prânz, îmi ia caietul pe care îmi notez eu ce am de făcut şi începe să deseneze flori pe el. Da frate. Flori. Şi n-ar fi o problemă, că îmi plac exprimările artistice de orice fel, doar ca ăla e caietul pe care îl iau cu mine la şedinţe. Vă imaginaţi cam ce ar crede Wuf (şeful meu, i-am găsit porecla, gata) dacă ar vedea caietul meu plin de floricele?
Cred că o să iau caietul cu mine peste tot, că nu se mai poate aşa. Maşina mi-a tăguit-o, carneţelul mi l-a tăguit (şi-a scris inclusiv iniţialele pe copertă, sub numele meu), mai lipseşte să mă trezesc într-o dimineaţă cu numele ei tatuat pe fund. Sau cine ştie, poate deja îl am. Ia stai, mă duc să mă uit. BRB.

Austrian Retreat - partea cu băutura

Vă spuneam că a trebuit să plecăm de la restaurantul cel select, pe motive de băutură. Și dacă tot am renunțat la atmosfera călduță din Aiola Upstairs, am ajuns la barul Aiola downstairs, mai precis cu vreo 276 de trepte mai jos. Mă rog, se chema Aiola Nuștiumaicum, dar tot Aiola era. Și atmosfera era tot de căcat. Noroc cu un pahar de vodca și cu Damian, colegul nostru din Viena, cu care ne-am distrat toată seara, începând de atunci. Și totul a pornit de la mine.
Șeful nostru, după cum v-am mai zis, e austriac. Și deși a făcut nuștiu ce master în State, are o engleză de zici că-i austriac. De cele mai multe ori înțelegi ce spune, dar există cuvinte care nu-i ies. Cum ar fi cuvântul WITH, cel care a generat ”viralul”. Săracul de austriac nu reușește deloc, dar DELOC, să pronunțe with. Îl pronunță woof. Dar e un woof d-ăla gen ”Who let the dogs out?”. Și mai tare e faptul că are obiceiul să repete cuvintele, mai ales când se gândește la altceva. Ca de exemplu ”I want...want you to...ăăă... talk woof... woof... Mr. Damian”. Suspect e că am realizat primul cât de hilar e. Genul ăsta de ticuri verbale nu pot fi ”neauzite” odată ce sunt conștientizate, așa că din momentul în care le-am atras colegilor atenția în legătură cu woof-ul, toată seara s-a continuat numai cu propoziții care aveau cuvântul with în componență. Pronunțat ”doggy style”. S-a râs într-un mod barbar pe tema asta, iar gluma a prins atât de mult încât, 10 zile mai târziu, când Damian a plecat din firmă, a dat un mesaj de adio care se încheia cu ”P.S.: for my romanian colleagues, one last *WUF*”. Criminal.
Anyway, dată fiind atmosfera relativ inexistentă din primul bar, am mers la un al doilea, unde le-am încercat și lor vodca. În cele din urmă am luat taxiul și am mers într-un club unde ”s-a” dansat și unde șeful a insistat să ne îmbete. Mai precis, ne-a preparat chiar el băuturile, cică vodcă tonic. Tonicul însă era doar un zvon, ce-am băut noi putea fi folosit fără probleme pe post de combustibil alternativ. Cred că și noi eram inflamabili după băuturile alea. Mă rog, trei pahare de vodcă mai târziu sprijineam unul dintre pereți, care stătea să cadă peste petrecăreți. Și doar eu observasem.
Pe la vreo 4 ne-am hotărât să luăm taxiuri până la hotel. Am plecat cu trei taxiuri, dar la hotel au ajuns doar două, că al treilea a înțeles greșit destinația. Nu al meu, care a ajuns la hotel primul, dar culmea e că ÎN hotel am ajuns ultimii (eu și 4 din colegii austrieci), pe motiv că ni s-a făcut... foame. Am colindat tot Graz-ul în căutarea unui fast food, pe care l-am găsit la 100 de metri de hotel, până la urmă. Acolo ne-am împrietenit cu un grup de studenți hipioți, la fel de beți ca și noi, cu care iar am trântit o partidă de râs. Eram un spectacol de luat în seamă, noi în pantaloni de stofă și cu sacouri, ei în haine lălâi și complet neîngrijiți, dar râzând împreună de mama focului. Avantaj Austria.
În fine, după încă un popas scurt la un bar ”ca să ne clătim gura înainte de culcare”, conform șefului meu, am ajuns la honeymoon suite-ul meu, unde mortăciunea de coleg al meu dormea de ceva timp deja. Sper că n-am făcut foarte mult zgomot în încercările mele de a-mi găsi camera și a nimeri patul.
Patru ore mai târziu, la 9.00, eram în holul hotelului, pregătiți de un tur cu ghid prin Graz. Și ce pregătiți eram toți! Zici că mersesem noaptea trecută în șir indian pe autostrada A2 și ne călcaseră vreo două-trei tiruri.
În fine, sărind peste partea neinteresantă cu monumente și date istorice, ajungem la încă o masă de prânz copioasă, apoi la o călătorie cu viteze disperate înspre Viena (era cât pe ce să ratăm avionul).
Am zburat spre casă din nou cu fetele de la FlyNiki, cu care mi-ar fi plăcut să intru în Mile High Club. N-a fost să fie, dar aud că în curând va trebui să zbor din nou în Austria, pentru petrecerea de Crăciun, așa că mai e o șansă.
Of, iar Austria?

