Viena pe scurt

Bă, vă zic: de ce ți-e frică nu scapi. În mod repetat.
Iar am zburat. Iar am zburat la Viena, de data asta pentru o glumă de petrecere de sfârșit de an, un fel de maraton culinar și temporal care m-a facut să mă gândesc la câți bani s-au cheltuit aiurea în loc să ni se dea ca bonus. Cum să pleci joi la 17.00 și să te întorci vineri la 21.00? Oh well, să continuăm.

Ați stat vreodată la hotelul de gheață de la Bâlea Lac? Cam așa era și hotelul la care am stat, doar că era mai frig. Și aveau uși duble, dar mai distanțate așa, de ziceai că intri în șifonier. "Tu ce dulap ai? 316."
Păi zău așa: bar în cameră nema, geamuri nefuncționale (aka nu puteai să-l închizi pe cel din exterior pentru că primul rând de geamuri avea sistemul de închidere blocat), praf prin camere, un frig de-ți amintea de România... În plus, iar m-au cazat în aripa bântuită a hotelului, de umblam juma' de oră până ajungeam la cameră: ori mergeam cu liftul de la parter la 3 (făcea cam 10 minute până acolo și avea opriri la etajele 1 și 3, 2-ul probabil era în altă dimensiune) ori urcam pe scări, mergeam până la capătul coridorului, treceam de ieșirea de urgență (care era de 1.5 m înălțime - i'm telling you, that was some f#cked up s#it) și mai mergeam două minute drept până dădeam de o ușă de dulap. Serios, prima dată când am încercat să ajung la recepție am ajuns într-o scară de bloc pe altă stradă.

A urmat cina festivă, despre care nu aș vrea să vorbesc că mi se apleacă, apoi înapoi la hotel pentru dârdâitul binemeritat. A doua zi m-am fâțâit prin magazine, remarcând cu snobism că la noi totul e mai ieftin, apoi am mâncat la un pub ordinar unde am fost serviți de o româncă.

În rest nimic special de semnalat: primăria e la locul ei, împreună cu tradiționalul târg de Crăciun (unul din cele 16 din tot orașul), metroul lor e în continuare mai mișto decât al nostru (și mai mult ca dublu la preț), circulația prin oraș cu mașina e la fel de eficientă ca în București și, noutate pentru mine, se claxonează destul de mult.

Sunt cam obosit, așa că vă las cu muzica. Ah, și încă ceva: din cauza plecării la Viena, nu am apucat să îmi plătesc întreținerea. Deci urmează un nou episod din "Drăguță, hai pe la mine să plătești". Cred că o să ajungem în dormitor.

588 de exemple

Vă avertizez că urmează ceva politică, ca să vă opriți din timp în caz că aveți alergie.

Pentru variație, mă plimb zilele astea mai mult cu metroul/tramvaiul. Îmi oferă timp de analiză și de reflecție. Și cum analizam eu lumea din tramvaiul 20, îmi pică ochii pe un cuplu de tineri votanți. Ea cu UGG în picioare, el cu geacă albă cu carouri și blugi tocați mărunt. Mă concentrez un pic asupra lor. E clar că sunt împreună, după gesturi. El se joacă cu catarama ei de la haină, ea îi zâmbește tâmp.

Deodată, se eliberează un loc! Tânărul nostru votant se îndreaptă cu pași hotărâți către scaunul liber, urmat îndeaproape de purtătoarea de UGG. Ce drăguț, nu vrea s-o țină în picioare, îmi zic. Dar nu. Flăcăul nostru se așează cu nonșalanță, lăsând-o pe mândra noastră în picioare. Îmi zic, vai, kinky, vrea să se așeze ea pe el. Dar nu. Nu schițează nici măcar un gest în această direcție, în schimb continuă să se joace cu cataramele de la geaca ei. O studiez pe ea: nicio reacție. I se părea atât de normal ca el să stea jos și ea în picioare... Nici măcar n-a existat o discuție sau priviri cu subînțeles pe marginea acestui subiect. Nimic. Era fix ca o vacă pe care o dezlegi de la pom și o priponești de gard. Zero fucks were given.

Unde voiam să ajung de fapt? E un exemplu pueril, recunosc, dar aceste creații ale lui Dumnezeu, aceste făpturi extraordinare sunt oamenii care votează la noi acilișea. Ăștia care scriu "cf? bn" (ce faci? bine - pentru cei care nu sunt obișnuiți), ăștia care se uită cu plăcere la știrile de la ora 5 și la Antene, ăștia care au iPhone dar nu știu ce a pictat Sadoveanu sau ce a compus Brâncuși. Nu noi suntem majoritatea, prin noi înțelegând oamenii cu un minim de cultură și de bun simț. Și nu e normal ca aceste primate să își aleagă reprezentanții? Într-o lume lipsită de moralitate, cel mai deștept ia de la cel mai prost. Ei bine, avem 588 de parlamentari, mulți infractori cu acte în regulă, pardon cu acte pierdute pe undeva pe coridoare de judecătorii. Mulți cu afaceri foarte dubioase cu statul român, de la care sug, scuzați vulgaritatea, precum căpușele zeci și sute de milioane.

Libertatea e dată de cei mulți, nu? E, uite care sunt cei mulți. O alianță de hiene și una de incompetenți. Partide precum cel creat de un om care rivalizează cu Gigi Becali și Vadim, pe numele lui Dan Diaconescu. Un partid al prietenilor noștri de la vest, care ne doresc doar binelö și vorbesc de respectarea principiilor de partid, apoi spun că în funcție de cât ciolan primesc, vor fi sau nu la guvernare (haideți să pariem, eu zic că vor fi). Un partid care e liberal doar cu numele, principiile liberale fiind în completă contradicție cu stânga cu care au realizat alianța asta aparent imposibilă. Nu mai vorbesc de PSD și de ce-a mai rămas din echipa lui Băsescu.

Până la urmă, de ce să fugim de stânga? Socialismul este mai uniform, mai puțin caustic cu omul de rând, nu? Simplu: pentru că asta nu mai e stânga sau dreapta, nu mai există principii sau ideologii. Brătianu ar înnebuni să vadă ce s-a ales de principiile Dreptei. În partea cealaltă, ce socialist nenorocește mari companii ale statului, producători cu valoare aăugată mare, pentru a le vinde mai apoi pe nimic unor "baroni"?

Nu, nu mai putem vorbi de ideologii aici. Putem vorbi doar de devalizare, de o demontare aproape sistematică a economiei pentru a servi unor interese deștepte, dar fără pic de moralitate.

Și știți care e partea nasoală? Suntem o țară foarte bogată, dar sacul are un fund. În cel mai bun caz o să ne târâm în continuare la limita subzistenței, în condițiile în care acum ar fi fost momentul să creștem. În cel mai rău caz, Αποχαιρετισμός Ρουμανία, cum ar zice grecul.

Să ridicăm un pahar în cinstea noastră, a românilor de pretutindeni, cu urarea "așa cum ne așternem, așa vom dormi". Avem 588 de exemple că ne merităm soarta.

Noroc cu Apocalipsa... Dacă nu se amână iar. Which reminds me.

Dumnezeu cred că e român. Are un fel tipic românesc de a lăsa totul pe ultima secundă, de a nu respecta termenele, de a da vina pe alții. Cred că a amânat Apocalipsa asta de vreo zece ori până acum! Get it over with, already!

La final, un pic de muzică de destins neuronii. Cu fuste scurte și cai.

Dragoste la prima atingere

Zâmbea ușor, parcă încercând să își ascundă trăirile. Scaunul pe care stătea scârțâia ușor, acompaniindu-i mișcările. M-a mângâiat cald pe față, tremurând un pic parcă, apoi a spus:

- Drăguță, întreținerea pe luna asta e 56 de lei.

Va trebui să încep să plătesc la timp întreținerea, altfel mă invită acasă să i-o dau lui. Deja scenariul este clar: la o zi după ziua de plată a întreținerii, la ora 9 dimineața, începe să sune interfonul. Nici măcar nu mă mai obosesc să răspund, știu deja că la capătul celălalt al firului mă așteaptă vocea lui suavă.

