Hai-hui

Nu mi se întâmplă foarte des să scriu de aici. Sunt în vagonul 4 și ascult bătaia ritmică a roților de fier în timp ce scriu aceste rânduri. Afară totul e alb, și nici măcar noaptea înnorată nu reușește să ascundă asta. Câte o lumină mai săgetează întunericul albicios, iar atmosfera pare de film. Și poate chiar este dintr-unul.

Suntem doar noi doi în compartiment. Avem un drum lung de străbătut, dar îmi plac călătoriile, ca și călătorii. În tren, toți suntem dezrădăcinați, autonomi, parcă lumea este la ani-lumină, nu de partea cealaltă a geamului.

Împărțim o sticlă de suc, ne încălzim cu o glumă, ne uităm lung la peisajul de afară și apoi privim unul la celălalt, știind ce dorim să ne spunem. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, când e vorba de noi. Ne știm atât de bine, încât ne putem răspunde la întrebările pe care nu ni le-am pus unul altuia încă.

Unde mergem? Trenul ajunge în Gara de Nord, acolo unde așteptam de fiecare dată la capătul peronului, cu inima bătând ca o nebună. Noi, pasagerii, ajungem toți în același loc, unii mai devreme și alții mai târziu. Ne mai uităm o dată lung unul la celălalt, ne luăm de mână și ne bucurăm în liniște de călătorie.

Să aveți un an nou plin de bunătăți, să savurați din plin drumul pe care îl aveți în față și să nu uitați că în trenul ăsta suntem toți, indiferent de unde am plecat.

La mulți ani, călătorilor. Mulțumesc că mă citiți și sper ca în anul care vine să vă fac să zâmbiți mai des și mai larg (Miezu excluded, că ea nu poate zâmbi mai mult de atât, deja surâde circular).

And a little something from my beloved sis.



Coyote out.

Here we go again

Acum două săptămâni sau mai mult am primit o invitație pe Outlook de la biroul din Germania pentru petrecerea de Crăciun. Nu știam dacă să merg, mai ales că nu merg colegele/prietenele mele, deci era cam nașpa.
Însă zilele trecute, vine Wuf, șef-miu, cu un rânjet pe față la mine și îmi spune "Hey, when was the last time you went to Munchen?". "Ummm, never?".

A doua zi primeam pe mail boarding pass-ul.

The things I have to do for my job. Acum o să trebuiască să zbor din nou.

Kids, do you know what time it is?

It's "buy a dead tree for Jesus" time!

Hai, toată lumea la treabă! E timpul să decorăm mortăciunea! E timpul să păstrăm tradițiile și să NU cumpărăm un copac de plastic, simbolic, deși vorbim de un simbol.
Să luăm un copac tăiat, să îl punem în sufragerie și să îl admirăm cum îi cad acele până peste două săptămâni. Lovely, ain't it? E timpul să ne prefacem că ne pasă, e timpul să luăm cadouri, să ne îndopăm și să ne mai gândim un pic cum facem să plătim la anu' ratele.

Cam dispare magia când spun asta, nu-i așa? Bine, pentru că asta și voiam. Crăciunul e aproape aici, și nu e despre cadouri, copaci tăiați sau sarmale. E despre oamenii care-ți sunt dragi și despre echilibrare. Despre dragoste, știți? Căldura aia pe care o simți doar cu ai tăi, fie că e vorba de familie sau cineva apropiat ție.

Anul ăsta, de Crăciun, o să fac un lucru. O să îmbrățișez toate persoanele pe care le iubesc. Toate persoanele pe care le iubesc și care-mi vor fi aproape zilele astea, adică majoritatea. Max Pain, care vine de la Franța pentru sărbători, my little sis, dacă fac rost de bani să mă duc eu la ea în perioada asta (:D) merită mențiuni speciale, pentru că îi văd rar și îmi sunt teribil de apropiați. Și o să le iau și cadouri, pentru că presiunea socială este prea mare iar eu nu voi urina împotriva vântului. Dar cadoul meu pentru persoanele care țin la mine, de Crăciunul ăsta, va fi un sentiment pe care îl voi expune cât pot de clar. Unele lucruri merită reamintite din când în când, chiar dacă sunt subînțelese. Ne păstrează calzi, you know?

Gata, ne revenim. Trezirea cu N.O.H.A., că nu i-am mai auzit de mult și au scos un album nou anul ăsta.

Timpul

După cum știți, timpul se măsoară în secunde (conform SI), mai precis durata a 9.192.631.770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K. A, nu știați asta? Well, now you do.

Primul nostru sărut a durat cam 6-7 secunde. Cam tot atât mi-a luat și să mă spăl pe mâini, când am ajuns acasă azi. Și cam tot atât timp a trecut iarna trecută de când am lovit refugiul ăla și până s-a oprit Smart-ul cu roțile în sus. Sunt aceleași 6-7 secunde, pentru un atom de cesiu, dar parcă nu e drept așa.

Motivul pentru care s-a adoptat secunda ca unitate standard de măsurare a timpului a fost acela că pentru orice lucru (și nu vreau să aud o vorbă de la fizicieni, știu că nu am dreptate de fapt), timpul trece la fel. Ne-am măsurat trăirile în oscilații la nivel atomic, ne-am legat lacrimile de un atom de cesiu, ne-am împărțit viețile în perioade egale, separate de un tic și de un tac al ceasurilor. Nu, nu e bine.

Inima noastră are un ritm ce se măsoară în bătăi pe secundă. În medie o bătaie pe secundă. Dar variază, nu-i așa? Într-un an de zile, un om trăiește cât într-o viață, cunoaște mii de oameni, fece mii de lucruri, pe când altul stă 365 de zile între aceiași pereți albi ai unui spital. Pentru unul trece într-o clipă, pentru celălalt este o eternitate. E același timp, amândoi sunt oameni, deci unde este diferența? La percepție, veți spune. Și ați avea dreptate, dacă ați fi doar suma atomilor ce vă alcătuiesc corpul. Dar hai să ne imaginăm alt sistem decât cel metric. Să ne imaginăm că timpul nu s-ar măsura în secunde, ci în bătăi de inimă. În emoții.

- Câte emoții ai?
- Cam 65 de mii, tu?
- Eu am 55 de mii.
- We should hang out together.

Vrei o dovadă că timpul se măsoară după bătăile inimii? Atunci când inima ta se oprește, timpul tău dispare. Timpul tău moare odată cu tine. Oricât ar încerca fizicienii să mă convingă să evaluez timpul în secunde, eu rămân la părerea că timpul este al fiecăruia în parte, nu al tuturor. Dacă vrei să vezi cum trece timpul tău, ai ceasul la mână. Îl citești presând cu degetul mare la încheietură.

Just a thought.



Thank my sis for the music.

Ce urmează?

Primesc zilele trecunte un SMS.

De la: Acasa

Text: Nu mai avem Coca-Cola in frigider! :( Te rugam sa iei tu. Vezi ca e promotie: cumperi pachetul de 2X2L Coca-Cola, iar 1L din cei 4 ni-l dau CADOU!

Mă, eu ca eu, că nu am pe nimeni în agendă cu numele Acasa, dar chiar în halul ăsta s-a ajuns? Imaginați-vă un pic: să zicem că ai în telefon un număr care e salvat cu denumirea Acasa. Acest SMS primit te costă un apel acasă, niște explicații, timp pierdut și eventual și niște nervi. Nu-i mare lucru, ziceți? Nu e, dragii mei, o sticlă de Cola sau un telefon nu înseamnă cine știe ce, e însă vorba de un principiu. Ce urmează? Un mail de la mătușa să-i cumpăr o cartelă telefonică? Un telefon de la tata, care îmi spune să cumpăr un frigider? Sau poate un nigerian care îmi spune că numai eu pot să scot 3.000.000 USD din Africa de Sud, dacă depun 3.000 USD în contul lui? Unde se trage linia dintre reclamă și înșelătorie? Pariez că în State se lăsa cu procese pe tema asta.

În curând noi povestiri din lumea minunată a lui T. Țineți aproape!


Sola Rosa - Love alone. Yee man!

Din nou despre ouă și alte găinării

I mean, really. Mândrește-te cu ouăle??? Cine aprobă așa ceva? Mândria mea era alta, dar mă rog, dacă polonezii zic, or ști ei ceva.

Am fost ieri seară să beau cola cu gust de alcool într-un băruleț slash disco bucureștean. În puținele momente în care îmi dezlipeam ochii de la delicioasa mea șoferiță slash ispită slash dansatoare, am studiat un pic localul și petrecăreții. Știți, eu chiar credeam că lumea mea nu e și lumea lor. Eu chiar credeam că singurătatea pe care o simțeam este doar o denaturare a unei minți sucite. Credeam că oamenii din exterior, ceilalți, sunt altfel. Well, they ain't. Știți ce am văzut în barul ăla? O grămadă de oameni singuri. Erau acolo oameni care dansau singuri, grupuri de oameni care ieșiseră împreună, dar erau singuri, cupluri alcătuite din oameni singuri. Oameni treji singuri, oameni băuți singuri, și probabil și vreo doi care aveau și alte chimicale la bord, dar tot singuri. Și vedeam singurătatea din felul cum se mișcau, din felul cum priveau, din postura lor. Dar eu mă știu de maniaco-depresiv, așa că mi-am întrebat partenera "ce vezi când te uiți la toți oamenii ăștia? Ce au în comun?". Știți ce mi-a răspuns? "Văd foarte mulți oameni singuri".