P.S.: Și ca să nu credeți că doar profit de pe urma firmei, azi am stat două ore peste program să asamblez un birou de la IKEA. Și nu, nu intră în job description.

Un pic de Napalm Love via luluts - a cat with a kitten.

De la birou

Discuţie pe mail între noi şi şeful nostru austriac.

O colegă către şefu: Hi boss, are you coming today to the Bucharest office?
Şefu către toţi: I am coming tomorrow evening. You wanna party today?
Eu către şefu: The invitations have already been sent, the DJ is hired, all we need now is the alcohol. We’ll send you pictures!
Şefu către noi: I guess I will receive some nude pix then! ;-))

Cred că îmi place aici. No, really.

Pauză publicitară

Întrerupem povestirile din Austria pentru o pauză publicitară. Conform unui fluturaș de la un club bucureștean, avem denumiri noi la străzi și piețe:

Adică Cearles dă Gaules, bahtalo! Care nu înțelege să moară Jean. Avem la acest bufet semințe dă floarea soarelui și doo băuturi gratuite fără bani pentru fetele de sex feminin.

Apoi un titlu dintr-un adevărat ziar bucureștean:

Carevasăzică, s-a îndrăgostit de pensulă. N-o pot acuza de nimic, pensula este un instrument foarte tare. Mă rog, depinde cum o mânuiești, de fapt. Dar la calitățile ei nu cred că ar avea vreodată vreo problemă cu pensulele. Poate doar dacă e pensula bătrână.

Și un pic de muzică dedicată. De la Metaform pentru Cearles dă Gaules.


I want some of your candy.

Austrian Retreat - partea a doua

Bă, trebuie să vă zic ceva înainte să continui povestea austriacă. Azi am rămas fără hârtie igienică la birou, deci mâine o să fie o zi de căcat, asta dacă nu mi se face mie milă de colegii mei și aduc un sul de acasă.
Dar să revenim la povestea noastră. Mai precis, după prânzul copios din centrul Vienei, ne-am îmbarcat în mașini cu direcția Graz. Pe drum, traumatizat după experiența zborului și cea a șnițelului vienez cu gem de afine (absolut bestial, fără urmă de îndoială), am luptat fără sorți de izbândă împotriva somnului. M-a ajutat și bancheta din spate de la BMW-ul șefului, care mă obliga să stau ca scândura, dar chiar și ajutat de bancheta neconfortabilă nu am reușit să-mi țin gura închisă prea mult timp. Așa că am adormit și am deschis-o larg. Conform celor relatate de martorii la eveniment, nu am sforăit și nici nu am deversat lichide din cavitatea bucală, ceea ce este un lucru pozitiv în relația mea cu managementul companiei.
După două-trei ore eram în Graz, un oraș foarte simpatic și cu un trafic înfiorător, aproape ca în București. Colegul nostru Wiki fiind în cealaltă mașină, n-a trebuit să oprim deloc pentru vărsături, așa că am ajuns primii la hotel. Ceea ce înseamnă că am putut să ne alegem camerele (eu și cu celălalt coleg al meu, care are aspectul și privirea unui cadavru în descompunere). Aveam de ales între o cameră dublă, apartamentul prezidențial și și și... the honeymoon suite. Era clar că nu voi alege camera dublă, pentru că chiar nu voiam să dorm în pat cu mortu', așa că am ales ultima variantă, lăsându-i lui Wiki apartamentul prezidențial (trebuie din când în când să știi să fii umil).
Și ce alegere bună am făcut! Mansardă,scară interioară, jacuzzi, terasă cu jacuzzi, lumini cu dimmer, mai lipseau lumânările și prezervativele. Cum însă nu sunt necrofil, am ales să dorm în camera de jos, urmând ca Mortu' să doarmă la etaj, mai aproape de Ceruri. Pe pat m-au întâmpinat două ciocolățeeeleee - una am mâncat-o și pe cealaltă am dosit-o în bagaj, cum ar fi făcut orice român care se respectă.
La ora șapte ne-am reunit în restaurantul hotelului, ca să facem cunoștință cu restul echipei și să discutăm aspecte legate de proiectele la care lucram. Yeah right. Ajunși acolo, am decis de comun acord că este timpul să mai băgăm în noi un pic, așa că am plecat către Aiola Upstairs, un restaurant cocoțat pe stâncă, la doar 10 minute de hotelul unde eram cazați. Ce bășini erau în Viena, dar ce bășini erau aici! Și ce priveliște, în plus. Servirea a fost execrabilă, mâncarea puțină și scumpă, însă prezentarea mâncării era fantastică iar bucatele foarte, foarte gustoase. Am comandat și eu singurul lucru pe care îl înțelegeam din tot meniul în afară de cuvântul Menu (era în germană și în engleză meniul, dar să mor dacă recunoșteam vreun cuvânt, așa de ciudate erau opțiunile).
Masa asta s-a lungit până pe la vreo unșpe. Trei ore de discuții încrucișate în română, engleză și germană, germană pe care n-o stăpânesc teribil de bine (aka deloc). Ca urmare a trebuit să mă concentrez foarte mult să prind ceea ce se discuta, dar am trecut cu bine și de această încercare. Ne-am decis să plecăm pentru că Wiki se amețise un pic și începuse să ne explice noțiuni de statistică, cu sigma, miu și alte mamifere preistorice.
Apoi au urmat barurile. Oh, mama lor de baruri. Dar vă povestesc data viitoare de baruri. Și de cum m-a îmbătat șeful meu.