Ce mă îngrijorează e că de fiecare dată când întârzii și mă invită la el ca să plătesc întreținerea, ajung tot mai adânc în casa lui. Acum două dăți am ajuns în bucătărie, de data asta m-a luat de braț și m-a dus în sufragerie, așa că nu cred că mai vreau să întârzii cu plățile. Nu de altceva dar mai sunt doar două camere în care e posibil să mă invite în continuare: baie sau dormitor.

Vă țin la curent.

Asfglksh acut

Nu, nu s-a plimbat pisica pe tastatură. În episodul de azi aș vrea să vorbesc despre medici și farmaciști. Am fost ieri la o alergoloagă (și o asistentă de alergoloagă, o rezidentă de îți venea s-o iei acasă, repetat) pentru a îmi confirma ceva ce nasul meu știa de vreo 10 ani, și anume că sunt alergic la polen.
În fine, m-am dezbrăcat pe acolo, m-am pipăit cu rezidenta, apoi mi-am făcut testele, în timp ce rezidenta îmi dădea ciocolată (mai știți bancul cu o ciocolățica?) și, după episodul șoc și groază (am aflat că sunt alergic la polen și la pisici, omege cum ar zice Ralu) ne-am așezat împreună la țigara de după și la scris rețete. Bă, și se-apucă doctorița asta să-mi scrie o rețetă... Ceva de genul:

Diagnostic: Dtgrenfjenew acut

Prescriptie:
/Telfjrne 180 (nskaqiwnw)DS int. 1/zi dim
Alecgfdi cfkelq ds int 1/zi 3npssl

Să nu credeți că le-am scos din burtă, chiar asta scrie pe rețetă. Măcar e acut și nu e cronic.

Băi frate! Eu mă întreb, la facultatea asta de medici există cursuri speciale de caligrafie? "Caligrafie specializată" - Semestrul 1 - Elemente de bază - cum să faci o literă să semene cu oricare alta; Semestrul 2 - Semne distinctive - cum să scrii indescifrabil și totuși să îți păstrezi un stil unic; Opțional, pentru avansați, un semestru special, intitulat "Sd finrowsj anehlaj". Am zis pentru avansați, nu?

Totuși, cred că există un rost pentru chestia asta. Mai exact, nu poți să-ți iei tu medicamentele de pe listă, de capul tău. Ai nevoie de cineva care să descifreze codul (Da Vinci much?), cineva care să înțeleagă liniile desenate parcă de un urangutan cu Parkinson. Și aici intervine funcționalitatea farmaciștilor. Mă duc azi să dau rețeta la farmacie, rugându-mă în mintea mea să nu mă întrebe nimic. I-o înmânez farmacistei, care se uită cam 2,5 secunde pe ea și îmi zice "Vreți varianta românească sau cea de import?"

Mă uit la ea, mă uit la rețeta cu /Telfjrne 180, mă uit din nou la ea și în cele din urmă aleg varianta românească, mai mult de curiozitate. Mă uit la numele medicamentului dar degeaba, nu reușesc să identific care cuvinte de acolo identifică produsul din mâna mea. Important e că ea știe ce e acolo.

Hai să vă mai delectez un pic cu cutiuța mea muzicală: Nicolas Jaar & Theatre Roosevelt - The Ego. Zice bine ce zice: the ego is the most expensive thing. Nu uitați să vă luați Alecgfdi cfkelq o dată pe zi!

Doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată

Eram chiar acolo, lângă tine. La un pas de tine, dar niciodată suficient de aproape. Eram omul care intra în bloc când tocmai închiseseși ușa la lift. Cel care cobora din autobuz când tu urcai. Cel care era la raionul de canapele când tu erai la cel de dulapuri. Erai o melodie pe care o auzeam doar eu, eram ca un gând pe care îl aveai dimineața, exact înainte să te trezești. Simțeam amândoi că ne suntem aproape, dar nu reușeam niciodată să ne conectăm. Ca și cum soarta era decisă să ne ţină separaţi.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Poate și dacă nu au existat niciodată, pentru că tu nu ai existat de fapt niciodată, iar eu eram doar o părere. Ți s-a părut. Nu e nimic acolo. Nu sunt eu, uitându-mă fix în ochii tăi și zâmbind. Nu ești tu mergând ușor pe coridor, ca un parfum de primăvară.

Dacă m-ai fi văzut, ți s-ar fi părut că mă știi de undeva. Iar eu aș fi recunoscut râsul tău. Sigur îl mai auzisem, dar nu puteam spune când sau unde. Poate de când eram încă nenăscut, sau poate îl auzisem după ce trecusem dincolo.

Dar nu.

Am fost doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată. Dar am fost atât de aproape s-o facem.

Drăguț(ă)

S-a dat drumul la căldură la noi în bloc. Ocazie cu care am remarcat că nu îmi funcționează caloriferul din dormitor. What to do, what to do?
Cu strângere de inimă l-am sunat pe administrator, în speranța că era doar o problemă de aerisire a sistemului (aerisire pe care o poate face doar el, la "mansarda" blocului). Teama mea s-a dovedit a fi justificată:

- Lasă drăguță că vin eu cu specialistul și rezolvăm. Problema e de la caloriferul tău.

Shitshitshit. Dacă mă prinde ăsta acasă, intră peste mine, și la cum îl știu se lasă cu petale de trandafiri pe pat.

Așa că, de voie de nevoie, m-am apucat de desfăcut. Spre surprinderea mea și oroarea lui, problema s-a rezolvat (era una relativ simpla, o supapă blocată în poziția închis). Bucuros de îndemânarea mea (aproape proverbială deja) și de faptul că nu o să mai vină să îmi pipăie așternuturile, l-am sunat pe administrator și i-am spus, pe un ton triumfător:

- S-a rezolvat problema.
- Cine a rezolvat-o? îmi răspunde el furios.
- Eu, că doar sunt inginer, nu?

A bolborosit el ceva că se bucură și că mă scoate de pe lista de locatari cu probleme la calorifer, apoi, când mă pregăteam să îi spun la revedere, îl aud:

- Auzi, tu tot drăguț ești?
- Poftim? (?!? :| )
- Tot drăguț ești?
- Clar, răspund eu, apoi închid repede telefonul și mă duc la baie, să plâng pe întuneric.

Să plângem pe întuneric.

Cine se trezește de dimineață, rămâne în viață

De la o vârstă, viața nu mai prezintă suficiente provocări, așa că am fost nevoit să îmi condimentez cum am știut mai bine existența. Nu am plătit întreținerea la timp.

Nu știu cum e în alte blocuri, dar pentru plata întreținerii la noi există două zile (una la scara A, cealaltă la scara B) în care, între orele 18-20 apar în mod miraculos o tanti, o masă și două scaune în scara blocului. Nu, nici unul dintre scaune nu e pentru tine, pe unul stă tanti și pe celălalt stă Administratorul. Vrei nu vrei, dacă treci pe acolo trebuie să plătești întreținerea.

Ei bine, pentru prima dată în cele 6 luni de când m-am mutat, am ratat întâlnirea de la ora 18. Ocazie cu care am găsit metoda perfectă să nu mai întârzii la birou, pentru că de atunci, în fiecare dimineață în jurul orei 9, îmi sună interfonul. E administratorul, care vrea să știe dacă sunt acasă. Eu nu îi răspund, pentru că dacă o fac, încetează să mai sune zilnic.

Aventura a continuat azi cu episodul întâlnirii: am ajuns acasă pe la 11 dimineața, am parcat mașina și m-am îndreptat spre intrarea în bloc. Ghici cine mi-a deschis ușa de la bloc, cu un zâmbet grotesc pe față? Ei bine da, era chiar administratorul, care înainte să apuc eu să deschid gura să zic "nu da la față!", m-a apucat viguros de mână și mi-a spus pe un ton jovial:

- Să treci pe la mine să-ți dau chitanța pentru întreținere.

După un moment de tăcere, timp în care îmi făceam cruce cu limba, îl întreb când pot să trec să o iau. Îmi răspunde pe același ton și cu aceeași priză viguroasă pe mâna mea:

- Poți să vii și la noapte, că eu nu dorm. Eu fac rebusuri noaptea.