So I'm not that crazy. Suntem tot mai mulți și tot mai singuri. Poate pentru că suntem tot mai rar oameni. Suntem atât de ocupați să ne asigurăm ziua de mâine, să ne lingem rănile, să ne protejăm de altele, încât am uitat că există și mai mult de atât.

În barul meu, lumea n-o să fie singură. Vă promit.

Luluts, mi-ai adus aminte de Ratatat și de cine sunt eu. Îți mulțumesc și sper să îți aduci și tu aminte că orice nou drum începe cu un pas.

Monitorizare

Se pare că homo sapiens nu și-a pierdut capacitatea de adaptare.

Citeam azi într-un ziar despre umilințele la care au fost supuse angajatele unei companii din Norvegia. Cică erau obligate să poarte brățări roșii la încheietura mâinii atunci când erau la ciclu!!!

Acuma o să mă acuzați de misoginism, dar eu aș vrea să dau un premiu tipului (și mai mult ca sigur, a fost un tip) care a avut ideea asta. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui ca toate femeile la ciclu să poarte brățară roșie. Cu alertă acustică. Și tricouri. De orice culoare, că știm cum e cu asortatul... Dar să aibă un text pe ele: "Don't fuck with me." In any way, yeah.
Politicienii zic că se încalcă dreptul la viață privată, dar doamnelor, hai să fim serioși, efectele ciclului nu se rezumă la viața privată. Și look at the bright side, asta o să elimine discuțiile pe la spate gen "Ce-are fată aia? Zici că e la ciclu!"

In other news, în cea de-a cincea ediție a Manualului Statistic și de Diagnosticare a Bolilor Mintale, publicație care apare o dată la 3 ani, narcisismul nu mai este definit ca boală. Probabil că e ca DEX-ul, dacă suficienți oameni sunt bolnavi de ceva, nu mai e boală, e normalitate.

Prin analogie, nici singurătatea nu ar mai trebui să fie un sentiment.

Hai să ne delectăm cu un pic de Shapeshifting cu iz de Ninja Tune.

Ce șanse avem?

Conform unor studii nu foarte recente, oamenii sunt proiectați astfel încât oricât ar încerca, în lipsa unui reper senzorial, nu reușesc să meargă drept. Nicicum. Nici pe picioare, nici cu mașina, nici înot. Și deși oamenii de știință au tot încercat să explice asta prin lungimea diferită a picioarelor, prin dominanța unei emisfere asupra celeilalte, adevărul e că se cam învârtesc în cerc.

Așa că vă întreb eu pe voi, ce șanse avem noi să mergem drept, fără repere de ordin spiritual de această dată? Oare dacă toate reperele îți sunt în interior și ești orb la cei din jurul tău, te mai poți orienta?
Just a thought. And some bouzouki from Ninja Tunes!

Kinder cu surprize, surprize

N-am mai scris de mult, așa-i? Am fost tare ocupat, de-aia. Zicea un mare om că ai două opțiuni: ori scrii ceva ce merită citit, ori trăiești ceva ce merită scris. Cum nu puteam să scriu la nesfârșit lucruri ce merită citite, am mai și trăit niște chestii. Pe care le tot trăiesc (la mulți ani cu sănătate), deci mai răruț că-i mai drăguț cu scrisul.

Now, onto the business of the day. Am o nouă pasiune. Ouăle Kinder. E de fapt o pasiune mai veche, dar a reapărut odată cu revenirea pe piață a minunatelor produse Ferrero. Trebuie să recunosc însă, dezamăgit, că surprizele nu mai sunt ce erau pe vremuri. Când eram eu copil (înainte să vă nașteți voi, ca să fie clar), trebuia să fii un mic Einstein sau cel puțin un pui de inginer ca să reușești să asamblezi jucăriile alea! Mașinuțe detaliate, avioane cu elice care se mișca, roboței complicați, jmecherie, tată! Țin minte că mă uitam pe instrucțiuni ca Vadim la decizia de evacuare, întâi cu dispreț, apoi cu furie și în cele din urmă cu resemnare (mă rog, el încă n-a ajuns aici, dar e inevitabil). Da' și când îți ieșea jucaria! Erai Zeus, erai Hera, aveai lumea la picioare!

Acum au introdus reguli. Nu e voie cu părți mici, nu e voie cu chestii complicate. Să fie accesibile jucăriile și pentru copiii mici. Sunteți niște retardați! Și îi retardați și pe ăia mici! Nu e suficient că le băgați World of Warcraft sub nas și îi transformați în vaci de muls, acum îi luați de mici și îi tâmpiți. Înainte, așa cum zicea și Carlin, exista selecție naturală. Te ducea capul, făceai jucăria, nu te ducea capul, te duceai la tac-to plângând să ți-o asambleze. Iar dacă erai atât de handicapat încât să tragi pe nas elicea de la avion sau coafura de plastic a păpușii, atunci, după intervenția chirurgicală, trăgeai niște concluzii care te ajutau mai încolo.

Dar nu, acum avem puzzle-uri formate din patru bucăți, de nu le poate pune invers nici o maimuță cu jumătate de creier. Acum avem jucării dintr-o singură sau cel mult două bucăți, ca să nu înghiți cumva curul lui Shrek, sau titirezi colorați, care te pregătesc pentru cariera ta în domeniul decorațiunilor interioare.

Ieri însă am găsit în oul meu Kinder o jucărie care m-a pus pe gânduri. Just look at the cute monster:

Wait, what? Ce e chestia aia din ahem, capul monstrului? Să vă ajut.

Beware the COCK MONSTER!

Oi fi eu frate cu Pedobear, dar trebuie să recunoașteți că această jucărie e chiar dubioasă. Melodia însă nu.

Star Wars & TomTom

Trebuie să recunosc că am râs un pic la aceste reclame. Ceea ce nu mi se întâmplă des.

Yoda


Vader


In 200 meters, turn round. May the Force be with you.

Ceva e putred și în Anglia

Măi fraților, de multe ori mă întreb ce mai caut eu aici, în țara asta pe cale de dispariție. Cu Max Pain angajat pe Coasta de Azur pe perioadă nedeterminată, cu my little sis, Cristina, plecată la studii de mindfuck în Londra, eu ar fi trebuit până acum să prind ideea, nu?

Și totuși rămân aici, ca mătreața după Head&Shoulders. Ca rinita după Olynth. Ca Băsescu după alegeri.

Dar nu, de fapt voiam să vă zic că lucrurile dubioase nu sunt doar aici. De exemplu la Max Pain în sat, lumea se duce la super-market cu motostivuitorul.

Foarte tare.
Recent am aflat că și în Anglia, lucrurile sunt mai dubioase decât păreau la prima vedere. Imaginați-vă un fel de târg, de bâlci de Crăciun. Festivități, globuri, lots of Ho's. And then, this guy.

Un tip în chiloți de nailon care jonglează cu cuțite cățărat pe o scară. Christmas spirit FTW!!! Adică poate voi sunteți altfel, dar eu când văd bocanci, chiloți albaștri, păr pe piept și cuțite deja aud colindele alea de la Madrigal. E ca iepurașul poponar de Paște, doar cu mai puține ouă.
Și apoi mai e problema cu egalitatea de șanse. Eu credeam că numai Mary ar putea fi în stare să facă asta unei cărți dintr-o bibliotecă publică, dar se pare că nu-i deloc așa:

Frate, sunt multe feluri de intoleranță. Acesta este un exemplu de intoleranță. Reversed intolerance.

Anglia e dubioasă, la fel ca și Franța. De la corespondentul nostru la fața locului, Cristina. Legătura în studio.

Acestea fiind spuse, vă salut și vă doresc un sfârșit de săptămână glorios!

Excuse me?

Să nu vă supărați pe mine, dar eu nu știu ce sunt alea baterii. Și cred că din punct de vedere al culturii generale, sunt pe undeva pe la medie. Mai-mai că îmi vine să ridic capota de la mașină, să pun urechea pe baterie, doar oi auzi un cotcodăcit din ea.
Mai rău decât atât,

Bă frate, dar ce oo sunt astea? Clar e că sunt niște ouă obsedate de curățenie. Dar ce o fi cu umezeala? Or fi ouă de mogwai? Nu am avut curajul să le stropesc... Plus că acum fac un duș (și mă usuc bine) înainte să mă apropii de ele, nu de altceva, dar poate simt miros străin și mă atacă. O să încerc să țin unul la mine mai mult timp, poate se familiarizează cu mine și cu mirosul meu.
Sau poate partea cu mirosul străin e ca să îți dai seama clar dacă au expirat. Situații ca "pfui, ce căcat miroase aici? E de la ouă sau de la fasolea pe care am mâncat-o aseară?" vor fi astfel evitate.
Concluzionând, aveți grijă de ouă! Nu cred că vreți o vizită de la Asociația Pentru Protecția Ouălor, pentru evaluarea condițiilor de depozitare. Ăștia nu au milă, vă lasă fără ouă cât ai zice omlette du fromage!

Super-eroi - episodul 1

Pentru a mai varia un pic experiențele, am decis să am o "super-hero night", seara în care ies în oraș alături de persoane cu puteri supranaturale (fac o analiză despre acest tip de persoane). Imediat ce găsesc aceste persoane, le radiografiez și le expun aici, pentru că sunt un fel de Magneto, un fel de Lex Luthor sau, pe scurt, Coyote.
Trebuie să vă subliniez că tot ce spun aici, oricât de deplasat și absurd ar părea, este complet real. Nu am visat, nu îmi imaginez, nu am fumat plante de leac. Deci cum ziceam...