Urmează formația vocal-instrumentală Peppermint Lounge, cu șlagărul lor de mare succes Portocala Africană. Să vă chill.
Hai la mulți ani, sănătate, hîc!

Austrian Retreat - partea 1

V-am păcălit cu poza, credeați că o să fac pe istoricul cu voi, nu? Războaie, retrageri, alea-alea. Stați calmi, am copiat tot liceul la istorie, deci n-aș putea să vă zic nici măcar între ce ani a domnit Ion Iliescu.

După cum ziceam și în episodul anterior al povestirilor de birou, am fost obligat să plec două zile în Austria, la un ”retreat” (în traducere liberă, distracție gratis) cu colegii din mai multe sucursale ale firmei unde lucrez (cică). Să vă zic cum fu, deci.
Mie nu-mi place să zbor. Da' deloc-deloc. Are probabil de-a face cu faptul că sunt un fel de inginer, și știu cam câte milioane de piese are un avion. Și pentru că știu că mă deplasez la 10-12 kilometri de pământ, într-un tub de aluminiu, cu aproximativ 860 km/h. Dar uneori ești nevoit să îți înfrunți temerile, așa că joi dimineață eram la Otopeni, pregătit pentru încă niște ore de disconfort psihic (că doar am zburat de zeci de ori până acum, știam cum e).
Și la ducere, și la întoarcere, am zburat cu avioanele lui Niki Lauda, dar în special cu stewardesele lui Niki Lauda, care par alese în ciuda unui anumit organ sexual masculin. Toate sub 24 de ani, pregătite să te servească, zâmbitoare și al dracului de frumoase. Cum ar zice Ralucutza, crapă pielea pe ele. Chiar mă gândeam că ar fi păcat să cadă avionul cu noi și să dispară așa frumuseți. Dar nu s-a pus problema, pentru că zborul a fost lipsit de orice urmă de zgâlțâieli sau alte lucruri înfricoșătoare (pentru mine lucru înfricoșător era până și un strănut, deci a fost un zbor chiar liniștit).
Am aterizat pe aeroportul din Viena, unde ne aștepta un nene cu cartonaș (i've always dreamed about that). Apoi am fost transportați la biroul central cu un van d-ăla cu geamuri fumurii și cu scaunele face-to-face. Și când zic central, chiar la asta mă refer, eram chiar în buricul Vienei.
După ce am cunoscut o parte a echipei de acolo, am făcut turul birourilor, am stat un pic la taclale cu Benedict (cum să te cheme Benedict?), un coleg foarte haios, apoi am făcut ce era necesar ca să ne continuăm ziua cum trebuie: ne-am dus la masă. Care masă s-a lăsat cu desert, cu discuții prelungite și cu aroganțe, pentru că era unul dintre restaurantele de snobi, deci ne-am simțit obligați să ne dăm aere. Am reținut doar una dintre discuții, în care unul din colegii mei se întreba de ce în germană cuvântul ”șervețel” e feminin și nu neutru, ca la noi. Șeful nostru a răspuns ”dar uită-te la el, cum sa nu fie de gen feminin? E așa alb, fin...” la care eu am adăugat ”da, și te folosești de el”. A urmat o repriză de râs și câteva eschive din partea mea. De ce eschive? Pentru că iubitele mele colege și mai ales prietene nu au gustat așa mult gluma mea, așa că am gustat eu meniul. La propriu.

Mi-e somn, așa că o lăsăm pe mai încolo. Urmează partea a doua, în care veți afla cum am dormit eu în honeymoon suite, într-o atmosferă romantică, împreună cu colegul meu. Kinky stuff.

Această melodie goes out către my baby care este. O seară cumsecuvine.

The Bird and the Bee - Polite dance song.



Would you be nasty with me?