ATÂÂÂT, mi-am zis. Voi căuta alte sporturi extreme de acum încolo. Ceva mai puțin periculos, cum ar fi parașutismul sau mersul pe bicicletă în București.

Vă las cu fantomele, prietenii mei vechi.

Vecinica

Continui seria povestioarelor de la bloc reamintindu-vă că trebuie să vă citiți apometrul la timp. Altfel, s-ar putea să vă treziți la știrile de la ora 5.

Vestea bună e că administratorul, de când m-a văzut aducând persoane de sex feminin în apartament, nu se mai dă la mine. Vestea proastă e că administratorul, de când a văzut că-i merge, mă urmărește (termenul în engleză e stalking) și începe să mă caute dacă au trecut două ore peste termenul maxim admis de depunere a cifrelor de la apometre. Mă caută pe interfon inițial, apoi pe telefon și apoi LA MAMA.

Recent mi-am văruit o parte din apartament, ocazie cu care echipa de "meseriași" mi-a lăsat un haos și o mizerie de nedescris. Plus patru saci de moloz (gotta love this word). Trebuia să scap de ei ca să pot continua curățenia, așa că am făcut ce-ar fi făcut orice cetățean al UE. Nu, nu i-am dus noaptea pe un teren viran, ci l-am sunat pe administrator să aflu care ar fi soluția. Citez.

- Bună ziua, sunt *Coyote* de la apartamentul 43.
- Bună, drăguță.
(moment în care m-am uitat în oglindă. Da, sunt foarte drăguță.)
- ... Am niște saci de moloz de la văruit, unde pot să-i pun?
- Nu la ghenă.
(Uau, mulțumesc. Mi-am dat seama de asta după anunțul mare de la fiecare etaj cu "Nu lăsați saci de moloz la ghenă)

În final, în urma discuțiilor purtate cu diverși amici, am găsit un loc în care se depozita molozul de la o construcție și le-am dus acolo. Ce-are asta de-a face cu titlul? Pai uite.

Căram un sac din rafie plin cu moloz și alte deșeuri. Eram plin de var din cap până în picioare și mă căzneam să deschid ușile de la bloc. Suddenly, a wild one appears.Cam așa:



Vecina de la parter. Vreo 20 de ani, blondă, 1.60-1.70, frumoasă cu spume. N-o văzusem până atunci decât de departe, și chiar și așa remarcasem anumite... trăsături. Dar acum eram față în față, la un metru distanță, eu cu sacul cu var și cu hainele murdare iar ea în pantaloni scurți și tricou, dând limbi unei înghețate.

M-am uitat în ochii ei de un albastru cristalin și am văzut marea. M-am uitat la cum lingea înghețata aia și am văzut lucruri pe care nu le pot descrie aici, că citește și mama blogul. Străduindu-mă să par neafectat de sacul de 50 de kile din brațele mele sau de privirea ei albastră, i-am deschis ușa și i-am făcut loc. După o încercare timidă să mă lase pe mine primul, a acceptat și a trecut ca o briză pe lângă mine, lăsându-mă cu sacul meu cel murdar și cu părerea că ar trebui să îmi fac drum mai des pe la parter. Then again, I might meet the administrator.

Jumătăți

Episodul ăsta începe cu o roșie, aruncată într-un colț de frigider. Frigiderul meu, aproape nou, moștenit de două ori din același motiv. Nu vrei să știi motivul. Ar suna înfiorător de familiar.

Deschid frigiderul și o ochesc. E ultima legumă din zonă, că doar stau singur. N-oi vrea să am și stoc de legume. Mă așez la birou, la calculator, la bustul gol, la aer condiționat, și mă gândesc la sâmbăta trecută. Iar am fost la mare. De data asta cu o bună prietenă și cu o la fel de bună (dar altfel de bună) ciudățenie de femeie. O femeie pe care o admiram, până să aflu cum se poartă cu oameni pe care ea îi consideră inferiori. Inferioritatea e în ochii privitorului, cum ar spune englezul.

Mă gândesc la concertul Travka la care am asistat, ad-hoc, un pic amețit, în mijlocul unei mări de oameni, pe plajă. La momentul când m-am uitat în sus și am ajuns la stele. Mă gândesc apoi la tine, în timp ce tai roșia pe din două. Jumătate eu, jumătate tu, spunea melodia aia răsuflată. Ca să fie două jumătăți, cineva trebuie să taie. Cineva tot timpul taie. Tu tai roșia mea, eu tai roșia ei, ea poate taie roșia ta. Cumva se ajunge tot la roșia mea, print-un joc de lumini ajung să-mi tai singur roșia, deși cuțitul nu mi-e cunoscut.

Mă gândesc la drumul dintre Brăila și Babadag, un drum de o frumusețe extraterestră, într-o zonă parcă nelovită de molima umană. Voiam să fac poze, dar nu ar fi capturat totul. Pozele din mintea mea sunt atât de vii, într-o zi o să ți le arăt.

Mă gândesc la cum îți străluceau ochii ultima oară când ne-am văzut. Era ceva acolo, ceva familiar, ca și cum în ochii tăi se aflau toate răspunsurile pe care nu le voi avea niciodată. Ai rămas cu privirea fixată la mine, încercând să-mi răspunzi fără să îmi zici nimic.

Nu ți-am cerut un răspuns, nu ți-am cerut nici să exist. Dar exist și mi-ai răspuns, pentru că jumătățile cer răzbunare.

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea a doua

Ei, aici devine mai dificil. Pentru că după trei găleți de alcool memoria nu prea mai face față. Țin minte că am ajuns în Expirat, țin minte că după un timp au ajuns și foștii mei colegi din împărăția lui Pig Brother, dar de acolo totul este în ceață. De fapt nu, mai e un moment pe care nu o să îl uit multmult timp de acum încolo, dar ăla e momentul meu, nu al vostru.

Cert e că pe la șase dimineața am văzut răsăritul dansând, cum nu am mai făcut-o de mult. Da, răsăritul dansând, adică se mișca soarele ăla de ziceai că ascultă dubstep. Sau poate era de la gălețile de alcool. Pe la șapte eram în mare, înotând ca o focă beată. Spre deosebire de Andreea, care înota ca o focă beată care nu știe să înoate. Apropo, marea avea temperatura aia perfectă, care te trezește din beție fără să îți întărească sfârcurile. Clarificare: vorbesc de sfârcurile mele.

Pe la opt dimineața eram în mașină, încercând să dorm. Cam greu în EMO, pentru că aia nu-i mașină în care să dormi, e doar mașină în care să te culci.

Pe la zece dimineața eram în drum spre Mangalia, căutând pastile de migrenă. Nu pentru mine, pentru că migrenele implică existența creierului.

Pe la unșpe dimineața eram pe plajă, alături de moldovienci și de restul găștii, încercând să ne dezmeticim. Pe la doișpe citeam horoscopul cu fetili și cu băiețili. Pe la 1 mâncam hamburgeri d-ăia ieftini luați de la Turcu cu șase lei bucata. Pe la 2 jucam "cacao fistic alune", o versiune extrem de dubioasă de macao, pe care *unii dintre noi* nu reușeau să o prindă. Pe la patru după-masa ne strângeam hainili și ne pregăteam să plecăm.

Pe la șapte seara eram blocați în drumul spre autostradă și jucam fazan porno cu fetili (cum nu știți ce e fazan porno? este ca fazanul normal, dar cu cuvinte legate de domeniul porno, cum ar fi paloș, pălitură, păsărică). Noroc că Raluca rămăsese la mare, că s-ar fi transformat în fazan porno cu perversiuni.
Cu ocazia asta am aflat și anumite regionalisme, cum ar fi "culingus", care, pentru *unii dintre noi* însemna asta.

Pe la zece seara depuneam fetili la domiciliul lor rezidențial care este. Pe la unșpe seara eram în drum spre farmacie, fiind ars ca un mic uitat pe grătar pe fundal de Adi Copilu' Minune. Dealtfel, deși era coadă la farmacia non-stop pe care am găsit-o într-un final, am fost servit destul de repede, pentru că toți se dădeau din fața mea - femeile puneau mâinile la gură, bărbații își făceau cruce, copii începeau să plângă. Auzeam în spatele meu "vai, ce roșu e!", la care eu completam "that's what SHE said!"