Într-una din serile trecute, am ales două super-(h)eroine care fac o echipă de senzație. Batman și Robin sunt mici copii, aș putea spune. Le-am prins într-un moment de criză de inspirație și le-am dus, spre disperarea Miezului, TOT în Fabrica, unde am mâncat împreună ACEEAȘI pizza casei. Muahahaha (evil character laugh). A trebuit să mă mișc destul de repede, întrucât nici măcar mașina mea supranaturală nu putea să suporte prea mult timp atâta strălucire, atâta putere, atâta frumusețe. Și mai eram și cu ele două în mașină, deci na...
Să începem cu cea pe care am cunoscut-o mai întâi. I se spune Femeia-Ceașcă, iar prietenii îi spun Toartă. Este o combinație între Wolverine din X-Men (are tot felul de aliaje, dar spre deosebire de Wolverine, le are pe dinți) și Storm (se lasă cu fulgere și tunete dacă o superi, plus că e into the weather business), iar super-puterea ei este... imaginația. O puteți recunoaște foarte ușor după costumul pe care-l poartă, un parpalac dotat cu un fel de toartă. După cum se poate observa.

Evident, prima mea întrebare pentru ea a fost cea legată de toartă, pentru că, nu-i așa, super-eroi cu toartă nu am mai văzut. Din păcate, nu am reușit să obțin un răspuns clar, așa că pot doar să bănuiesc că:

1. Ori e un ajutor pentru bătrânii orbi, pe care Toartă îi ghidează când traversează strada,
2. Ori este parte a unui camuflaj elaborat (se transformă într-o valiză uitată în gară)
3. Ori croitorul a făcut o greșeală oribilă, transformându-i costumul într-o ciudățenie inegalabilă.

Femeia-ceașcă este capabilă de orice, când vrea ea. Imaginația ei te poartă în locuri în care nici nu ai visat că vei ajunge vreodată și în care, uneori, nici nu ai vrea să ajungi, de fapt. Este capabilă să te paralizeze cu strigătul ei de luptă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!", poate să elibereze orice loc public aglomerat cu râsul ei de creatură posedată, și este perfect capabilă să își pună în aplicare tot ce decide, oricât de absurd ar fi ceea ce decide. Ah da, și toate astea împachetate într-un corp delicios.
Zvonurile spun că ar avea origini extraterestre, tătare sau chiar bulgărești, dar nimeni nu știe sigur. Ce este cert este că este letală, ca și partenera ei.

Cealaltă super-(h)eroină din episodul acesta este the faithful sidekick in the face, o apariție pe cât de frumoasă, pe atât de letală, un demon parfumat, Pliculețul de Ceai. Motivele pentru care i se spune așa nu sunt cunoscute. De voi. Eu știu de ce, dar nu vă spun. Din păcate are niște mișcări atât de fine și de amețitoare, încât nu am reușit să o analizez prea bine, dar din ce am văzut până acum pot să spun că te poate ucide în cel puțin trei limbi de circulație internațională, vorbindu-ți despre politică și economie.
În viața de zi cu zi, se camuflează în ghid, conducând turiști prin toate colțurile țării. Dar noaptea... Noaptea devine o fiară, capabilă să simtă umorul subtil și să îți frângă ideile ca pe bețe de chibrit.

Am avut mult noroc că am scăpat cu viață din această întâlnire, dar am fost asigurat că următoarea va fi și ultima, dacă mai încerc să aflu lucruri despre natura lor.

CUM DAI DE ELE: nu dai tu de ele, dau ele de tine. Și cu tine de pământ.
PUTERI SUPRANATURALE: Toartă - imaginația; Pliculeț - informații insuficiente
SLĂBICIUNI: Toartă - o fantomă din trecutul ei; Pliculeț - pizza, cred. Și ceaiul de tei cu gust de vanilie.
SEMNE DISTINCTIVE: Toartă - toarta (dooh) și zâmbetul larg, metalic; Pliculeț - privirea pătrunzătoare și umorul ucigător.

Dați-mi de știre dacă mai vreți să citiți despre super-eroii junglei urbane, ca să știu dacă să-mi mai risc ambalajul firav pentru delectarea voastră.

Coyote out.

Poza de aici.

Picături

Până mai de curând am fost adeptul conceptului unei singure fericiri mari, monstruoase, sufocante. That didn't work out very well for me, pentru că în general oamenii sunt mincinoși și fricoși. Inclusiv cu ei înșiși, și aici mă includ și pe mine. Ca urmare, am fost nevoit să-mi schimb strategia. Trebuie să recunosc că filmul "Whatever works" regizat de Woody Allen a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ, pentru că m-a făcut să realizez adevărul. "Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every tempoary measure of grace, whatever works"... Just do it.
Așa că acum am mult mai multe fericiri mai mici. Fericirea pe care o simt când o văd pe cucuveaua de șefă de la fostul meu loc de muncă, care mi-e și vecină, cum se încruntă văzând că plec pe la 9.00 de acasă, cam ca ea (eat shit, scarecrow!). Că deh, trebuie să fii director de firmă fără bun simț sau angajat la o firmă cu bun simț ca să ai parte de așa flexibilitate legată de ora plecării la job...
Fericirea pe care o simt când îmi văd prietenii alături de mine, indiferent de nebuniile mele sau de perioadele mele nașpa. Fericirea pe care o am când aud răsuflarea ta liniștitoare în miez de noapte și îți simt căldura reconfortantă.
Fericirea pe care o simt când mă plimb cu EMO, cu muzica la 2/3 din volumul maxim (fix, da?), și simt că pot să ajung în orice colț al lumii.
Fericirea pe care o simt când găsesc o melodie frumoasă, când o ascult prima dată. Fericirea pe care o simt când mănânc o șaorma "moartea simțurilor" de vis-a-vis de Spitalul de Urgență.
Sunt picături care alimentează pârâiașul meu de fericire. Uneori mai multe picături, alteori mai puține, dar important e că acum e un pârâiaș, nu inundații urmate de secetă. Ceea ce, pe bune, vă recomand și vouă. Cât mai multe surse de zâmbete și de fiori.

Și muzică.

Dance or Die. Aveți răbdare cu Janelle, you might actually enjoy it.


Angel, blossom, gunshot, dodging, dream, bright, beat, light, breathe, live, help, give, focus, trance, wake up, dance!

Poza e de aici.

De azi

Nu am nimic special de zis, doar câteva întâmplări scurte.

1.Se făcea că eram la birou azi, iar Wuf m-a rugat să scot niște bani de pe un card al firmii(pentru luluts: ESTE LA MIȘTO GREȘEALA). Io, normal, îl întreb cât să scot și care-i PIN-u'. Și ce-mi răspunde dragul de austriac, mânca-i-aș ochișorii lui de arian? Textual: "Oh come on, you're romanian, you don't need the PIN".
Yeah.

2. Se făcea că mă plimbam pe ștrasă cu luluzaurul (denumire științifică felis catus lulus) lângă mine, amândoi călare pe EMO al meu. Se făcea că ne pierdusem în muzică, în ceață și în viteză, pe străzile pustii din miez de noapte. Și cum ascultam eu muzică liniștit, cu pisica torcând fericită, numai ce-o văd că sare din scaun și țipă "UITE-O PIZDĂĂĂ!!!". Bă, ce-i drept, era o pizdă în mașina de lângă EMO, dar serios, acum, luluts, m-ai întristat rău la faza asta... Chiar crezi că eu n-o văzusem? :))

3. Închei cu o furăciune nerușinată de pe Utopia Balcanică, și anume aceasta:



Come to Romania. Your PIN number is already here.

Ecuație

Bă, credeam că urmează o luni nașpa, dar m-am înșelat. A fost o zi (și mai ales o seară) dă vis.
Adică m-am văzut cu aspirina mea, Miezu, remediul la orice fel de dureri de cap. Ca de obicei (pot deja să spun că e un obicei), am mâncat pizza la Fabrica, am sporovăit vrute (mai mult ea) și nevrute (mai mult eu), ne-am uitat la How Stuff Works pe Discovery și m-am bucurat să o văd liniștită (sufletește).
Și cum mă întorceam eu de la întrevedere, iată-mă primul la stop. Mi se întâmplă des chestia asta, nu îmi dau seama de ce. Semaforul fiind roșu de furie, din acest motiv. Mă mai joc un pic cu radioul, stopul tot roșu. Mă uit la semafor, el la mine, nimic. Și cum mă plictiseam eu în acest staring contest, iată cum apare lângă mine un frigider de poliție. Frigider marca Logan. Îmi zic "hai frățică, p-ăsta sigur îl faci, să moară copilașii tăi". Bag a-ntâia, mă mai uit o dată supărat de semafor, care cedează și îmi dă verde, apoi o calc cât mă ține EMO (vezi poza).
Spre satisfacția mea, l-am făcut praf, da' praf! L-am lăsat bine de tot în urmă. Opresc la semaforul următor, satisfăcut de de cât de performant sunt în comparație cu șifonierul pe roți. Și îl văd apropiindu-se cu 50, calm, tacticos, apoi văd cum își pornește la fel de tacticos girofarul și trece pe roșu. Clasă, frate, mi-a dat clasă. Ca urmare, țineți cont de următoarea ecuație când vreți să faceți liniuțe cu frigideru': 200 CP < 75 CP + girofar.

Ia imaginați-vă acum o liniuță pă melodia lu' Janelle:



Andre 3000 la feminin, ce mai.

Duminica în familie

Cred eu că din toate zilele săptămânii, duminica e cea care a fost făcută cu un rost clar. Să te echilibrezi. Ceea ce am și făcut.
Dimineața mi-am petrecut-o în compania schimbatei Mary, care, într-un mod diferit decât în trecut dar la fel de original ca oricând, a reușit să îmi aducă un zâmbet larg pe fața mototolită de somn. Asta pentru că ne-am întâlnit la ora 8 dimineața, după ce noaptea trecută mă culcasem la 3. Speram să dorm mai mult, dar trenul Mariei era probabil conștient de prezența ei (obsedată de ordine și curățenie) la bord, așa că nu a îndrăznit să întârzie. Chit că avusese de parcurs 500 de km. Cu o Marie în fiecare tren, am avea servicii feroviare impecabile.
Unicitatea Mariei este însă dovedită de cadoul ei pentru mine:

Fără a intra prea mult în detalii, în trei ore am trecut prin:
1. Două târguri - de aici am luat chec, ciocolată, am studiat niște păpuși care l-ar fi speriat și pe Chucky, am degustat cârnăciori afumați și am râs de titluri de cărți
2. O biserică. Iar în biserică, ÎN ea, nu la intrare, se vindeau tot felul de chestii mai mult sau mai puțin bisericești. Evident, Mary a observat titlul unei mini-cărți, ”Jocuri Creștine” parcă, despre al cărei posibil conținut am comentat împreună mai apoi. Un posibil joc era ”Sabia și Păcătosul”, un fel de spin the bottle, doar că persoana aleasă e ucisă cât mai creștinește posibil.
3. O librărie. Aceeași librărie prin care am mai fost de nuștiucâte ori. De data asta am studiat vinil-uri cu valsuri și partituri vechi.

Acestea fiind făcute, m-am descotorosit de Mary în aceeași gară de Nord de unde o luasem cu câteva ore mai devreme, apoi m-am dus să dorm un pic. Somnul mi-a fost întrerupt în mod brutal și sângeros de inevitabila, inefabila luluts, care m-a anunțat cu vocea ei dulce care e programul pe ziua de azi. Noroc că adorm repede la loc.

A urmat un grătar alături de familia T, alcătuită din marele tăietor, soția lui Balanță și mini-me-ul lor. Care se pare că s-a îndrăgostit de mine, spre groaza mea, pentru că vrea mereu să o țin în brațe. Poate și pentru că mă scălâmbăi mai rău decât un circar când sunt acolo și se uită la mine.

Grătarul s-a desfășurat fără incidente, la o temperatură exterioară superbă, de 18 grade, pe un soare blând care parcă nu mai voia să mă ucidă, așa cum face vara. Am contribuit, ca de obicei, la pregătirea cărnii, prin indicații, analize și susținere morală, dar sunt sigur că m-aș fi descurcat de minune și singur. Să-mi dau foc la păr.

Am plecat înspre seară, cu burta și sufletul pline, ceea ce, desigur, vă doresc și vouă. Ce am făcut după nu vă spun acum, că încă nu meritați. Tot ce vă pot spune e că am plecat către tot un fel de familie, cum ar veni :), deci fu o duminică care mi-a făcut bine.

Nu că v-ar păsa. Luați de-aici un vinil.



Swingay!

De la birou 2

Mă fetelor, eu am o problemă cu serviciul. Colega şi prietena mea, Balanţă ea de fel, imediat ce plec să mănânc de prânz, îmi ia caietul pe care îmi notez eu ce am de făcut şi începe să deseneze flori pe el. Da frate. Flori. Şi n-ar fi o problemă, că îmi plac exprimările artistice de orice fel, doar ca ăla e caietul pe care îl iau cu mine la şedinţe. Vă imaginaţi cam ce ar crede Wuf (şeful meu, i-am găsit porecla, gata) dacă ar vedea caietul meu plin de floricele?
Cred că o să iau caietul cu mine peste tot, că nu se mai poate aşa. Maşina mi-a tăguit-o, carneţelul mi l-a tăguit (şi-a scris inclusiv iniţialele pe copertă, sub numele meu), mai lipseşte să mă trezesc într-o dimineaţă cu numele ei tatuat pe fund. Sau cine ştie, poate deja îl am. Ia stai, mă duc să mă uit. BRB.

Austrian Retreat - partea cu băutura

Vă spuneam că a trebuit să plecăm de la restaurantul cel select, pe motive de băutură. Și dacă tot am renunțat la atmosfera călduță din Aiola Upstairs, am ajuns la barul Aiola downstairs, mai precis cu vreo 276 de trepte mai jos. Mă rog, se chema Aiola Nuștiumaicum, dar tot Aiola era. Și atmosfera era tot de căcat. Noroc cu un pahar de vodca și cu Damian, colegul nostru din Viena, cu care ne-am distrat toată seara, începând de atunci. Și totul a pornit de la mine.
Șeful nostru, după cum v-am mai zis, e austriac. Și deși a făcut nuștiu ce master în State, are o engleză de zici că-i austriac. De cele mai multe ori înțelegi ce spune, dar există cuvinte care nu-i ies. Cum ar fi cuvântul WITH, cel care a generat ”viralul”. Săracul de austriac nu reușește deloc, dar DELOC, să pronunțe with. Îl pronunță woof. Dar e un woof d-ăla gen ”Who let the dogs out?”. Și mai tare e faptul că are obiceiul să repete cuvintele, mai ales când se gândește la altceva. Ca de exemplu ”I want...want you to...ăăă... talk woof... woof... Mr. Damian”. Suspect e că am realizat primul cât de hilar e. Genul ăsta de ticuri verbale nu pot fi ”neauzite” odată ce sunt conștientizate, așa că din momentul în care le-am atras colegilor atenția în legătură cu woof-ul, toată seara s-a continuat numai cu propoziții care aveau cuvântul with în componență. Pronunțat ”doggy style”. S-a râs într-un mod barbar pe tema asta, iar gluma a prins atât de mult încât, 10 zile mai târziu, când Damian a plecat din firmă, a dat un mesaj de adio care se încheia cu ”P.S.: for my romanian colleagues, one last *WUF*”. Criminal.
Anyway, dată fiind atmosfera relativ inexistentă din primul bar, am mers la un al doilea, unde le-am încercat și lor vodca. În cele din urmă am luat taxiul și am mers într-un club unde ”s-a” dansat și unde șeful a insistat să ne îmbete. Mai precis, ne-a preparat chiar el băuturile, cică vodcă tonic. Tonicul însă era doar un zvon, ce-am băut noi putea fi folosit fără probleme pe post de combustibil alternativ. Cred că și noi eram inflamabili după băuturile alea. Mă rog, trei pahare de vodcă mai târziu sprijineam unul dintre pereți, care stătea să cadă peste petrecăreți. Și doar eu observasem.
Pe la vreo 4 ne-am hotărât să luăm taxiuri până la hotel. Am plecat cu trei taxiuri, dar la hotel au ajuns doar două, că al treilea a înțeles greșit destinația. Nu al meu, care a ajuns la hotel primul, dar culmea e că ÎN hotel am ajuns ultimii (eu și 4 din colegii austrieci), pe motiv că ni s-a făcut... foame. Am colindat tot Graz-ul în căutarea unui fast food, pe care l-am găsit la 100 de metri de hotel, până la urmă. Acolo ne-am împrietenit cu un grup de studenți hipioți, la fel de beți ca și noi, cu care iar am trântit o partidă de râs. Eram un spectacol de luat în seamă, noi în pantaloni de stofă și cu sacouri, ei în haine lălâi și complet neîngrijiți, dar râzând împreună de mama focului. Avantaj Austria.
În fine, după încă un popas scurt la un bar ”ca să ne clătim gura înainte de culcare”, conform șefului meu, am ajuns la honeymoon suite-ul meu, unde mortăciunea de coleg al meu dormea de ceva timp deja. Sper că n-am făcut foarte mult zgomot în încercările mele de a-mi găsi camera și a nimeri patul.
Patru ore mai târziu, la 9.00, eram în holul hotelului, pregătiți de un tur cu ghid prin Graz. Și ce pregătiți eram toți! Zici că mersesem noaptea trecută în șir indian pe autostrada A2 și ne călcaseră vreo două-trei tiruri.
În fine, sărind peste partea neinteresantă cu monumente și date istorice, ajungem la încă o masă de prânz copioasă, apoi la o călătorie cu viteze disperate înspre Viena (era cât pe ce să ratăm avionul).
Am zburat spre casă din nou cu fetele de la FlyNiki, cu care mi-ar fi plăcut să intru în Mile High Club. N-a fost să fie, dar aud că în curând va trebui să zbor din nou în Austria, pentru petrecerea de Crăciun, așa că mai e o șansă.
Of, iar Austria?

P.S.: Și ca să nu credeți că doar profit de pe urma firmei, azi am stat două ore peste program să asamblez un birou de la IKEA. Și nu, nu intră în job description.

Un pic de Napalm Love via luluts - a cat with a kitten.

De la birou

Discuţie pe mail între noi şi şeful nostru austriac.