Pe la doișpe noaptea plângeam lacrimi de iubire în timp ce mă frecam cu Vera. Cum care Vera? Aloe Vera, care face bine la arsuri. În același timp, tot căutam cuvinte porno cu C, litera la care ajunsesem când m-am despărțit de nebunili tâmpitili.

Pe la unu noaptea reușeam într-un final să adorm în pat, în fund, în aer condiționat pus la 17 grade.

Pe la trei noaptea încă o partidă de frecat cu Vera.

Dar băi, știi ce? A meritat fiecare secundă. Uite de-asta:

Cu moldoviencili la Vama Vechi - partea întâi

Ce poți să faci într-un weekend în care sunt patruzeci și mult de grade la umbră și niciun nor pe cer? Întrebarea mi-a pus ceva probleme, pentru că sunt cam zgârcit de fel și nu găseam nimic gratis pe placul meu.

Hai la mare!, mi-am zis uitându-mă la sumele disponibile în cont, apoi am realizat că până ajunsesem eu la concluzia asta era deja sâmbătă după-masă și eu nu aveam niciun plan.
Drept urmare, am postat următoarea melodie pe Facebook și am așteptat.



Aproximativ 45 de secunde mai târziu, aveam deja 3 persoane doritoare de mers în Vamă, dintre care doo erau moldoviencili din postările despre Urlați. Iar cealaltă era Ralu, deci eram în siguranță.

Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am aruncat bluza strâmbă și scobitorili în rucsac (asortat cu ghetili) și m-am îndreptat spre autostradă, pe la ora 9 seara. Bineînțeles, împreună cu nebunili și călare pe EMO.

Drumul până acolo a fost ok, cu mențiuni speciale pentru Ralu, care a bârfit tot drumul la telefon, d-alea grele cu "auzi fată?", și pentru Andreea, mica regină, care pe măsură ce ne apropiam de Vamă semăna tot mai mult cu Scrat la vederea ghindei.

Dar iată-ne ajunși la cazare. Cazare de care mi-era un pic teamă mie, pentru că Ralu găsește numai cazări d-astea cu steluță, ca ofertele la Vodafone. Gen all included fară toaletă, sau all included fără geamuri. De data asta era all included, cu apă caldă, paturi ȘI geamuri, dar fără curent electric. Realitatea a depășit așteptările cu mult: ajunși acolo pe la 0:30, am fost întâmpinați de lumânări pe coridor, culori calde, camere spațioase, gândaci prietenoși... Eu eram cazat la etaj, care nu era terminat, dar măcar era cu geamuri și acoperiș, deci nu puteam să mă plâng.

Am lăsat bagajele, am așteptat să se schimbe fetele în hainele de clubbing, apoi am așteptat să se schimbe din nou în haine care să nu le facă ținte sigure pentru violatori.

Ajunși în vamă, am fost întâmpinați de un amic mai vechi, moldovean, cum altfel. Omul fiind în Vamă de ceva vreme, m-a luat de gât și a început să mă pună la curent cu noutățile. Cu ocazia asta am aflat că e din Târgu Ocna, orașul cu perverse, că iubește mult de tot o moldoviancă și că este foarte beat. Aș mai fi aflat eu multe, dar între timp am ajuns la Expirat și a început dansul. Apropo, să luăm o pauză de dubstep. După care continuăm cu partea a doua.

Apometrul la control

Continui istorisirile despre noua mea reședință, situată la etajul 10 al unui bloc de pe vremea când "domnișoară" însemna altceva.
După cum este obiceiul când se stă unii peste alții, din când în când trebuie să îți mai citești consumul de apă. O activitate chiar interesantă, pentru că, în combinație cu datele de la celelalte apartamente, îți poți da seama ce nespălați ai în bloc. Sau dimpotrivă, te poți face de râs în public, cu mai puțin de un metru cub de apă caldă pe lună. Ceea ce am și făcut.

NOTĂ: În apărarea mea, am fost doar câteva zile acasă, în rest am dormit în deplasare.

Revenind însă la subiect, mulțumită ordinii mele interioare și a grijii pentru detalii, am notat consumul la data anunțată de administrator pe ușa blocului. Dar bineînțeles că am uitat să și pun hârtia la căsuța poștală a administratorului, fapt care era să mă coste virginitatea anală, aproape.

Astfel, două zile mai târziu, mă sună maică-mea cu vocea gâtuită de emoție să-mi spună că a sunat-o vecina mea de palier să-i spună că mă caută administratorul să-i dau consumul. Concluzia era clară, tot blocul știa de nemernicia mea și urma să fiu flagelat când ajungeam acasă, în public, legat de bătătorul de covoare. Așa că mi-am cerut voie de la birou, am folosit toți căluții din dotarea conservei mele motorizate, am parcat pe o străduță lăturalnică și m-am strecurat până sus. Am luat bilețelul, l-am pus în căsuța poștală și am plecat fluierând a nepăsare înapoi în apartament, după care am pus șifonierul în ușă, preventiv.

Și tocmai când credeam că am mai supraviețuit încă o zi, se aude sunetul groaznic al interfonului. Era administratorul.

- Ce faci păpușel?

Ei uite, ăsta e un motiv bun să încep să cred în iad, îmi zic. Lui îi zic însă

- Bine!
- Puișor, ce se întâmplă cu consumul de apă? De ce nu l-ai dat?
- Păi știți, de fapt l-am notat, dar am uitat să vi-l aduc... (eu cu sinceritatea mea idioată)
- Hai, adu-mi-l, că te bat la poponeț. Te mănânc cu tot cu ochișorii ăia frumoși ai tăi.

Există niște lucruri pe care nu le mai poți dez-auzi, deși îți dorești s-o faci. Există niște lucruri care, odată descrise, creează în minte imagini ce te pot ține treaz noaptea. This was the case.

- Dar să știți că am pus bilețelul în cutia poștală, spun eu înghițindu-mi secrețiile gastrice ce năvăliseră în gură după replica de adineauri.
- A da? Foarte bine puișor, că nu puteam să calculez întreținerea.
- N-o să se mai întâmple!
- Bine puișor, îl mai aud zicând înainte să închid tremurând interfonul.

În mintea mea încă persistă imaginea cu mine aplecat și el pălmuindu-mă repetat, strigând "Îți place, puișor? Mai vrei la poponeț?"

Nu, categoric. N-o să se mai întâmple niciodată.

Și acum un pic de Husky pentru dumneavoastră.

Puterea exemplului - exemplul puterii

Rândurile ce urmează sunt un scurt comentariu referitor la acțiunile din ultima vreme ale politicienilor. Cine dorește să-mi pună o etichetă, e liber să o facă, dar pot să vă spun de pe acum că nu îmi mai regăsesc viziunea și valorile în niciun partid existent în acest moment.

Nu vreau să (vă) pierd timpul analizând pe față și pe dos toate declarațiile și evenimentele din ultima perioadă, sunt sigur că v-au asaltat destul televiziunile și v-ați cristalizat deja o opinie. Ceea ce se întâmplă în acest moment, aș îndrăzni eu să sumarizez, este o răzbunare, o vendetă motivată sau poate nu. Un set de acțiuni ce au avut, încă de la început, un singur scop: îngroparea lui Băsescu. Nu continui prin supoziții referitoare la legitimitatea intenției, aș vrea însă să proiectăm un pic mai departe acțiunile pe care USL le întreprinde.

Cu ajutorul presei, toate ilegalitățile comise de USL (și în mai mică măsură de PDL) ajung direct în capul nostru. Sentimentul că nimic nu-i poate opri din vendeta lor este din ce în ce mai pregnant, datorită faptului că au năucit până și cel mai important element al Justiției. Justiție ce era, probabil, o armă din arsenalul lui Băsescu, dar nu e deloc important asta. Așa cum Băsescu și-a atras de partea sa Curtea Constituțională, cu ajutorul abilității sale, puteau la fel de bine s-o facă și Pic și Poc ai noștri. Numai că Pic și Poc ai noștri au trăit în mijlocul unor clanuri mafiote. Nu cele de dreapta, cu finețuri și scenete, ci cele de stânga, violente și indiferente la opinia publică.

Pic și Poc, când au avut ocazia, au încălcat toate legile și regulile existente, inclusiv Constituția. Pentru că în clanurile de stânga, scopul scuză mijloacele. Cum se traduce asta în societatea civilă? Uite-așa: lege = 0. Să dau un exemplu, poate pueril. Până în urmă cu câteva săptămâni, exista un sentiment general că "jmecherii", oricât ar fi ei de jmecheri, nu se mai afișează, nu mai arată o indiferență atât de crasă față de lege. Existau, ca și acum 8 ani și mai mult, hoți, existau ilegalități, dar cuvântul de ordine era discreția. Pentru că se știa că, dacă se ajunge la un scandal cu public, cu greu se mai puteau îngropa procesele. Ciocu' mic și joc de glezne, ca să ne meargă la toți bine.

Ce cred eu că se va întâmpla în continuare, ca urmare a acestor acțiuni brutale și lipsite de rafinament, urmate de acapararea puterii de către USL? Vor reveni jmecherii. Vă mai amintiți de ăia cu mașini scumpe, care vă depășeau cu 300 la oră în drum spre mare, sau care treceau pe roșu, sau care intrau în față la cozi? Aia de acum câțiva ani... Ăia pentru care chemai poliția degeaba, că stăteau în poziție de drepți în fața lor? Stați să vedeți ce o să reapară, ca ciupercile după ploaia de capete. Mafioții de stil vechi, de tip italian, care veneau peste tine în casă. Sper să nu fie așa, dar eu asta întrevăd.

La final, câteva vorbe pentru politicienii noștri. Nu zice nimeni să nu vă omorâți între voi, dacă atâta știți. Dar măcar păstrați o aparență de respect pentru lege, pentru opinia publică, pentru bunul simț. Pentru că voi dați exemplu, prin acțiunile voastre, țării. Puterea exemplului se vede cel mai bine în exemplul puterii, domnilor. Și exemplul pe care îl dați voi acum va fi urmat întocmai de turma pe care o păstoriți.

Și o melodie cu titlu potrivit pentru rândurile de mai sus, dar mult prea frumoasă pentru mizeriile pe care textul le analizează. Brutal Hearts.

Cu moldovencili la Urlați - part two

Continuare de aici.

Ca să localizăm un pic situația, eu eram în mașină. În mașina greșită, cu muzica greșită (o ascultam pe Adele și trebuia să-mi și placă, altfel mă întorceam cu rata de 16.00 la București).
În spate, EMO cu două fete și un CD cu muzică superbă, pe care eu n-o auzeam. Dar să revenim la mașina în care eram captiv. Imaginați-vă trei moldovence cu un GPS. Ei, acum imaginați-vă trei moldovence, fiecare du GPS-ul ei. Da, erau toate cu GPS-ul aprins și, ce surpriză, dezbăteau direcția și distanța până la Urlați. Temele discuției:

1. Discuție despre ținta excursiei: Urlați, jud. Prahova, distanță 91 km sau Urlați, jud. Vaslui, distanță 335 km. o.O

2. Interpretare a indicațiilor GPS-ului: mai avem 6 km sau 25?

3. Lămurire: este vorba de prima la stânga sau prima la dreapta?

4. Discuții libere despre cine are GPS-ul mai bun.

Pe principiul "dacă nu le poți învinge, alătură-te lor", mi-am deschis și eu GPS-ul și am încercat să clarific situația, motiv pentru care mi s-a propus să merg restul drumului în portbagaj. Aș fi acceptat bucuros, dar trebuia să ajung acolo prin gaura din spatele cotierei, folosită pentru schiuri de obicei.

Să nu fiu însă exagerat de răutăcios, pe lângă micile amenințări cu membre tăiate și alte nimicuri, fetele s-au dovedit a fi gazde foarte primitoare și, ca orice moldovence, fermecătoare.

Așadar, trei moldovence mai târziu, ajungeam la destinația noastră: O CASĂ! Omgomg, o casă din 1850, cu lucruri în ea! Vă imaginați că tremuram tot de emoție. Sau de căscat, nu mai știu. Ajunsesem la Conacul Bellu, care, dacă vă uitați cu atenție pe pagina de Facebook, este "Interested in Men and women". Eram MAN and women, dar până la urmă ne-au lăsat să intrăm.

Pe scurt, ca să nu vă plictisesc, am vizitat pentru început "the gatehouse" - un foișor ceva în care erau picturi, fotografii, aparate foto vechi și manechine îmbrăcate în costume "populare". Evident că veșmintele au fost atracția zilei, la un moment dat punându-mi problema dacă nu aș putea să ușurez unul din manechine de un brâu (recunosc, foarte frumos), doar să reușim să plecăm de acolo odată.
După o rundă de poze pentru facebook, am vizitat (doar) casa de oaspeți, pe motiv că the big conac dispăruse. Un motiv destul de bun să nu-l vizităm, aș zice eu. Am admirat fantasticele piese de mobilier și diferitele obiecte absolut fascinante, însoțiți de un ghid așa, cam de vârsta noastră, ce ne ajuta să nu ne rătăcim prin cele 7-8 camere ale casei. Era simplu, dacă te pierdeai, te uitai pe jos după limba ghidului, care se întindea pe distanță de vreo trei camere și un holișor după ce o văzuse pe Andreea, una din atracțiile de seamă ale Moldovei.
A urmat crama, tocmai bună de un Mission cu Tiesto, dacă scoteai butoaiele imense și, spre nefericirea unora dintre noi, goale. Am admirat într-o tăcere solemnă niște butoaie și niște ustensile "de vie" (care semănau dubios de mult cu niște unelte folosite de Inchiziție pentru extragerea de mărturisiri), ne-am făcut niște poze de facebook cu ploștile, apoi ne-am plimbat un pic pe domeniul Bellu.
A urmat momentul "casa groazei", moment în care exploram niște grote și ghidul a venit pe altă parte și a speriat Moldova. A răsunat valea de chiote, evident, pentru că moldovencele nu se sperie așa, oricum, ele se sperie în cor. Ca apoi fiecare să declare că a țipat din cauză ca a țipat alta. Yeah.

După această aventură demnă de un film de acțiune, ne-am întors în Ploiești, unde mi-am primit EMO înapoi drept mulțumire că numărul de moldovence de la ieșire fusese egal cu cel de la intrare (în conac, desigur). În plus, mi-am recuperat și CD-ul, motiv pentru care am mai tras o tură și până la Târgoviște cu o parte din trupă, ca să-l ascult.

Dar, după cum poate știți, nu scapi tu de moldovence, scapă ele de tine, așa că este foarte probabil ca aventura să continue într-unul din week-end-urile următoare. Tot ce pot eu să concluzionez de aici este că acum înțeleg de ce a descălecat Voievodul Bogdan în Moldova. A fost forțat, că i-au luat calul.

Turbofin.

Cu moldovencili la Urlați - part one

Cum naiba m-am gândit la un astfel de titlu? Chiar așa, ce nascocire mai e și asta? Nasol e că nu e nimic născocit, după cum veți vedea acilișa.

Se făcea că era sâmbătă dimineață și dormeam liniștit în patul conjugal. Deodată, panică panică panică mă trezesc cu un telefon HTC alb băgat între sprâncene. Mă dezmeticesc cu greu din visul meu în care făceam clătite cu mama și întredeschid unul din ochi pentru a citi SMS-ul de pe ecran. Cu greu am reușit să descifrez ceva de mers undeva cu cineva... tocmai în acea minunată zi în care patul era parcă făcut din săruturi și mângâieri.

O oră de certuri mai târziu, mă îmbrăcam în liniște, înfrânt și resemnat și mă pregăteam de o plimbare dă vară împreună cu nu una, nu trei, ci nu mai puțin de 5 (cinci) molovienci focoasi și dornice de vizitat obiective turistice. Unde erau obiectivele astea? în localitatea Urlați. De unde parcă tocmai venisem, după disputa de mai devreme.