O colegă către şefu: Hi boss, are you coming today to the Bucharest office?
Şefu către toţi: I am coming tomorrow evening. You wanna party today?
Eu către şefu: The invitations have already been sent, the DJ is hired, all we need now is the alcohol. We’ll send you pictures!
Şefu către noi: I guess I will receive some nude pix then! ;-))

Cred că îmi place aici. No, really.

Pauză publicitară

Întrerupem povestirile din Austria pentru o pauză publicitară. Conform unui fluturaș de la un club bucureștean, avem denumiri noi la străzi și piețe:

Adică Cearles dă Gaules, bahtalo! Care nu înțelege să moară Jean. Avem la acest bufet semințe dă floarea soarelui și doo băuturi gratuite fără bani pentru fetele de sex feminin.

Apoi un titlu dintr-un adevărat ziar bucureștean:

Carevasăzică, s-a îndrăgostit de pensulă. N-o pot acuza de nimic, pensula este un instrument foarte tare. Mă rog, depinde cum o mânuiești, de fapt. Dar la calitățile ei nu cred că ar avea vreodată vreo problemă cu pensulele. Poate doar dacă e pensula bătrână.

Și un pic de muzică dedicată. De la Metaform pentru Cearles dă Gaules.


I want some of your candy.

Austrian Retreat - partea a doua

Bă, trebuie să vă zic ceva înainte să continui povestea austriacă. Azi am rămas fără hârtie igienică la birou, deci mâine o să fie o zi de căcat, asta dacă nu mi se face mie milă de colegii mei și aduc un sul de acasă.
Dar să revenim la povestea noastră. Mai precis, după prânzul copios din centrul Vienei, ne-am îmbarcat în mașini cu direcția Graz. Pe drum, traumatizat după experiența zborului și cea a șnițelului vienez cu gem de afine (absolut bestial, fără urmă de îndoială), am luptat fără sorți de izbândă împotriva somnului. M-a ajutat și bancheta din spate de la BMW-ul șefului, care mă obliga să stau ca scândura, dar chiar și ajutat de bancheta neconfortabilă nu am reușit să-mi țin gura închisă prea mult timp. Așa că am adormit și am deschis-o larg. Conform celor relatate de martorii la eveniment, nu am sforăit și nici nu am deversat lichide din cavitatea bucală, ceea ce este un lucru pozitiv în relația mea cu managementul companiei.
După două-trei ore eram în Graz, un oraș foarte simpatic și cu un trafic înfiorător, aproape ca în București. Colegul nostru Wiki fiind în cealaltă mașină, n-a trebuit să oprim deloc pentru vărsături, așa că am ajuns primii la hotel. Ceea ce înseamnă că am putut să ne alegem camerele (eu și cu celălalt coleg al meu, care are aspectul și privirea unui cadavru în descompunere). Aveam de ales între o cameră dublă, apartamentul prezidențial și și și... the honeymoon suite. Era clar că nu voi alege camera dublă, pentru că chiar nu voiam să dorm în pat cu mortu', așa că am ales ultima variantă, lăsându-i lui Wiki apartamentul prezidențial (trebuie din când în când să știi să fii umil).
Și ce alegere bună am făcut! Mansardă,scară interioară, jacuzzi, terasă cu jacuzzi, lumini cu dimmer, mai lipseau lumânările și prezervativele. Cum însă nu sunt necrofil, am ales să dorm în camera de jos, urmând ca Mortu' să doarmă la etaj, mai aproape de Ceruri. Pe pat m-au întâmpinat două ciocolățeeeleee - una am mâncat-o și pe cealaltă am dosit-o în bagaj, cum ar fi făcut orice român care se respectă.
La ora șapte ne-am reunit în restaurantul hotelului, ca să facem cunoștință cu restul echipei și să discutăm aspecte legate de proiectele la care lucram. Yeah right. Ajunși acolo, am decis de comun acord că este timpul să mai băgăm în noi un pic, așa că am plecat către Aiola Upstairs, un restaurant cocoțat pe stâncă, la doar 10 minute de hotelul unde eram cazați. Ce bășini erau în Viena, dar ce bășini erau aici! Și ce priveliște, în plus. Servirea a fost execrabilă, mâncarea puțină și scumpă, însă prezentarea mâncării era fantastică iar bucatele foarte, foarte gustoase. Am comandat și eu singurul lucru pe care îl înțelegeam din tot meniul în afară de cuvântul Menu (era în germană și în engleză meniul, dar să mor dacă recunoșteam vreun cuvânt, așa de ciudate erau opțiunile).
Masa asta s-a lungit până pe la vreo unșpe. Trei ore de discuții încrucișate în română, engleză și germană, germană pe care n-o stăpânesc teribil de bine (aka deloc). Ca urmare a trebuit să mă concentrez foarte mult să prind ceea ce se discuta, dar am trecut cu bine și de această încercare. Ne-am decis să plecăm pentru că Wiki se amețise un pic și începuse să ne explice noțiuni de statistică, cu sigma, miu și alte mamifere preistorice.
Apoi au urmat barurile. Oh, mama lor de baruri. Dar vă povestesc data viitoare de baruri. Și de cum m-a îmbătat șeful meu.

Urmează formația vocal-instrumentală Peppermint Lounge, cu șlagărul lor de mare succes Portocala Africană. Să vă chill.
Hai la mulți ani, sănătate, hîc!

Austrian Retreat - partea 1

V-am păcălit cu poza, credeați că o să fac pe istoricul cu voi, nu? Războaie, retrageri, alea-alea. Stați calmi, am copiat tot liceul la istorie, deci n-aș putea să vă zic nici măcar între ce ani a domnit Ion Iliescu.

După cum ziceam și în episodul anterior al povestirilor de birou, am fost obligat să plec două zile în Austria, la un ”retreat” (în traducere liberă, distracție gratis) cu colegii din mai multe sucursale ale firmei unde lucrez (cică). Să vă zic cum fu, deci.
Mie nu-mi place să zbor. Da' deloc-deloc. Are probabil de-a face cu faptul că sunt un fel de inginer, și știu cam câte milioane de piese are un avion. Și pentru că știu că mă deplasez la 10-12 kilometri de pământ, într-un tub de aluminiu, cu aproximativ 860 km/h. Dar uneori ești nevoit să îți înfrunți temerile, așa că joi dimineață eram la Otopeni, pregătit pentru încă niște ore de disconfort psihic (că doar am zburat de zeci de ori până acum, știam cum e).
Și la ducere, și la întoarcere, am zburat cu avioanele lui Niki Lauda, dar în special cu stewardesele lui Niki Lauda, care par alese în ciuda unui anumit organ sexual masculin. Toate sub 24 de ani, pregătite să te servească, zâmbitoare și al dracului de frumoase. Cum ar zice Ralucutza, crapă pielea pe ele. Chiar mă gândeam că ar fi păcat să cadă avionul cu noi și să dispară așa frumuseți. Dar nu s-a pus problema, pentru că zborul a fost lipsit de orice urmă de zgâlțâieli sau alte lucruri înfricoșătoare (pentru mine lucru înfricoșător era până și un strănut, deci a fost un zbor chiar liniștit).
Am aterizat pe aeroportul din Viena, unde ne aștepta un nene cu cartonaș (i've always dreamed about that). Apoi am fost transportați la biroul central cu un van d-ăla cu geamuri fumurii și cu scaunele face-to-face. Și când zic central, chiar la asta mă refer, eram chiar în buricul Vienei.
După ce am cunoscut o parte a echipei de acolo, am făcut turul birourilor, am stat un pic la taclale cu Benedict (cum să te cheme Benedict?), un coleg foarte haios, apoi am făcut ce era necesar ca să ne continuăm ziua cum trebuie: ne-am dus la masă. Care masă s-a lăsat cu desert, cu discuții prelungite și cu aroganțe, pentru că era unul dintre restaurantele de snobi, deci ne-am simțit obligați să ne dăm aere. Am reținut doar una dintre discuții, în care unul din colegii mei se întreba de ce în germană cuvântul ”șervețel” e feminin și nu neutru, ca la noi. Șeful nostru a răspuns ”dar uită-te la el, cum sa nu fie de gen feminin? E așa alb, fin...” la care eu am adăugat ”da, și te folosești de el”. A urmat o repriză de râs și câteva eschive din partea mea. De ce eschive? Pentru că iubitele mele colege și mai ales prietene nu au gustat așa mult gluma mea, așa că am gustat eu meniul. La propriu.

Mi-e somn, așa că o lăsăm pe mai încolo. Urmează partea a doua, în care veți afla cum am dormit eu în honeymoon suite, într-o atmosferă romantică, împreună cu colegul meu. Kinky stuff.

Această melodie goes out către my baby care este. O seară cumsecuvine.

The Bird and the Bee - Polite dance song.



Would you be nasty with me?

Obsesii

Am două noi obsesii. Prima este de azi-dimineaţă, mulţumită luluts-ei, după cum urmează:



A doua obsesie e de ieri şi nu v-o spun. I don't want to jinx it. Vă dau un indiciu însă, un vers din melodia de mai sus: "I love the feeling when we lift off". Figurat, care este.

În pădure la Băneasa,

...o vezi pe doamna cu coasa, ca să fac o rimă.

Mi-am reactivat twitter-ul. Feel free to follow. Iar dacă vreți să îmi ascultați muzica mai pe larg, mă găsiți pe last.fm.

Pace.

Garfield e român. Șeful meu nu

V-am promis că vă povestesc despre noul meu job, dacă sunteți cuminți. Hai să vă zic, da' pe scurt, așa.