Dar lasă - îmi zic - că eu o să merg cu mașina mea, cu un CD cu muzică senzațională, pe care tocmai îl făcusem zilele trecute, iar fetili vor merge cu mașina lor, cu muzica lor cântată pi moldoviniești și cu obiceiurile lor din strămoși (făcut cruce când se trece pe lângă biserică, scuipat în sân când se vede pisica neagră etc). Cu forțe proaspete, m-am îndreptat către locul de întâlnire preferat de orice moldovean, McDonald's. De acolo am pornit cu EMO al meu (eu plus doo moldovienci) și cu o Skoda a lor (știți expresia aia - o mașină cu moldoveni, în cazul de față moldovence) în călătoria fantastică pe tărâmuri urlate (Alinuțo, nu cumva urlătoarea noastră dragă e de acolo?).

Peste nici o oră însă se alesese praful de planurile mele. Am subestimat grav (ca de fiecare dată, da), abilitățile și farmecele domnișoarelor care mă acompaniau, așa că am fost din nou păcălit ca un bucureștean credul ce sunt. Pentru început, CD-ul meu cu muzică de hipster fost subtilizat și înlocuit cu greatest romanian summer hits 2008, așa că prima jumătate de oră am ascultat, cu dedicație, Body&Soul: "La stânga femeeeei, te uiti fara sa vrei / La dreapta femei, Pe toate sa le iei"...

Și zău, le-aș fi luat, dar peste încă 20 de min, nu mai aveam în ce. Urmare a unei negocieri ca între moldoveni, am fost vândut drept carne vie pentru CD-ul meu de hipster (care delectase până atunci urechile fetelor din Skoda). Situația devenise cam așa:

- mașina numărul unu, Skoda cu numere de Neamț, cu trei moldovence și un bucureștean ostatic
- mașina numărul doi, Pejo cu număr EMO, cu două moldovence ce ascultau Woodkid și Gorillaz.

Și nici nu ajunsesem încă...

Să cânte muzica!



Continuarea aici.

MILF

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Treaba cu administratorul

Ziceam că m-am mutat la bloc. Ușor-ușor, încep să mă obișnuiesc cu traiul suprapus, mai ales că eu sunt felia de deasupra a sanvișului, deci deasupra mea e doar Dumnezeu sau cum vreți să-i spuneți. E bloc d-ăla, la care locurile de parcare "se respectă", la care găsești la avizier reclame la dentiști specializați în plăci dentare, la care liftul scârțâie a coșciug, la care te simți urmărit de când ieși din lift și până intri în casă. Or maybe that's just me.

Ei bine, pentru că tot vorbim de lucruri vechi și putrede, să vă zic de administratorul blocului. Administrator care are vreo 70 de ani, se recomandă ca fiind proprietarul blocului și are o privire de-aia de îți ascunzi copiii când îl vezi. Ca să înțelegeți libidoșenia, atunci când am făcut cunoștință, m-a pupat. Nu pe gură, dar oricum. Și e oarecum prieten de familie, dar oricum.

Cert este că azi am avut parte de libidoșenia și penibilitatea maximă din ultimele șase luni. Și anume. Vin eu de la birou, un pic obosit, un pic visător, cum mă știți, și de cine dau în ușa liftului? De dl. Vinoaicisătelingpefață. Plm, n-aveam cum să o iau pe scări, că stau la zece și oricum mă ginise. Așa că fac o cruce cu limba și mă urc cu el în lift. De la prima replică am știut că voi regreta această decizie:

"Hai să te conduc acasă, vrei?".

Like, să meargă până la zece, el stând la 5 sau ceva de genul ăsta. Mă uit la el, mă uit la mine, mă uit la el din nou, îmi zic "bă, la o adică îi sparg mecla dacă e". Zic "sigur, dacă doriți". A doua greșeală. Începe să pună prietenește mâna pe brațul meu, gen ce mai faci prietene?, în timp ce mă întreba cum mă simt în apartamentul nou. ORICE AR FI, NU SPUNE CĂ TE SIMȚI SINGUR, urla o voce în capul meu. În fine, ajungem la 10, îmi zice de rezistența blocului, nici gând să iasă din lift. Îmi zic "frate, se prinde până la urmă ca e penibil", dar nu. Dau să ies, la care el își ia la revedere și mă fucking pupă din nou. În timp ce se apropia de mine să mă pupe, așa, în reluare, văd cum se deschide ușa exterioară de la lift. Evident, nu putea fi altcineva decât bunăciunea mea de vecină, suită pe role, care stătuse în fața liftului, neînțelegând de ce nu coboară nimeni din el. Se plictisise să aștepte și a deschis ea ușa. Când a văzut ce se petrecea în interior, fața ei a devenit cam așa

Adică, pe bune, cum ai reacționa tu dacă ai deschide ușa de la lift, după ce a oprit ocupat la etajul tău, și ai vedea înăuntru administratorul pupând un bărbat de 30 de ani? După episodul ăsta îmi venea să fug după ea în parc să îi explic că nu era ceea ce credea ea. Deși, sincer, nu cred că m-ar fi crezut.

Deci, dacă auziți pe la televizor, la știrile de la ora 5, de un bătrân bătut cu bestialitate și lăsat mort în lift, să știți că a vrut să îmi pună mâna pe fund.

Uite și melodia perfectă: Evil, de la Interpol.

Știri din țara unde s-a inventat statul...

...degeaba. Desigur, aici vorbesc despre Franța, unde, printre milioanele de mâncători de croissante se află și neînfricatul Max Pain. Poate din lipsă de activități care să-i satisfacă setea de adrenalină, super-eroul nostru s-a transformat în... așa ceva.

Nu, nu este The Stig din serialul Top Gear. Și nu, nu e nici pompier, fizicul relativ firav nu-i permite. În schimb Max Pain al nostru s-a făcut comisar. Comisar de circuit, din ăla cu steag galben, îmbrăcăminte rezistentă la flăcări și, mai presus de toate, acea super-cască prin care mă mir că nu îi iese nasul.

Păi nu? Acces la boxe la cursele de Formula 1 (vorbim aici de Monaco, desigur), bilete, gratuități, cadouri... Asta pe lângă celelalte probleme ale lui, legate de faptul că stă prea aproape de plajă și că îl deranjează agitația din pricinuită de premiile de la Cannes.

Max Pain: astea sunt uniformele
Max Pain: eu sunt foc
Le me: captain planet for the WIN
Le me: aveti si cu "heart"?

I-am propus să meargă într-o zi așa la cumpărături, să zică francezii că au văzut un membru al formației Daft Punk. Sau pe ta-su, ăla care respiră greu.

De unde mă trag

La mine în casă există mobilă veche și parchet care scârțâie. Locuiesc la etajul zece, iar dimineața aud clopotele și văd munții.
La mine în casă există un loc unde se adună fantomele. Știu cotlonul ăla. Mai trec din când în când pe acolo și aud șușoteli și chicoteli, melodii uitate și bancuri răsuflate printre buze livide.
La mine în casă mai există însă și un loc unde nimic nu mă poate atinge. Un colț unde mă retrag să scriu. Acolo toate șușotelile se transformă în povești, toate râsetele în poezii și toate fantomele se scurg în romane.
La mine în suflet există un loc peste care nu se așterne niciodată praful. Un ring în care dansează lumini și umbre, culori și nuanțe de gri. De acolo mă trag eu.

Ne vedem în Vamă, ca în fiecare an. În alt ritm, în alte haine, dar respirând același aer.

Lansare - One life left

Jazzul nu este pentru oricine. Si nici nu poate fi cântat de către oricine. Nu o spun cu superioritate și nici nu vreau să jignesc, este doar un simplu fapt.

Cei cărora le place jazz-ul trebuie neapărat să asculte ultimul album al lui Iordache. Pentru mine acest album, ca și toată muzica lui Iordache, este o călătorie. Mă ia și mă plimbă prin niște locuri colorate, îmi arată emoții diverse și mă îndepărtează de cotidian. Știu, am mai pomenit de câteva ori de Iordache, dar acum o fac pentru un motiv precis: vineri seară, în Green Hours, își lansează albumul intitulat "One life left".
Dacă aveți chef să trăiți ceva diferit, rafinat, veniți la eveniment. Eu voi fi în mod sigur acolo, așteptând să fiu din nou transportat pe alte tărâmuri de saxofonul maestrului Iordache.

Vă las cu una din melodiile de pe noul album, Suriname.

Călătorul

Eram adâncit în gânduri. Stăteam în stație, așteptând tramvaiul și primăvara. Cred că tramvaiul o să vină primul, îmi zic. Nu eram foarte atent la ce se petrecea în jurul meu, dar nu aveam cum să nu-l observ.

A traversat pe verde, odată cu ceilalți călători grăbiți. S-a uitat scurt în ochii mei, apoi s-a așezat liniștit lângă mine. Ceilalți îl priveau cu mirare amestecată cu teamă. Ce bine că vine tramvaiul.

S-a urcat la fel de liniștit, s-a strecurat până la burduf, unde a rămas până când tramvaiul a început să încetinească pentru următoarea stație. A coborât cu degajarea unui călător care face drumul ăsta zilnic, apoi s-a îndreptat către pasajul pietonal care suplinea lipsa unei treceri de pietoni. Părea că știe exact unde se duce.

Nu o să-l uit prea curând. Era bej și avea coada tăiată, iar în ureche avea cercelul regulamentar de câine fără stăpân. Dar privirea lui atunci când s-a așezat lângă mine în stație denota mai multă inteligență decât a multor bucureșteni pe care i-am văzut în ultima vreme.

True story. Un câine fără stăpân care știa regulile de circulație, nu era speriat de tramvai și știa exact ce e de făcut și când ca să călătorească cu un mijloc de transport în comun.

Mă așteptam să-mi ceară și o țigară.

MLIA.

Aroganțe și fumuri la Silver Church

... sau cum să îți bați joc de clienți pe principiul "mai sunt destui de unde ai venit tu".

Ieri am fost la ceea ce trebuia să fie un concert mișto, susținut de Waldeck. N-a fost, pentru că bătaia de joc ce a ținut loc de organizare mi-a schimbat complet starea și m-a făcut să plec înainte de începerea concertului, după 2 ore și 30 de minute de așteptat într-un "club" în care n-aveai loc nici să întorci capul.
Concertul era anunțat pentru ora 21.00, așa că am ajuns acolo pe la 21.10, împreună cu perechea mea cea de toate zilele, în ideea că ne mai încălzim și noi un pic, mai vedem o pisicuță , mai bem un cico. Încălzirea s-a făcut afară la coadă, în frig, pentru că se intra cu țârâita. Pisicuțele bune, n-am ce zice. Cico era în prețul biletului, dar doar cico cu alcool, deci am zis "pas", în așteptarea spectacolului ce ar fi trebuit să înceapă, credeam eu, pe la vreo 22.00. La intrare, un bi gi es se uita la noi de parcă eram recidiviști cu svastici tatuate pe frunte, lucru care m-a făcut să mă simt mai sigur, pentru că, nu-i așa, un recidivist adevărat nu avea nicio șansă să intre la concertul lui Waldeck. Wait, what?

Următoarea oră nu a adus nimic notabil, în afară de întâlnirea cu Teodora, cunoștință veche din mediul virtual și nu numai. Pe la 22.45 deja mă uitam pe pereții frumos decorați cu busturi de bărbați (?!?) și mă întrebam dacă merită să îți împarți spațiul vital cu încă 200 de oameni care ascultă împreună cu tine muzică de Radio 21, cum elegant s-a exprimat un coleg de suferință.

Pe la 23.05 deja eram furios, pentru că muzica se transformase din muzică de Radio 21 în muzică de Radio România Actualități, iar singurul semn din partea conducerii clubului era "nu mai intră nimeni, că e prea plin". Plin cu nervi, that is. După o serie de coate și discuții jenante gen "ce te-mpingi, tataie?", urmărite cu detașare de bi gi eși, am început să mă gândesc serios la un anunț anonim la 112 legat de un anumit dispozitiv exploziv situat într-un anumit club. Am decis că o astfel de abordare nu ar fi tocmai corectă față de restul publicului care aștepta cu sufletul la gură (pentru că nu mai aveau loc să și-l pună altundeva) începerea concertului, apoi am ales 23.30 ca fiind ora maximă pe care o pot răbda.

Ca urmare, la 23.30 am început să-mi fac loc prin marea de oameni înspre ieșire, lucru mai ușor de făcut decât mă așteptam, deoarece aparent nu eram singurul nemulțumit de bătaia de joc. Coada era de data asta la garderobă pentru ridicarea hainelor, lucru care m-a făcut să cred că mai există totuși speranțe pentru români. Acest gând mi-a fost însă spulberat de către reprezentantul clubului, un papagal (în sacou crem, cine știe, știe) care era pe post de Sfântul Petru la intrarea în marele Silver Church. Să vă zic cam cum a mers discuția (în paranteză sunt comentarii ulterioare):

Eu: - Bună seara, credeți că mai stăm mult înghesuiți ca vitele la abator pentru concertul ăsta?
Papagalul: - Puteți să plecați dacă doriți. Waldeck este un artist și cântă când dorește, nu putem să obligăm artistul să cânte.
Eu: (să mori tu, pe banii cui?) - Bine bine, dar nu puteați, în două ore jumate de când ne călcăm în picioare aici, să faceți măcar un anunț? Să spuneți ceva?
Papagalul: - Da, trebuia să venim la fiecare și să vă anunțăm, nu?
Eu: (bă da ești chiar retardat, chiar și pentru un papagal) - Nu, stimate domn, dar am observat că dețineți microfoane și boxe în incintă.
Papagalul: - Nu putem ști când va cânta.
Eu: - Păi de ce n-ați anunțat concertul mâine? Sau peste două săptămâni, daca tot nu știți când o să cânte?
Papagalul: - Reveniți peste două săptămâni dacă doriți.
Eu: - Stați liniștit, nu vom mai călca vreodată pe aici (că deranjăm).

După ce ne-am recuperat banii pe bilete și hainele de la garderobă, am ieșit un pic mai nervoși decât intrasem și ne-am îndreptat către un taxi. În urma noastră, bi gi es -ul striga către coada de 30 de metri "haideți, să mai intre doi".

Concertul a durat 45 de minute, plus un bis. După 3 ore de la ora anunțată. Iar la Silver Church n-o să mai calc vreodată, pentru că acolo respectul față de clienți este fix zero.

La gară, birjar!

Vă mai aduceți aminte de primii taximetriști, cei cu unu sau doi cai putere la birjă, cu pălărie înaltă și mustăți stufoase? Nici eu, că nu sunt ATÂT de bătrân. Însă nu cred, chiar nu cred că puteau fi mai răi ca distrușii din ziua de azi. Și aici mă refer, în cunoștință de cauză, la taximetriștii din București.

Taximetriști care, în marea lor majoritate, sunt niște nenorociți ce ar trebui stârpiți. Și pentru că niciodată nu afirm lucruri fără motiv, hai să vedem și câteva motive. Uite, să zicem 5. Ar trebui stârpiți pentru că:

1. De fiecare dată când prind un străin, încearcă să-l fure. Șeful meu, austriac (fără vina lui, așa s-a născut), vine în fiecare săptămână de la aeroport până la hotel cu taxiul. Și în 90% din cazuri, taximetriștii încearcă să-l păcălească. De fiecare dată iese cu scandal, de fiecare dată ajunge să plătească exact cât trebuie doar după ce amenință că cheamă poliția. Și țineți cont de faptul că vorbim de vestiții taximetriști de aeroport, care oricum au tarif dublu față de gunoaiele de oraș.

2. Dacă vrea schimbătoru' lor, îți refuză cursa. Pe motiv că e prea scurtă distanța sau că, ultima modă, "ce domne, să stau o oră și jumătate în trafic". Da om prost, pot să te chem să stai două ore în fața porții dacă îmi doresc asta, este meseria ta pentru care primești un tarif de pornire, unul de staționare și unul pe km parcurs. Nu îți convine, normal, pentru că nu mai faci ciubuc, că tariful legal este mic și că tu de fapt înregistrezi mai puțin de 50% din curse la compania la care ești afiliat. Dorele, păi apucă-te tată de vândut papuci în piață dacă e tariful mic la taximetrie.
Da, ok, înțeleg să refuzi cursa că e clientul beat sau că te simți amenințat, dar nu refuzi o cursă la -15 grade afară că vrei să faci mai mulți bani din șpăgi în aceeași perioadă de timp. Și aici nu mă refer la un caz izolat, ci la taximetriști luați, sistematic, la rând, toți având același răspuns.