După experiența cu cucuveaua isterizată, am decis să plec din țară sau măcar din București, pentru că problema este una de mentalitate. Mi-am dat la vânzare mașina, mi-am planificat închiderea creditelor pe care le aveam și am început să caut alternative. Și uite-așa, cum stăteam eu pe gânduri, vine o prietenă și-mi spune ”dacă tot ai lucrat în auto și în IT, n-ai vrea să lucrezi și în domeniul consultanței”? A urmat discuția cu ”nu mai vreau să fiu sclav pe plantație” și ”plec”, dar am fost convins să aplic cu două argumente foarte tentante. Mai exact, am aflat că directorul firmei e austriac și sediul firmei e la fix 7 minute de mers lejer pe jos, adică aceeași distanță ca și până la firma cucuvelei.

Și iată-mă trecând prin două interviuri la distanță de trei săptămâni, urmate de o decizie favorabilă. Rezultatul? Lucrez cu două fete foarte frumoase și deștepte, pe care le cunosc cam deee... 15 ani, cu un tip haios pe care l-am poreclit Wiki (pentru că până acum nu a existat vreo întrebare la care să nu știe răspunsul), iar șeful nostru comun are o mentalitate venită clar de pe alte meleaguri.

Și de ce zic de mentalitate? Sunt de două săptămâni angajat aici și deja am fost la un curs de specializare, iar joi plec în Austria pentru un team-building/petrecere de sfârșit de an. Condiția fiind una de bun simț, și anume să tragem cât putem la birou. Ceea ce, dat fiind domeniul în care sunt, este ceva absolut normal și logic.

Așa că programul meu începe la 9, se termină când terminăm ce avem de făcut ziua respectivă (sarcini care în 60% din cazuri ni le stabilim singuri, fără intervenția șefului), iar atmosfera este la cam 300 de ani-lumină de firma lu' Pește la care am lucrat înainte.

Concluzia este că plănuiesc ca ăsta să fie ultimul meu job înainte să-mi pornesc eu afacerea mea, etapă care va începe peste doi ani (sper). O să vă povestesc despre colegii mei într-un episod viitor al povestirilor de birou. Până atunci, vă las cu Donora. Everybody now.

Poate că de fapt cuvintele sunt de prisos.

Cuvintele mele, that is. Din nou, via dumneaei.

Life's pretty cool

Life's pretty cool. De ce? Uite de-aia, pentru că există. Și pentru că exiști tu. Pentru că zbor la Viena. Pentru că am un job de excepție. Pentru că sunt sănătos. Pentru că scriu din nou aici. Pentru că fac din nou, după foarte mult timp, lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Pentru că am aflat care sunt oamenii care merită atenția mea și s-au dat de gol cei care nu merită.

Să vă zic o scurtă povestioară. E mai tristă ea, dar merge.
Acum vreo 8 ani, am adoptat doi câini. Frate și soră. Câinii mei erau atât de nebuni, încât când cădea câte un măr din copac, primul care ajungea la el îl păzea cu orele, cu zilele uneori, dacă nu îl mânca. Era poate și un joc al lor. Toată vara îi vedeai cu câte un măr în gură, pe care îl luau pe unde mergeau, dormeau cu el, nu-l scăpau din vedere. Câinii mei au fost împreună în fiecare zi, timp de 8 ani, până când moartea i-a despărțit. Asta înseamnă cam 50 de ani, la oameni.
Acum a rămas doar el. Nu a înțeles de ce a rămas singur. S-a simțit foarte nasol, având curtea doar pentru el, de multe ori se suia la geam și începea să bată cu o labă în el, ca să ies să ne jucăm. Uneori ieșeam să stau cu el, apoi când voiam să intru mă lătra ca să mai stau. Uneori, stăteam la geam și mă uitam la ce făcea prin curte. Și îl vedeam cum se uită la poartă și ciulește urechile atunci când aude o mașină. El își amintea doar că o duceam pe ea la veterinar, apoi o aduceam înapoi cu mașina. Și spera.
Însă acum e mult mai ok. După 8 ani în care n-au fost despărțiți nici o zi, a găsit lucruri care să-l intereseze. O minge, o plimbare, o pisică la mic-dejun... Și în fiecare seară, își ia mărul din curte și îl duce la culcușul lui.

Whatever works.

La recomandarea scrisă a dânsei, am văzut aseară un film foarte frumos, pe care vi-l recomand (și știți că eu recomand foarte rar filme). Se numește ”Whatever works”, este regizat de Woody Allen și cred că o să-l mai văd o dată.



Whatever love you can get and give, whatever happiness you can provide, every temporary measure of grace, whatever works.

Să-l vedeți. Merită.

După cum știți

După cum știți, dacă n-o arzi tu ți-o arde altul. Femeia, that is. Bine, în multe cazuri, și dacă o arzi tu, tot ți-o arde și altul. O problemă gravă? Nu. Soluția e simplă:

Fii tu ”altul”.

Încă un raționament sănătos, în exclusivitate, de la Coyote. Cu scuzele de rigoare pentru femeile care s-ar putea simți jignite de misoginismul meu. De fapt sunt băiat bun, după ce mă cunoști... sau până mă cunoști? Hmm...

Dacă sunteți cuminți, s-ar putea să vă zic despre noul meu loc de muncă. Teaser: lucrez cu o Balanță. Și nu orice Balanță, ci cea mai veche Balanță din viața mea.

Nu prea am timp să scriu, dar voi face tot posibilul să vă mai dau măcar câte o melodie. Ok Sammy? :)

Vă las cu Hamel - One more time on the Merry-go-Round. Chiar așa.

Știri de România

Azi m-am uitat la știri pe la prânz. Mare greșeală. Între un viol și o crimă am prins o știre de senzație. Un preot din Cuca Măcăii (aka nu mai știu de unde) a dispărut ca bulangiul în timpul slujbei de la ora 12 noaptea, și-a împachetat 29 de măicuțe și a plecat în Grecia ca să se alăture unei secte.
Știrea în sine e destul de amuzantă, dar cel mai tare a fost răspunsul Patriarhiei. Conform știriștilor de pe ProWC, superiorii preotului s-au făcut ”foc și pară”, stabilind o întrunire de urgență pentru a-l caterisi. Adică să nu mai poată fi preot în România.
Nu, pe bune, gândiți-vă un pic. Ăla pleacă în Grecia că s-a săturat de balivernele ortodoxe de aici, iar noi, ortodocșii, îi interzicem să mai fie popă aici. Dooh? E un fel de ”dacă tu nu ne vrei, îți interzicem să ne mai vrei”. Asta lăsând la o parte textele alea din Biblie cu toleranță, iartă-ți aproapele ș.a.m.d.
Și probabil că nu era o problemă prea mare dacă pleca singur, dar totul până la măicuțe. Nu te iei de mama și de măicuțe, că te caterisesc, cum ar veni. Și hai, mai iei o măicuță, două dacă sunt mai tinere, dar 29? Cât de mult să te-ntinzi?

Acum stau eu și mă întreb: care sunt mai tari, ortodocșii sau musulmanii? Ăia au parte de 72 de virgine după ce mor în luptă cu dușmanii lui Allah, ai noștri au parte de 29 de măicuțe (deci teoretic tot virgine) în Grecia, la 52 de ani, după ce renunță la ortodoxism. Cantitate versus calitate. Mai ales că măicuțele noastre erau experte în pictură și țesături bisericești.

În încheiere, două bancuri crunte și o melodie unrelated. Unrelated to this, but related to me.

What's the difference between Jesus Christ and a painting?
You only need one nail to hold up a picture.

***

Why can't Jesus eat M&M's?
They keep falling through his hands.

***

Hamel - In between



Cool lyrics, too.
Don't wanna be your everything, I wanna be your in between.
You're crazy, and I like it. :*

Nume de cărți - Pedobear approved

Nu v-am zis ce i-am luat Mariei de ziua ei, anul ăsta. Și cum TREBUIE să mă laud, here it is.

I-am luat o carte din perioada interbelică. O carte cu un titlu sugestiv, demn de desenele lui Disney. Iat-o.

Nu vă înșeală ochii, chiar scrie CARTEA COPILULUI acolo. Pedobear WIN. Am împachetat-o frumos într-un ziar, apoi am legat-o cu niște sfoară, căreia i-am făcut fundița obligatorie. Din câte mi-am dat seama, cadoul a fost bine primit, dar e posibil să mă și înșel.

În același spirit, azi am găsit și cartea ”Games you can play with your pussy ; and lots of other stuff cat owners should know”.

Ca să nu credeți că e la mișto, vă spun și cuprinsul:

Naming Your Pussy (categories as cute, and aggressive)
How To Feed Your Pussy (different approaches)
How To Eat With Your Pussy (Keep your hind feet off the table)
Pussy Hairs (brushing, vacuuming, and shellacking)
Pussy Poo-Poo (The litter box)
Sleeping With Your Pussy (Positioning Your Pussy)
Your Pussy and Your Furniture (Reasoning with your pussy)
Your Pussy and Your Fern (Make your fern less accessible)
Disciplining Your Pussy (Preventative Discipline)
Nursing a Sick Pussy (Your Bedside Manner)
How To Handle a Hot Pussy (Dealing With The Hots)
Pussy Hygiene: How to Give Your Pussy a Bath
Putting your Pussy in the Kennel
Pussy gives you a gift
Talking with Your Pussy
Games You Can Play With Your Pussy
Exercising Your Pussy

Aș mai continua, dar de când am citit ”reasoning with your pussy” nu mă mai pot opri din râs. Aș putea să comentez titlurile, dar cred că de data asta vă las pe voi să vă imaginați... Eh, măcar asta nu e carte de copii. Revenim după pauza publicitară.

De pe un site

Vă spuneam mai demult de anunțurile pentru locuri de muncă. Mai precis că oamenii de la HR din cadrul multor firme ar trebui nu dați afară, ci trași pe roată.
Well, am mai dat de niște exemple.

Întâi să vă zic postul. ”Referent Export”. Cum ar veni, se referă la exporturi. Da, înseamnă de asemenea și expert în domeniul exporturilor, dar nu era mai ok să scrie chiar așa, ”Specialist operațiuni export”? Da, era prea lung. Categoric.
Apoi avem ”Este necesara cunoasterea limbii Rusa -foarte bine de preferinta nativ.”. Deci tavarișci, ori ești rus ori ești șomer. Nu prea mai rentează să fii român în țara asta.
Urmează responsabilitățile și beneficiile. Vreo patru responsabilități la număr, și un beneficu. Unul. ”Beneficii: Mediu de lucru placut”. Cum ce înseamnă asta? Te lasă în viață atâta timp cât îți îndeplinești responsabilitățile. Oricum vei lucra într-un subsol, deci nu te va auzi nimeni țipând.
Explicația e mai jos, la descrierea firmei. ”Companie de produse medicamentoase”. La noi, în capitalism, se zice companie farmaceutică. Dar socialismul funcționează altfel. Farmacii? Ce, ești chiabur?

Mă opresc aici, că am niște chestii de făcut (indiciu: începe cu s și se termină cu omn). Ah da, vă mai zic că mi-am găsit jobul ideal. Mă fac tractorist. Serios, d-ăla bronzat cu urmă de maieu și care pute de la 3 metri a țuică și tutun prost. Dar să nu generalizăm.

Vă las cu o descoperire marca little sis, și anume Hanne Hukkelberg. Un fel de Martina Topley-Bird meets Elsiane and has sex with Gotye. Enjoy.

Sandvișul - sau cele cinci stagii ale eșecului

Știți, presupun, care sunt cele cinci stagii ale pierderii: negarea, furia, tocmeala, depresia și acceptarea. Hai să vă zic o povestioară.

Se făcea că eram la televizor. Tocmai urmărisem un film absolut delicios, ”Closer”, pe care îl mai văzusem o dată în compania unei, desigur, Balanțe. By the way, vă recomand filmul ăsta dacă sunteți pasionați de psihologia relațională, de interacțiunile între oameni și de Natalie Portman. Ca mine.
Aanyway, după ce am urmărit filmul, mi-am dat seama că de-atâta emoție, mi s-a făcut foame. Așa că am făcut ce ar face orice om matur: am răscolit toată casa în căutare de ceva cât de cât comestibil. M-aș fi mulțumit și cu napolitane expirate, doar să nu fiu nevoit să pregătesc eu ceva. Am eșuat însă în căutările mele. Singurele chestii gata de mâncat erau grăunțele pentru pisici și biscuiții la kil din care îi dau câinelui meu de sărbători. Le-am gustat pe amândouă și mi-am zis ”that ain't gonna work”, așa că mi-am făcut cruce și m-am apucat de făcut sandvișuri.
And then it hit me: gătitul mă calmează și mă echilibrează. Nu numai atât, dar îmi dă și inspirație. Ce păcat că nu știu să gătesc. Încă. Pentru ce s-a întâmplat în continuare pot să dau vina pe faptul că sunt un visător, că mă preocupau probleme existențiale, dar adevărul este că de fapt am greble în loc de mâini. Și anume mi-a scăpat o felie de pâine din mână, după ce pusesem un strat perfect uniform de margarină pe el.
Acum vine partea mișto: ați văzut Matrix? Ce tare era efectul ăla de încetinire a timpului, sau ”bullet time”, cum îi zic bulgarii. Cam așa se întâmpla la mine, mai puțin partea cu gloanțele. Vedeam cum sandvișul se îndepărtează de mâna mea, rotindu-se încet, totul la cam un sfert din viteza normală. Am avut timp să zic un NOOOOOOOOooooo în reluare, așa, cu voce mai groasă (aici intervine primul stagiu al eșecului, negarea), să admir mișcarea feliei de pâine și să mă gândesc la aspectele filosofice ale acestui accident. Mă gândeam ”prinde-l, prinde-l”, apoi am realizat că până am gândit asta, deja parcursese o treime din distanța până la gresie, așa că am abandonat inițiativa. Apoi mi-am zis ”handicapatule, nimic nu faci ca lumea” (furia, etapa numărul doi). După asta am început să mă tocmesc: ”băi, până la urmă sunt 50% șanse să cadă pe fața fără unt, deci nu e totul pierdut”. Vă spun, eram ca în filme, aveam deja un întreg dialog pe distanța de un metru dintre bufet și podea, care ținând cont de g=9.81 m/sec la pătrat și de viteza inițială v0 = 0m/s, înseamnă cam... al dracului de puțin timp.
În timp ce sandvișul se rostogolea neajutorat, lovind inițial podeaua cu cantul, a intervenit depresia: well fuck me, and fuck you Murphy, pentru faptul că mi-ai distrus cina, viața și visele”. Apoi am fost nevoit să accept pierderea, în momentul în care felia de pâine s-a oprit brusc și fără zgomot pe fața unsă.
Evident, cum ar face orice burlac care se respectă, am studiat cu atenție daunele, gândindu-mă ”oare nu mai e totuși comestibil?”. Când am văzut însă câtă margarină era pe gresie, printr-un simplu calcul matematic am dedus că nu.
E, acum priviți totul prin ochii câinelui meu: e ora 2 noaptea, dormi liniștit în cotețul tău, visând că miroși în fund o cățea în călduri, când se deschide ușa de la casă, apare stăpânul tău și îți întinde un sandviș cu șuncă (well, nu puteam să-i dau doar pâinea, ce suflet de câine aș avea să-i dau doar sandvișul pe jumătate făcut?). Dacă Pongo al meu ar fi putut să vorbească, cred că ar fi fost ceva de genul WTF??!?. Dar nu știe să vorbească, așa că a mâncat sandvișul și s-a culcat la loc.

Ce voiam de fapt să vă zic e că:

1. Nu contează prea mult povestea, atâta timp cât crezi în ea și o povestești din suflet.

2. Psihologia este o disciplină senzațională.

3. Fuck you, Murphy. Deși Pongo m-ar contrazice, dacă ar putea vorbi.

În încheiere, un film foarte bine realizat, despre puterea minții de a te îngropa sau a te face să zbori. 20 de minute, dar merita, aveți încredere în ce vă zic. Via mutfushte.


The Butterfly Circus 2009

De pe net

Nu știu ce m-a lovit de am citit niște știri pe net. De pe portalul iGoogle dau pe un site de știri. Cică a murit Tony Curtis. Dumnezeu să-l odihnească, zic, și mă uit mai jos, la comentarii.

mona:
"da de unde sti ma tu bou baltii ca n am barbat , mananci rahat cu gura plina"

=)))))))))))))):
"se vede ca n-ai :))))catu-i ziulica de lunga mulji matarangi fictive pe forum"

Apoi mă uit pe ce site nimerisem. Libertatea. Am vrut să pun tag-ul funny la acest entry, dar mi-e teamă că s-a depășit deja pragul ridicolului. Cei care nu mă cred, căutați ”perversa targu ocna” pe Youtube și dați click pe primul filmuleț.

Philip Selway-Beyond Reason (Error Operator Remix):

Pentru Cristina

Mai sunt trei zile până când my little sis, Cristina, se va îmbarca într-un avion cu destinația ”viața ei”. Care viață de acum începe, cu adevărat. Melodia și textul de mai jos sunt pentru ea.



Vreau ca acest entry să fie ca o scrisoare deschisă, pentru că vreau să îți fie absolut clar că nu voi uita niciodată cât de mult m-ai ajutat și câtă valoare ai adăugat vieții mele până acum.
Ai fost și ești vocea din capul meu, vocea rațiunii și glasul care m-a ajutat să-mi păstrez o luminiță aprinsă la capătul unui tunel strâmt și rece.
Ai fost persoana, la un moment dat chiar singura, mulțumită căreia nu mi-am pierdut încrederea în oameni, în om.
Ai fost și ești singurul om pe care îl cunosc, care reușește să învețe din greșelile altora.
Ești fantastică prin felul tău de a te consuma în interior, înaintea oricărui examen al vieții, ca apoi să iei acel examen cu nota 10. M-ai inspirat mult, și în ceea ce am scris, și în ceea ce am ales.
Ai fost persoana care m-a încurajat, care m-a stimulat să scriu, să îmi transform furia, dezamăgirile, iubirea și dorul în cuvinte. Vreau ca lacrimile pe care le-am vărsat pe paginile poveștii scrise împreună să aducă la un moment dat căldura în inimile celor ce o vor citi.
Ai fost o insulă de calm într-o mare plină cu alge urât mirositoare și mereu agitată.
Ai fost și vei rămâne cred eu, cel mai elevat, sensibil și rafinat suflet pe care l-am cunoscut.
Singurul suflet care a fost în stare să nu judece oamenii. Se zice că noi, oamenii, prin natura noastră, judecăm pe cei din jurul nostru. Tu... tu ești mai sus.
Unul din extrem de putinii oameni care m-au înțeles complet, care m-au acceptat și care m-au iubit exact așa cum sunt: ciobit, cu zgârieturi și imperfecțiuni. Și unul dintre puținii oameni care au crezut, cu toată ființa, că sunt capabil de lucruri foarte mari. Chiar și atunci când eu nu m-am mai crezut în stare de nimic.
Și pentru că nu știu dacă și în ce măsură vom reuși să rămânem împreună în cele ce urmează, vreau să rămână scris aici, ca să te poți întoarce oricând dorești să îți amintești de noi:

Cristina, te iubesc.