3. Când ai nevoie, nu e unul în preajmă. De ce? Pentru că sunt toți, ciorchine, pe cheiul Dâmboviței, la ieșirea din Centrul Vechi. Unde blochează două (!) din cele trei benzi de circulație, fără nicio jenă, deși în spatele lor se face coadă de mașini. Când mai trece o mașină de poliție pe acolo, pornește girofarul, băieții se conformează, pleacă, fac o tură și revin fix în același loc, pe principiul ei se fac că sunt polițiști și noi ne facem că ne pasă.
Și măcar de-ar fi acolo ca să facă un ban cinstit, dar de unde... Dacă te pune dracu să ai o casă în zona centrală, ce, crezi că te ia cineva din centrul vechi pe o distanță așa scurtă? Nu, frățioare, găsește alt fraier.

4. Pentru că vorbesc la telefon non stop, chiar și în timpul cursei, de cele mai multe ori fără hands-free. Pentru că radioul e prea tare, pus pe niște posturi absolut retardate. Pentru că au stația de emisie-recepție dată la maxim, de ajungi să visezi noaptea "Barbu cu Ana 15 minute 298".

5. Pentru că, la fel, în marea lor majoritate, conduc ca niște descreierați, fără nicio urmă de grijă pentru confortul sau siguranța pasagerului (btw, dacă încerci să îți pui centura, ori vei sesiza că este dezafectată, ori vei fi încurajat "nu o pune, că nu e nevoie"). Poate că înainte de '89 transportai cartofi furați de la CAP, dar acum transporți persoane care au încă dorința de a trăi și dorința de a-și păstra alimentele mâncate în stomac.

Ce soluții există? Este evident că cei mai mulți taximetriști nu au fost forțați să aibă acest loc de muncă de faptul că au fost dați afară de la Școala de Dans și Bune Maniere (apropo, știți bancul? " - Alo, am sunat la școala de dans și bune maniere? - Ete pula, doar de dans."), dar totuși un minim de cerințe la angajare ar fi o idee bună. Cerințe legate de igienă, modul de a conduce și comportament. Ah, da, și cerințe care chiar să fie impuse, nu de ochii lumii. De asemenea, Poliția Circulație, care în ultima vreme o freacă la rece fără rezultate, ar trebui să intre în cuiburile de șobolani din zonele cu vad comercial, să-i ardă la greu pe mârlanii care blochează traficul. Ar mai fi și reclamațiile, care ar trebui făcute DE FIECARE DATĂ când sesizați o neregulă. Îi iei frumușel indicativul, suni la compania respectivă și faci reclamație, sau și mai bine, la Protecția Consumatorului. Nu zic că vor avea toate efect, dar măcar 10% dacă sunt luate în calcul, tot ar fi ceva. De asemenea, dacă știți că ați fost furat (și cine circulă des cu taxiul poate să-și dea seama ușor), sunați frumos la Poliție și nu vă opriți cu plângerea până nu se rezolvă. Ne-am îndobitocit atât de mult încât ne lăsăm conduși de vestita "Las-o bă că merge-așa"? Eu sper că nu. Și dacă începeți cu "sunt și ei oameni", sunteți una din cauzele pentru care lucrurile merg prost în țara lui Băse.

Extras din Legea 38/2003 (Legea taximetriei) cu modificări la zi:

Capitolul VI - Obligatiile operatorului de transport, ale taximetristului si ale clientului cu privire la desfasurarea operatiunii de transport in regim de taxi

Art. 52

In vederea realizarii transportului de persoane sau bunuri in regim de taxi, in conditii de siguranta, calitate si legalitate, operatorul de transport, taximetristul si clientul trebuie sa respecte urmatoarele obligatii:

(3) Obligaţiile taximetristului:
a) să aibă ţinută corespunzătoare, un comportament civilizat şi preventiv în relaţia cu clientul, respectând conduita de bună practică, conform prevederilor Standardului ocupaţional al taximetristului;
b) să deţină atestatul pregătirii profesionale valabil şi să îl prezinte la solicitarea organelor de control abilitate de prezenta lege;
c) să nu refuze clientul în efectuarea unei curse în interiorul localităţii şi să respecte solicitările legale ale acestuia;
d) să oprească pe traseu la semnul clientului, când se află în poziţia de operare Liber, cu excepţia cazului când se deplasează să preia un client la comanda dispecerului sau când condiţiile de trafic nu permit această manevră;
e) să elibereze bonul client la finalul cursei, pe baza căruia va încasa contravaloarea prestaţiei efectuate;
f) să nu pretindă ca plată pentru prestaţia efectuată decât suma prevăzută pe bonul client;
g) să nu implice taxiul în mod deliberat, direct sau indirect, în activităţi cu caracter infracţional ori în alte acte antisociale;
h) să anunţe organele de poliţie, în cel mai scurt timp şi cu prioritate, despre orice eveniment grav la care au participat sau au fost martori;
i) să nu angajeze transportul unui client aflat în stare avansată de ebrietate;
j) să transporte clientul la destinaţie pe traseul optim sau pe traseul solicitat ori convenit cu acesta;
k) să nu încarce taxiul peste capacitatea sau gabaritul de transport autorizat;
l) să asigure integritatea calitativă şi cantitativă a mărfurilor sau bunurilor transportate, în cazul în care clientul nu le însoţeşte pe durata transportului;
m) să transporte bagajele clienţilor, în cazul transportului de persoane, în limitele spaţiului destinat pentru acestea, fără perceperea de tarife suplimentare;
n) să prezinte informaţiile cerute sau să faciliteze accesul organelor de control împuternicite la aparatul de taxat, pentru verificare;
o) să nu transporte bagaje sau bunuri care să nu permită închiderea portbagajului, portierelor şi a geamurilor;
p) să nu execute activitatea de transport în regim de taxi fără a avea sigiliile corespunzătoare la aparatul de taxat;
q) să nu transporte clienţi pe bancheta din faţă decât în cazul în care îi atenţionează în prealabil că au obligaţia să poarte centura de siguranţă;
r) să nu execute activitate de transport în regim de taxi fără a avea aparatul de taxat şi lampa taxi în funcţiune pentru poziţia de operare respectivă;
s) să se supună controlului autorităţilor abilitate şi să prezinte la control, în timpul activităţii, documentele prevăzute de prezenta lege şi de legislaţia în vigoare;
t) să poarte obligatoriu centura de siguranţă când circulă fără client, în restul cazurilor portul centurii fiind opţional;
u) să nu utilizeze staţia radio din dotarea taxiului pentru alarmare nejustificată, care poate genera sau favoriza tulburarea ordinii publice;
v) să nu execute curse în afara localităţii de autorizare decât în condiţiile prevăzute la art. 18;
x) să nu fumeze şi să nu utilizeze mijloacele audio/video fără acordul clientului.


(4) Obligaţiile clientului:

a) să achite preţul transportului executat;
b) să solicite, să preia şi să păstreze bonul client la coborârea din taxi;
c) să nu plătească serviciile pe care le-a realizat taximetristul decât în limita sumei totale prevăzute în bonul client;
d) să nu provoace sau să nu dezvolte stări conflictuale cu taximetristul în timpul desfăşurării cursei respective;
e) să nu oblige sau să nu impună, sub orice modalitate, taximetristului să execute transporturile prevăzute la alin. (2) lit. g);
f) să acorde sprijin taximetristului în cazul agresării sau accidentării acestuia în timpul efectuării transportului, anunţând imediat organele de poliţie în legătură cu aceste evenimente;
g) să sesizeze primăria localităţii de autorizare şi filiala judeţeană a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, după caz, în legătură cu practici neconforme ale taximetristului care le-au creat prejudicii ori au afectat calitatea serviciilor de taximetrie solicitate;
h) să nu ocupe scaunul de lângă taximetrist dacă nu poartă centura de siguranţă.