Quiet on the set! (part 1)

Bă, deci cum să vă spun eu, sunt o vedetă. Să vă zic și de ce.

Prietena mea, Abe, vrea să facă un fel de clip, care este, pentru a promova ceva. Nu vă spun încă ce, o să vă spun la momentul potrivit. În clipul ăsta are nevoie de un tip trist, emo așa, și nerdy, și bineînțeles că nu avea cum să aleagă pe altcineva pentru rolul ăsta. Sunt ca un Keanu pentru Matrix, ca un Arnold pentru Terminator, sunt perfect pentru rolul respectiv. Și culmea e că nu despre asta voiam să vă zic. Probabil că despre asta o să vă zic în partea a doua.

Deocamdată partea întâi, încălzirea.

Mă întâlnesc într-una din serile trecute cu Miezu. Normal, capul răutăților. Și cum vorbeam noi așa de cât de proastă e situația României în contextul economic european, mă trezesc cu un ”auzi pisi, nu vrei să apari într-un film?”.

Mă uit un pic chiorâș la ea, mai ales că cu doar o zi înainte mă rugase și Abe să apar în clipul ei. Mă gândeam ”bă fetele, mi-am schimbat parfumul, ce dracu am așa, dintr-o data, de mă vreți la filmări?”. Continuă: ”E vorba de un film făcut cu ocazia unei nunți. Și anume, mirele și mireasa fac un filmuleț amuzant, în care trec prin nenumărate peripeții ca să ajungă la sala unde sunt masa și dansul, și pe drum i se întâmplă tot felul de calamități rochiei ei. E arsă cu țigarea, e murdărită de vopsea etc.”

- Great! I'm in! exclam eu încântat. Mereu am vrut să joc într-un thriller. Ce rol o să am?
- Păi, tu o să fii unul din figuranții care fac pipi când dau cei doi buzna în WC-ul din restaurant, îmi spune Miezu cu mutrișoara aia a ei acoperită circular de un zâmbet. Dar încă nu e sigur, că mai vin câțiva băieți, tu o să fii back-up. Te anunț eu din timp.

Oh. Like, the toilet boy. Hohotesc un pic ca să mă dezmeticesc, apoi îi zic că în principiu nu am nimic împotrivă, dar doar dacă renunță cineva din distribuția inițială. Mă rog, deja acceptasem, nu puteam să mai dau înapoi. De ce? Pff, voi n-o știți pe Miezu...

Evident, a doua zi la ora 18.00 mă sună Miezulin, iar când răspund sunt întâmpinat de cuvintele ”știi, filmarea aia...”. În acel moment am realizat că soarta mea e pecetluită. M-am mai liniștit însă când am aflat că o să fie acolo și boyfriendu' Miezului, în rolul de bucătar sadic. Măcar o să cunosc pe cineva acolo. Ok, zic, când e filmarea? La 19.30, îmi spune pe același ton dulce Miezu. Mamă, m-ai anunțat din timp, ce bine.

Ajung la filmare, fac cunoștință cu lumea, îl salut pe bucătarul sadic, admir un pic rochia miresei care era făcută aproximativ franjuri, apoi ne apucăm de filmat. Duble peste duble. Ce, credeați că e treabă de amatori? Nu, exista un scenariu, un tip cu lumina, un cameraman slash regizor, recuzită, tot tacâmul. Mă simțeam ca-n Tăcerea Mieilor, mai ales cu bucătarul plin de ketchup pe șorț și cu un satâr cât femurul meu în preajmă.

În fine, ajungem și la scena mea. Se pare că eram singurul figurant care s-a prezentat, din cei programați, pentru că colegii mei au fost aduși la repezeală din staff-ul prezent(săracii): unul din chelneri și un tip care a avut neșansa să care marfă prin zonă în momentul ăla. Ne-a aliniat la perete, ca la plutonul de execuție. "Deci voi stați așa... ca băieții, la pisoar, și ei o să dea buzna peste voi, la care voi vă întoarceți, toți odată și vă uitați mirați la ei". Bă, bine că nu ne-a pus și s-o scoatem, că ieșea film porno, îmi zic.

Au dat buzna de vreo trei sau patru ori, până ne-a ieșit cum trebuie. ”Alo, mai cu viață ne întoarcem, că suntem surprinși!” ne striga cameramanul/regizorul. Da domnu, da p-ormă se vede ciucurașu, sau mă rog, că lipsește ciucurașu, dacă mă întorc prea mult, îmi zic eu.

Ne întoarcem, într-un final, sincron, ca înotătoarele olimpice, și cam cu aceeași expresie sugestivă pe fețe, după care trecem la scena următoare. De fapt aceeași scenă, din alt unghi. Ehei, la prima a fost ușor, că număra el, iar la ”3” trebuia să ne întoarcem, acum însă era mai dificil, că trebuia să ne întoarcem când țipa mireasa. Care mireasă ori țipa prea târziu, ori deloc.

Cinci minute și patru duble mai târziu, cameramanul/regizorul s-a declarat mulțumit de rezultat, m-a felicitat pentru prestație și ne-a dat liber. Ce bine, îmi zic, că făceam pe mine. Oh, wait. Fac pe mine sau doar mi-am intrat prea bine în rol?

N-am știut până acasă, când era chiar să fac pe mine. Bă, un actor bun nu mimează, simte emoțiile din film, da?

Urmează, cred, partea a doua. Acum vă las cu cel mai tare DJ din lume. Sau din căminul cultural. Don't give LSD to grown-ups!

Divorț cu strigături

Ieri a fost ultima mea zi în compania cucuvelei isterice. O călătorie scurtă, intensă, din care am învățat (sper) destule lucruri. Să vă zic ce am învățat? Hai să vă zic, că așa v-am obișnuit. Am învățat că:

1. Expresia ”a face spume la gură” este cât se poate de reală. Am observat asta după ce i-am spus cucuvelei cât de dor o să-mi fie de țipetele ei și de felul cum își tratează angajații. I-am menționat și că mă bucur că am plecat DUPĂ ce am reușit (noi, echipa) să obținem cel mai bun rezultat financiar din istoria firmei. Moment în care a început să scoată spume mai ceva ca mașina mea de spălat după ce am băgat în ea ca tâmpitul detergent pentru spălat manual.

2. Atunci când începe să tremure casa cu tine, trebuie să te asiguri că nu se reasfaltează în zonă, pentru că altfel vei arăta destul de ridicol încercând să sari pe geam în curtea în care colegii tăi au ieșit la o țigară.

3. Mai există și oameni profesioniști, care își fac treaba până la capăt. În general însă, aceștia coincid cu oamenii care sunt privați de respectul cuvenit și sunt tratați ca niște sclavi. Păcat. Eu încă mai cred că, conceptul de muncă de plăcere nu e incompatibil cu performanța, dacă se respectă niște reguli. Dimpotrivă, dacă dimineața te trezești cu o mentalitate de genul ”hai să mai rezolvăm niște probleme, să mai facem un ban, să mai avansăm un pas-doi-trei”, poți realiza mult mai multe decât dacă faci lucrurile cu teama de represalii. Dar asta presupune să-ți alegi cu atenție angajații. Ca să gâdil în mod plăcut urechile Albinuței, HR-ul reprezintă o componentă esențială într-o companie. Și nu HR-ul ăla care se uită pe CV-uri și organizează interviuri, ci departamentul care se asigură că se comunică eficient în cadrul companiei, că echipele sunt omogene... utopic, nu? În alte țări se poate, la noi nu.

4. Clauzele unei înțelegeri trebuie scrise, pentru că altfel, ”ai înțeles tu greșit”. Comunicările trebuie făcute în scris, chiar și cele triviale, pentru că altfel ”nu mi-ai spus nimic, minți!”.

5. Dacă ți se oferă un salariu inițial prea mare, există un schepsis. Sau în cazul de față, mai multe. Gen ”pe cartea de muncă ai salariul minim pe economie” și alte țigăneli.

Aș vrea să mulțumesc pe această cale fanilor mei :)), precum și echipei ”de intervenție” cu care am lucrat, buni profesioniști și buni oameni. Voi sunteți motivul pentru care am adăugat, cum rar o fac, tagul ”prieteni” alături de tagul ”office” la acest entry. Vineri mergem la bere, da?

A, și să vă zic una tare, Pig Brother, vechiul meu șef, după ce și-a sacrificat numeroși ani și resurse pentru firmă, a fost ”debarcat” în cel mai jalnic mod, ajungând să fie ultimul care află. Oricât de neom ar fi el, și chiar dacă are o situație materială care nu va fi afectată de plecare, mi se pare un pic nedrept ce s-a întâmplat. Dar hei, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc, așa că nedreptățile sunt parte din viață.

Viața bate filmul.

Și acum, un triple-combo. Animație mișto + melodie mișto + versuri mișto.